Home Uncategorized M A R I A R A D N A

M A R I A R A D N A

423
SHARE
Basilica Minor,

Biserică de pelerinaj și fostă mănăstire franciscană

Dieceza de Timișoara    Județul Arad, România
Hramul Bazilicii: Bunavestire (25 martie)
Titlul icoanei miraculoase: Maria de pe muntele Carmel (16 iulie)

Există în Dieceza de Timișoara o biserică dedicată sfintei Fecioare Maria, care în popor se numește Maria-Radna, ea fiind de o însemnătate artistică și istorică deosebită, la care vin în pelerinaj mulți credincioși creștini nu numai din această episcopie, ci și din diecezele învecinate, ceea ce contribuie încă o dată și nu cu puțin la consolidarea credinței și vieții creștine. (Papa Ioan Paul al II-lea)

Date cronologice
1325 La Lipova ființează un convent franciscan închinat sf. Ludovic de Toulouse.
1520 Se construiește o capelă în viile Radnei.
1626 Franciscanii bosnieci sosesc la Radna.
1642 Turcii acceptă renovarea capelei de la Radna.
1668 Icoana miraculoasă a Sf. Fecioare Maria este dăruită capelei.
1695 Capela este distrusă de flăcări; icoana de hârtie rămâne neatinsă de incendiu.
1709 Încep să aibă loc pelerinaje la Radna.
1723 Se construiește o biserică nouă.
1750 Are loc recunoașterea oficială a locului de pelerinaj de la Maria-Radna.
1756 Se așează piatra de temelie a actualei biserici.
1767 Icoana Miraculoasă este transferată în biserica nouă.
1771 Icoanei Miraculoase îi este realizată magnifica ramă de argint, vizibilă și azi.
1820 Biserica de pelerinaj este consacrată de către principele-primat, arhiepiscopul Alexander de Rudna.
1895 Cu ocazia jubileului de două veacuri al miracolului icoanei neatinse de foc este realizat un altar principal nou.
1911 Cele două turnuri sunt supra-înălțate, înălțimea lor finală atinge 67 m.
1935 Este înregistrat cel mai mare număr de pelerini din perioada interbelică: 73.000.
1949 / 1951 Ordinele călugărești sunt interzise de către guvernul comunist; Radna devine loc de concentrare; mănăstirea este confiscată de stat.
1990 Legea le permite franciscanilor prezența oficală în Radna, cererea de retrocedare a clădirii mănăstirii este înaintată autorităților statului.
1992 Papa Ioan Paul al II-lea acordă bisericii de pelerinaj din Radna titlul de Basilica Minor.
2003 Franciscanii părăsesc Maria-Radna. Parohia și locul de pelerinaj sunt de acum păstorite de clerul diecezan.

Istoria
Maria-Radna este situată pe malul drept al Mureșului, fiind înconjurată de un ținut pitoresc, făcând parte din orașul Lipova, județul Arad, România, și aparținând Diecezei Romano-Catolice de Timișoara. Orașul Lipova mai cuprinde și satul Șoimoș, care este dominat de ruinele impunătoare ale cetății medievale cu același nume. Aici exista în anul 1278 o biserică sfințită în cinstea Sfintei Fecioare Maria, care se afla în grija călugărilor din ordinul sf. Augustin. Ca loc de pelerinaj ea este cunoscută peste granițele țării, deoarece a făcut parte până la sfârșitul primului război mondial din Monarhia Austro-Ungară și a avut legături strânse cu diferite zone sud-est europene. A aparținut pe de-o parte vechii Dieceze de Cenad, fondată în 1030, dieceză care a fost împărțită în urma Tratatului de Pace de la Trianon în trei părți: ale Ungariei, Serbiei și României. Pe de altă parte, mănăstirea franciscanilor de la Radna a aparținut de la înființare provinciei monastice Bosna-Argentina a observanților, care se întindea de la Marea Adriatică până la Marea Neagră și care și-a trimis misionarii până departe în răsărit. Astfel se explică faptul că Maria-Radna reprezintă și astăzi un loc de referință în întreaga Europă de sud-est, atât pentru catolici, cât și pentru ortodocși, indiferent de limba maternă, etnie sau cultură.

Localitatea Radna este atestată documentar în anul 1440. În 1477 a existat aici chiar un număr de patru așezări care purtau în componența lor particula Radna, printre ele numărându-se și Raáz-Radna, toponimic care atestă existența unei populații de origine slavă. Însuși cuvântul Radna este de origine slavă, însemnând metal. Cercetări atente au arătat faptul că începuturile mănăstirii franciscane de la Radna nu se leagă, cum s-a crezut până acum, de conventul Sf. Ludovic din Lipova, înființat în 1325 și care a încetat să mai existe în 1551, când orașul a căzut în mâinile otomanilor. Aceștia au cucerit în 1552 și Timișoara, capitala ținutului. Cea mai mare parte a Ungariei se afla pe atunci sub dominație otomană. Călugării franciscani bosnieci, care au activat din 1626 la Radna, au venit aici ca însoțitori ai concetățenilor lor, negustori iscusiți, stabiliți în întregul Imperiu Otoman. În „umbra“ acestora, călugării, de altfel nepretențioși ca fel de a fi, s-au bucurat de o serie de privilegii și libertăți pe care sultanul le acorda tuturor negustorilor. În aceste condiții, călugării franciscani au putut acorda oamenilor simpli asistență spirituală cu acordul tacit al turcilor, ba mai mult, au putut obține cu ajutorul proverbialului și indispensabilului bacșiș firmane împărătești, care le permiteau repararea și întreținerea unor biserici. Această toleranță nu a fost însă un fapt obișnuit, de la sine înțeles, călugării fiind adesea arestați, închiși și torturați. Bunăvoința funcționarilor locali otomani trebuia recâștigată mereu cu bani sau daruri. Grăitoare sunt rapoartele călugărului franciscan din Radna de la 1650/52 către Congregația pentru Răspândirea Credinței din Roma, unde sunt descrise amănunțit toate șicanele la care erau supuși călugării. Se pare că Lipova și Radna au avut pe durata întregii ocupații otomane un preot, în mod cert cel târziu începând cu anul 1626.

Icoana Miraculoasă
Din rapoartele de dinainte de 1750 reiese că icoana miraculoasă, o reprezentare a Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel, s-a aflat la Radna deja din anul 1668. Un bătrân bosniac, locuitor al Radnei, o cumpărase de la un negustor italian ambulant. După ani, bătrânul a donat icoana bisericii din Radna. Icoana a fost tipărită după 1660 în nordul Italiei. Sute sau chiar mii de exemplare ale icoanei au părăsit pe atunci porțile tipografiei. Imaginea sacră, având dimensiunile de 477×705 mm, o reprezintă pe Maica lui Dumnezeu cu Pruncul Isus în brațe, din mâinile Fecioarei atârnând un scapular. Icoana este o tipăritură pe o hârtie de calitate medie. La ambele margini ale imaginii se pot observa scene cu texte corespunzătoare în limba italiană. Ele descriu întâmplări cu oameni aflați în nevoi, care au fost ajutați în mod miraculos de către Maica Domnului. Sub efigia Madonei cu Pruncul se poate citi: La Beatissima Vergine del Carmine. Sub acest text se văd chipurile sufletelor celor decedați și ajunși în Purgator. Astăzi icoana este fixată pe o placă de lemn, cu marginile acoperite cu fâșii de brocat auriu. Din anul 1767 ea se află pe altarul principal al bisericii actuale, construită începând cu anul 1756. Între anii 1769-1771, meșterul bijutier Joseph Moser a confecționat la Viena splendida ramă din argint în care este venerată și azi imaginea Sfintei Fecioare Maria de la Radna. Tot Joseph Moser a fost acela care a livrat și candela cea mare pentru „Lumina Veșnică“, din fața altarului principal, iar în 1768 alte două candele mai mici, toate din argint și situate în același loc. Aceste lucrări reprezintă opere de artă de mare valoare artistică, adevărate capodopere atât ale maestrului, cât și ale artei orfevrăriei. Astfel, rama icoanei poate fi considerată ca fiind, de departe, cea mai mare și mai însemnată lucrare de acest gen din întregul spațiu sud-est european.

Deoarece vechiul altar baroc, de lemn, prezenta în 1895 serioase semne de degradare, s-a luat hotărârea ca sculptorul Ștefan Tóth din Budapesta să realizeze unul nou, din marmură de Carrara. Sfințirea acestuia s-a legat de celebrarea bicentenarului icoanei, respectiv de amintirea incendiului din 1695. Festivitățile au excelat prin pompă și strălucire. După sfințirea noului altar de către episcopul Alexandru Dessewffy, la 5 octombrie 1895, icoana a fost scoasă la 6 octombrie, după o noapte întreagă de veghe și rugăciune din grota de Lourdes, unde a fost depusă temporar, și dusă în procesiune solemnă în biserică și repusă în vechea ei ramă, pe noul altar. De atunci, altarul se prezintă neschimbat, așa cum îl putem vedea și astăzi.

Biserica
Documentele turcești vorbesc de existența la 1642 a unei biserici dărăpănate la Radna, care a fost renovată în perioada respectivă, cu păstrarea dimensiunilor ei inițiale. În anul 1681 lăcașul de cult a fost reparat din nou. În cei 164 de ani ai dominației otomane în Banat au avut loc mai multe lupte dese, între armatele imperiale și forțele otomane, timp în care diferitele localități își schimbau ocupantul ori proprietarul. Pe durata unor astfel de conflicte, adesea erau distruse sau afectate și multe biserici. În urma unei astfel de ciocniri, în 1695, turcii învingători au ars totul pe unde au trecut. Flăcările au distrus și biserica din Radna. O legendă ne spune că icoana Sfintei Fecioare Maria ar fi fost salvată în mod miraculos de la distrugere. Conform unei alte mărturii ni se vorbește despre un călăreț turc, care a vrut să între călare în biserică pentru a o profana, el ar fi fost oprit, deoarece copita calului său s-a afundat într-o piatră din caldarâm, ce devenise dintr-o dată foarte moale. Scena și piatra pot fi și azi văzute pe peretele lateral-dreapta al navei basilicii actuale și ilustrează în mod elocvent episodul respectiv. Prin pacea de la Carloviț (Sremski Karlovci, Serbia, 1699), Mureșul devine graniță: Lipova rămâne la otomani, Radna revine Ungariei eliberată de imperiali. Banatul va fi eliberat abia în octombrie 1716, când prințul Eugeniu de Savoya pășește victorios în Timișoara. Nu știm dacă biserica distrusă în anul 1695 a fost reclădită imediat sau abia mai târziu. În 1723 însă a fost construită o biserică nouă, mai mare, care în curând s-a dovedit a fi prea mică, astfel încât în 1756 s-a început construcția biserici de azi. Nava impunătoarei biserici are o lungime de 56,2 m, o lățime de 19,8 m, care se îngustează în sanctuar la 9,3 m. Înălțimea navei este de 20,6 m, iar cea a sanctuarului de 18,8 m. Turnurile, care au fost terminate ultimele, au fost supraînălțate în 1911, măsurând azi 67 m. Bolta navei este împărțită în cinci segmente. Deasupra altarului principal se află o frescă reprezentând Ridicarea cu Trupul și Sufletul la Cer a Sfintei Fecioare Maria, pictată de artistul vienez Ferdinand Schießl în anul 1762.
În anul 1767 construcția ajunsese într-o fază atât de avansată, încât de Rusalii, în data de 9 iunie, Icoana Miraculoasă s-a putut așeza deasupra noului altar principal. De remarcat este faptul că, dis-de-dimineață, au fost rostite predici în șase limbi: germană, maghiară, iliră, croată, română și armeană. Liturghia pontificală cu Te Deum a fost celebrată de episcopul Franz Anton, conte Engl de Wagrain, în prezența unei numeroase asistențe. Capella Domului din Timișoara a realizat împreună cu mulți soliști cadrul muzical. Pe lângă oaspeții iluștri din rândul nobilimii și din cel al funcționarilor înalți, în jurul episcopului Engl s-au adunat 25 de călugări, 50 de preoți-călugări, 16 clerici diecezani, doi canonici și aproape 12.000 de pelerini din multele și diversele națiuni locale. Aproape 5.000 de credincioși au primit Sf. Împărtășanie.

Lăcașul de cult, care s-a ridicat între 1756-1781, a avut inițial altare baroce. Înzestrarea sa interioară de astăzi s-a realizat în timp, prezentând un spectru stilistic larg, specific secolelor al XVIII-lea, al XIX-lea și al începutului veacului al XX-lea. Din secolul al XVIII-lea s-au păstrat coloanele din spatele altarului principal cu coronamentul lor compus din grupul statuar format de Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul, maiestuoasa ramă de argint a Icoanei Miraculoase, vitrinele pentru ex voto-uri de pe pereții sanctuarului, consolele baroce pe care și acum se află statuile sfinților Ioachim și Ana, realizate la cumpăna dintre veacuri de către sculptorul Ferdinand Stuflesser din Tirolul de Sud. Tabloul, din anul 1892, ce domină altarul principal și prezintă scena Bunei Vestiri este opera pictorului Ignatz Roskovits din Budapesta. În 1782 a fost realizat la Oradea altarul Logodnei Fecioarei Maria cu sf. Iosif. Între 1805 și 1808 au fost așezate alte altare laterale: sf. Ana, sf. Francisc de Assisi și sf. Anton de Padova, care au fost însă reînnoite între 1821 și 1823. Toate altarele au câte o mensa (masă) zidită și sunt tributare stilistic neoclasicismului, atunci la modă. Totodată s-a mărit numărul lor: începând din față, pe partea dreaptă putem admira altarele: sf. Ana, Logodna Fecioarei Maria cu sf. Iosif și sf. Ioan Nepomuk. Pe partea stângă se regăsesc altarele sf. Francisc de Assisi, sf. Anton de Padova și sf. Ioan Botezătorul. Bolta triumfală este flancată astăzi de altarele Preasfintei Inimi a lui Isus și Inimii Imaculate a Mariei, ale căror picturi datează din anii 1914-1915.

O altă dată importantă este cea de 9 aprilie 1820. În drumul său din Transilvania înspre noua sa arhidieceză de Strigoniu (Esztergom), principele-primat al Ungariei, contele Alexandru de Rudna, a primit în fața icoanei din Radna pallium-ul din mâna episcopului Ladislau Kőszeghy. Drept mulțumire față de Maica Domnului, al cărei fidel cinstitor era, arhiepiscopul a consacrat biserica. De la Esztergom a trimis cele două coroane de aur cu care episcopul Kőszeghy a împodobit în același an icoana. Arhiepiscopul s-a simțit toată viața legat de acest loc, fapt pentru care a dispus în testamentul său, ca după moarte, inima să îi fie depusă la Maria-Radna, unde se află și astăzi într-un recipient special de cristal.

Amvonul, datând din anul 1783, este opera unui sculptor anonim. De remarcat aici este basorelieful care îl reprezintă pe sf. Martin, călare, împărțind mantia sa cu un cerșetor. Orga actuală a fost construită în anul 1905 în atelierul renumitului meșter Leopold Wegenstein din Timișoara. Ea numără 26 de registre cu 1580 de tuburi distribuite pe două manuale și pedalier. Prospectul acestui instrument este inspirat de un desen al celebrului constructor de orgi, Aristide Cavaillé-Coll. În 1917, în timpul primului Război Mondial, au fost rechizitionate și la Radna, pentru scopuri militare, tuburile de prospect ale orgii, precum și clopotele din turnurile bisericii. Prospectul orgii a fost înlocuit în anii ’20 cu tuburi de zinc. Modestul ansamblu format din patru clopote a fost livrat în anul 1921 de firma Hönig din Arad.

Foarte îndrăgită și venerată este și crucea cu corpus-ul supradimensionat, care a ajuns în 1940 din localitate în bazilică, în partea dreptă, la intrare, sub balconul corului, dintr-o capelă dărâmată la ordinul autorităților vremii. Printre noile achiziții din biserică se numără și altarul de celebrare, realizat din marmură de Ruschița și donat în 1992 de către arhiepiscopul titular dr. Adalbert Boros, în semn de devoțiune specială și personală față de sf. Fecioară de la Radna.

Sacristia bazilicii nu păstrează doar în dulapurile ei fel de fel de valori deosebite, dulapurile însele fiind creații artistice valoroase. Deasupra dulapului mijlociu, bogat sculptat, se află expusă o pictură reprezentând scena Bunei Vestiri, operă a unui maestru rămas anonim. În trezorul bazilicii sunt păstrate obiecte de cult, precum potire, monstranțe, ciborii și paramente (haine liturgice) valoroase.

Asemănător altor locuri de pelerinaj, și la Radna regăsim o galerie cu tablouri votive aduse și dăruite acestui loc de har de oameni, care au dorit astfel să mulțumească pentru o minune, pentru un ajutor sau pentru o rugăciune ascultată de Dumnezeu. Vizitatorul bisericii va păși desigur și în cele două coridoare, aflate în partea stângă a intrării în biserică, la parter și la etaj, și ai cărori pereți sunt plini de astfel de tablouri. Multe dintre ele redau o artă naivă, stând însă mărturie adâncii pioșenii populare și impresionând prin simplitatea și sinceritatea lor. Ele sunt expresia vizibilă a ceea ce ne transmite și inscripția redată pe bolta arcului de triumf a bazilicii: CopIa Centenae / testatVr Lata tabeLLae / Vota / genItrICI natVM hIC / sVbsCrIbere VeLLe (Prin mulțimea sutelor de tablouri [votive] se dovedește că Fiul va da curs cererilor prezentate aici Născătoarei). Suma literelor îngroșate, corespunzătoare cifrelor romane, adunate, redă anul 1781, dată la care biserica de pelerinaj, inclusiv pictura ei de atunci, a fost finalizată.

Cum nici timpurile cele mai grele, pe care comunismul le-a adus cu sine și pentru viața acestui loc de pelerinaj, nu au reușit să oprească dorința oamenilor de a veni în călătorii spirituale la Radna. Ca rezultat al acestei realități, după ani de năpastă și așteptare, bazilica a putut fi renovată în interior și exterior în anul 1971. Sanctuarul bazilicii (spațiul altarului) a fost adaptat noilor prescripții liturgice în anul 1972. Papa Ioan Paul al II-lea, între timp canonizat, a ridicat biserica de pelerinaj printr-un decret papal emis la 28 august 1992 la rangul de Basilica Minor, înzestrând-o cu privilegiile și indulgențele corespunzătoare.

Mănăstirea
Istoricul mănăstirii începe cu anul 1727, când a fost ridicată aripa de vest, pe locul unui edificiu mai vechi. Între 1743-1747 s-a adăugat și aripa de sud. Între timp a crescut și numărul călugărilor. Aripa de est, care închide patrulaterul format de bazilică și de celelalte două aripi anterioare, a fost finalizată abia în 1826. Planul clădirii, alipită bazilicii, este similar unui pătrat cu laturile de 50 de metri. Edificiul constă din parter și două etaje. Printre cele 68 de încăperi ale mănăstirii se numără și unele de mai mari dimensiuni, precum sala capitlului, biblioteca, diferite săli de conferințe, refectoriul (sala de mese a călugărilor) și bucătăria. Complexul, care se adaptează terenului, dispune de o fațadă înaltă de 20 de metri, fațada dinspre dealul din spatele bazilicii măsurând doar 15 metri. Curtea interioară este complet închisă și are o suprafață de 1080 m2 (36×30 m). La nivelul fiecărui etaj regăsim câte un coridor larg, boltit, care se întinde de jur-împrejurul curții interioare, el fiind luminat printr-o serie de ferestre generoase, la rândul lor boltite. În încăperile în care se intră din coridor au locuit, au lucrat, au studiat și s-au rugat nu doar călugării franciscani, ci și călători și oameni care au căutat liniște și reculegere, participând la conferințe spirituale sau intelectuale, pelerini, ba chiar și penitenți din rândul clerului diecezan – aceștia trăind uneori doar cu pâine și apă –, care se bucurau cu toții de o primire caldă și afectuoasă din partea gazdelor. Șirul oaspeților iluștri cuprinde cardinali, episcopi, arhiduci, guvernatori, conți și baroni. Oaspetele cel mai înalt sosit vreodată la Radna a fost împăratul Iosif al II-lea, sosit aici la 25 aprilie 1768. El a poposit cu suita sa la vestita mănăstire în după-amiaza acelei zile, prezentându-și omagiul și reverența în fața Icoanei Miraculoase. După ce a petrecut ceva timp în biserică și a vizitat locurile, luându-și rămas bun, tânărul monarh i-ar fi spus guardianului: „Dacă n-aș fi împărat la Viena, aș vrea să fiu guardian la Radna!“. În amintirea acestei vizite mai puțin obișnuite a fost ridicat în anul 1776 un obelisc, renovat ulterior în 1843. Actualmente monumentul este, din păcate, dezmembrat, zăcând pe undeva pe terenul unității militare învecinate.

Biblioteca mănăstirii Maria-Radna a crescut în decenii, respectiv în două secole. Manuscrisele, colecțiile și planurile formează și astăzi o importantă parte a moștenirii franciscane, care până în 1913 crescuse la 6517 volume. Din cauza evacuării călugărilor de către regimul comunist, precum și a exproprierii complexului monastic, biblioteca a ajuns într-o dureroasă dezordine, multe lucruri pierzându-se iremediabil în urma dizlocării acesteia, ba mai mult, fiind selecționate de către diferitele autorități de stat. Au dispărut în întregime pergamentele depuse aici, iar din colecțiile de fotografii nu au mai supraviețuit decât resturi neînsemnate. Totuși trebuie spus că în tot cuprinsul Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara nu mai există nicio altă bibliotecă în posesie ecleziastică care să o concureze pe cea din Maria-Radna, mai cu seamă în ceea ce privește valoarea și vârsta pieselor existente.

În mănăstirea Radna a existat și o arhivă, care de regulă era îngrijită de aceiași persoană care se ocupa și de bibliotecă. Azi, din păcate, nu se mai păstrează nici măcar dulapul de arhivă, din lemn de stejar, ce data din anul 1912, iar de la o piesă similară mai avem doar frumoasa tăblie care „încununa“ partea superioară a dulapului. În anii tulburi de la mijlocul secolului trecut s-a pierdut o mare parte a actelor. Din fericire, o însemnată parte s-a păstrat totuși, ea fiind sortată și ordonată.

La începutul veacului al XX-lea, mănăstirea Maria-Radna cunoaște o amplificare și o diversificare a activităților dezvoltate aici. Încăperile care cândva au găzduit o parte a studenților ordinului și în care locuiau până la 50 sau 60 de călugări, au devenit acum spații destinate exercițiilor spirituale și conferințelor. Mănăstirea devine un loc de întâlnire pentru clerul diecezan, pentru învățători, pentru organiști și cantori, dar și pentru tineretul catolic. Radna a atras și a iradiat! Astfel, nu este de mirare faptul că acest loc de har a contribuit în mod hotărâtor, prin conferințe, cursuri și întâlniri de tineret, dar mai cu seamă prin exercițiile pentru învățători, la înnoirea religioasă, morală și liturgică din episcopia noastră.

O dată cu desființarea abuzivă a Ordinelor călugărești, Radnei i-a fost repartizat inițial rolul ingrat al unei mănăstiri-lagăr în care au fost internați (concentrați) mai mult de două sute de călugări și călugărițe, pentru ca mai târziu să se instaleze tot aici un cămin-spital pentru bolnavi cronici.

După evenimentele din decembrie 1989 au început lungi, anevoioase și obositoare procese în vederea retrocedării și recuperării mănăstirii, dar și a altor imobile ecleziastice naționalizate de regimul comunist. Clădirea mănăstirii a fost retrocedată abia în anul 2003. La 2 august 2015, complexul restaurat va fi binecuvântat și dat în folosință. Pe lângă continuarea activităților tradiționale întrerupte, precum conferințele, cursurile, exercițiile spirituale, întâlnirile de tineret etc., se vor iniția altele noi. Va fi deschis un infocentru turistic, un muzeu al locului de pelerinaj, o bibliotecă, o sală pentru cununii civile, spații de seminarii, expoziții și diferite ateliere.

Pelerinajul
Este sigur că motivele care au făcut din Radna un loc de pelerinaj atât de cunoscut, sunt multiple și complexe. Începuturile, respectiv întâmplările hotărâtoare inițiale, nu și-au găsit un cronicar contemporan destoinic. Tot ce știm se datorează unor mărturii scrise, mai târzii. Prima încercare de a se realiza o notare a evenimentelor s-a întâmplat în anul 1722. Este vorba de un raport al cărei copie se regăsește în cronica mănăstirii de la Radna și care se bazează exclusiv pe mărturii ale localnicilor, repectiv pe amintiri ale acestora din trecut, dar și pe mărturia cronicarului, un om echilibrat, care a trăit el însuși anumite evenimente cum ar fi iluminațiile nocturne, pe care nu le-a putut explica. A doua sursă, care ne furnizează date despre începuturile locului de pelerinaj, este materialul care a fost adunat până în 1750 în numele mănăstirii în vederea realizării procesului canonic de adeverire a Radnei ca loc de pelerinaj. Aici se vorbește deja și despre rolul deosebit și determinant al Icoanei în cadrul pelerinajelor. Indiferent cum interpretăm sau nu salvarea icoanei, se pare că atunci s-a produs ceva hotărâtor, un eveniment care a declanșat în mod direct pelerinajele la Radna. Aceste două surse distincte au fost reunite încă din 1750. Evenimentele au fost ordonate cronologic, imaginii sacre a Fecioarei fiindu-i rezervat un loc deosebit. Această compilație se regăsește sub formă de manuscris în muzeul claustrului, ea cuprinzând 236 de pagini. În literatura de specialitate textul este cunoscut sub titlul de Libellus de Miraculis Radnensibus sau Libellus de Gratiis atque Beneficiis Radnensis.

Cu timpul, mai precis din 1707, Radna a devenit un loc tot mai cunoscut, iar pelerinajele au luat o tot mai mare amploare. De aceea, în anul 1749, conducerea Diecezei de Cenad cu sediul la Timișoara a deschis un proces canonic, cerând călugărilor franciscani să prezinte materiale doveditoare ale faptelor miraculoase petrecute la Radna. Printre rapoartele referitoare la biserică și la icoană s-au aflat și informații atestate cu privire la vindecări, salvări de la moarte, nașterea de copii ca urmare a rugăciunilor adresate Sfintei Fecioare Maria la Radna. La terminarea acestui proces, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, celebrată la 8 septembrie 1750, pelerinajele la Radna au fost recunoscute și oficializate.

Anul următor reprezintă un început la un nivel superior. Primele procesiuni de pelerini sosesc din Lipova, Elek, Timișoara, Arad, Gyula, Zăbrani, Szeged și Oradea. Din Transilvania, mai precis de la Dumbrăveni soseau în pelerinaj mulți armeni darnici și înstăriți donatori ai mănăstirii din Radna. În 1754 timișorenii au sosit cum tubis ac tympanis, fapt care atestă faptul că barocul se instalase în toată splendoarea sa și în Banat.

Vestea despre Radna a început să se răspândească. După ce mai toate parohiile din jur au venit regulat la Radna, în anii următori au început să vină tot mai multe procesiuni și din localități și ținuturi mai îndepărtate. După anii de restricție care au urmat decretelor iosefine, fluxul pelerinajelor a revenit cu greu la normalitate. Din 1815 pelerinajele au loc, din nou, din ce în ce mai des. În 1822 a fost atâta lume la Radna cum nu am mai văzut, notează cronicarul. Până și români ortodocși erau printre pelerini. În 1832, de Rusalii, au venit 25.000 de pelerini și alți 20.000 de Nașterea Sf. Fecioare Maria (8 septembrie). În zilele de Rusalii ale anului 1844 au stat aproape zi și noapte 22 de preoți-călugări spovedind 13.000 de credincioși.

În anii nesiguri ai Revoluției de la 1848-1849 au venit puțini oameni. Lumea se temea de rebeli, iar mai târziu de hoardele de ruși care bântuiau prin zonă – Șiria nu este departe. Dar de Rusalii, în 1851, au venit iarăși 18.000 de pelerini. Cifrele cresc vertiginos după 1860, depășind tot ce fusese înregistrat până atunci. Oamenii veneau de departe, din comunele de pe malurile Tisei; Transilvania era bine reprezentată, precum și orașele Eger, Vác și Budapesta. În 1888 din Fibiș au venit pe lângă catolicii germani și maghiari și ortodocși români. Românii greco-catolici din Lugoj și Zăbrani au fost oaspeți permanenți ai Maicii Domnului, celebrând aici Liturghiile în ritul bizantin. Încet-încet s-a cristalizat o ordine a pelerinajelor din toată Episcopia de Cenad la Maria-Radna. Momentele principale erau desigur solemnitățile anului bisericesc de după Înălțarea Domnului, respectiv Adormirea Maicii Domnului. Aproape fiecare sat și etnie din dieceză – la noi acestea fiind opt, la număr – își avea ziua sa de pelerinaj sau chiar mai multe.

Un nou avânt al pelerinajelor se datorează activităților și demersurilor guardianului P. Augustin Prieszter († 1923) și episcopului Iuliu Glattfelder (1911-1923, † 1943). Au luat ființă pelerinaje pe grupuri sociale și profesionale. Preoții ordinului franciscan au început să organizeze tot mai des misiuni, deplasându-se în parohii, unde au ținut conferințe pe teme spirituale. În 1911 au fost înregistrate peste 60.000 de împărtășanii. Pelerinajele și întreaga viață religioasă din Radna și din dieceză au înflorit și s-au extins continuu. Această dezvoltare nu a fost deranjată simțitor de Primul Război mondial și de urmările sale catastrofale pentru Dieceza de Cenad. Datorită eforturilor extraordinare ale episcopului Augustin Pacha († 1954), pierderea unei părți a teritoriului diecezan a fost suplinită de o amplificare a numărului pelerinilor: în 1935 au fost prezenți la Radna aproximativ 73.000 de oameni! Radna a devenit tot mai mult un loc de rugăciune și de reînnoire spirituală. Episcopul Pacha a fost aici un permanent pelerin, confesor și predicator, dispus oricând la o discuție personală.

De aceea întâmplările din mijlocul anilor ’30, provocate de ascensiunea național-socialiștilor, care vor duce țara, în 1944, la catastrofă, vor fi urmărite cu întristare și durere. Realitatea a fost simțită doar pas cu pas. Se pare că episcopul Pacha a fost pentru ultima oară la Maria Radna, la 8 septembrie 1948. La 8 mai 1949 a avut loc un pelerinaj al bărbaților, dar dimensiunile acestuia nu au mai fost cele de altădată. Timidele începuturi au fost sistate de desfințarea ordinelor călugărești catolice în 1948 și de evenimentele din jurul anului 1950 și de după aceasta, când episcopul Pacha, canonicii și persoanele vieții consacrate au fost condamnați în cadrul proceselor comuniste la ani grei de închisoare. Pelerinajele au fost interzise categoric, iar mănăstirea confiscată, fiindu-i schimbată destinația. Pe lângă biserică a rămas un singur preot cu unul sau doi frați. Guardianul, P. Ernst Harnisch, a fost arestat și a stat trei ani în închisoare, fiind acuzat de „înaltă trădare“. În zilele de pelerinaj nu au avut voie să fie prezenți la Radna decât doi preoți. În felul acesta nu a fost posibilă confesarea și consolarea pelerinilor a căror număr crescuse iar peste 40.000. Cu toate acestea s-au găsit soluții și pelerinajele au putut să existe în continuare.

Anii de după 1989 au însemnat și pentru Maria-Radna un început nou, cu noi premise: Papa Ioan Paul al II-lea a conferit bisericii, în 1992, titlul de bazilică papală. Franciscanii au început să primească în ordin membrii tineri. Entuziasmul începutului nu s-a dovedit însă trainic, ordinul franciscan părăsind, din păcate, Maria-Radna în 2003. Actualmente bazilica din Radna este în grija Diecezei având un paroh din clerul diecezan, ceea ce nu a dus însă la diminuarea pelerinajelor. Locul de pelerinaj Maria-Radna, precum și pelerinajele au viitor!

Dealul Pelerinilor
Dacă te apropii de bazilică venind de pe șosea, ai impresia că aceasta este înconjurată de un zid asemenea unei cetăți. În această construcție, la baza ei, se află adăpostită capela Sf. Fecioare Maria de la Lourdes. Ea constituie punctul de plecare al drumului parcurs de pelerini pe dealul aflat în spatele mănăstirii, acolo unde credincioșii se roagă devoțiunea Calea Sfintei Cruci, uneori însoțită de cântece și urmată de alte rugăciuni la diferiți sfinți. Înainte de a ajunge la stațiunile Căii Sfintei Cruci se deschide în fața pelerinului o platformă unde, cu câteva trepte mai sus, regăsim statuia sf. Francisc de Assisi, realizată în marmură albă în anul 1926. Fondatorul franciscanilor este flancat de mai multe statui situate pe socluri, ele reprezentând mai mulți sfinți importanți ai ordinului franciscan. Un alt ansamblu interesant este cel ridicat în 1931, cu ocazia celei de-a 700-a aniversări a morții sf. Anton de Padova și a sf. Elisabeta de Turingia. Tatăl sfintei Elisabeta, regele Andrei al II-lea al Ungariei a a fost înmormântat în teritoriul Diecezei de Cenad, respectiv în mănăstirea cisterciană de la Igriș, fondatăîn anul 1179. Monumentul este format din statuile celor doi sfinți. Pe soclul acestei structuri duble se regăsește stema franciscanilor, respectiv cele două brațe încrucișate (unul al Mântuitorului și celălalt al sfântului Francisc) sub cruce.

Din programul oricărui pelerinaj a făcut și încă mai face parte parcurgerea Căii Sfintei Cruci, urcarea făcându-se din preajma monumentului sf. Francisc și până la capela Răstignirii, construită în stil clasicist, aproape pe culmea colinei. Cele paisprezece socluri și reprezentări ale stațiunilor (opririlor) de pe drumul Crucii au fost ridicate fiecare cu sprijinul financiar parohii sau comune, dar și a unor persoane private. În astfel de cazuri nu lipsesc plăcuțele de marmură care redau numele donatorilor și obârșia acestora. Calea Sfintei Cruci a fost construită între 1889-1890 și sfințită la 25 mai 1890 în prezența a 10.000 de pelerini. Ansamblul Căii Sf. Cruci a fost restaurat împreună cu monumentele Ecce Homo și Mater Dolorosa în anul 1914. În cadrul lucrărilor de renovare din 1971 s-au executat lucrări și la capele, la stațiuni, precum și la drumuri.

Importanța
Ca loc de pelerinaj, Maria-Radna a fost susținută în decursul timpului cu precădere de către germanii bănățeni, aceștia constituind multă vreme majoritatea covârșitoare a credincioșilor vechii Dieceze de Cenad, iar mai târziu și a celei de Timișoara. Lor li s-a adăugat aportul de netăgăduit al credincioșilor de celelalte limbi vorbite în Banat. În toate timpurile, dar mai ales după încheierea celor două războaie mondiale, locul de grație Maria-Radna a fost pentru credincioșii din Banat un colț de reflecție, de rugăciune, de contemplație, de orientare și înnoire a parcursului vieții, un adevărat loc de consolare și de regăsire a puterii de a merge mai departe la vremuri de restriște. În decursul istoriei ei de trei secole, Maria-Radna a fost vizitată, statistic vorbind, de circa 7-8 milioane de pelerini. Comparativ cu marile locuri de pelerinaj ale Europei apusene, sigur că astfel de cifre pot fi considerate modeste, însă pentru vechea Dieceză de Cenad, respectiv pentru urmașa acesteia, Dieceza de Timișoara, numărul acesta înseamnă mult. Unde mai există oare în Banat sau în dieceza noastră un alt loc care să poată atrage atât de multă lume pentru un timp atât de îndelungat și cu astfel de efecte? Maria-Radna reprezintă din acest motiv un capitol esențial al istoriei Banatului, ea fiind de fapt adevărata inimă a episcopiei noastre.

 

Bibliografie:

Prezentul material este realizat în baza următoarei lucrări publicate în două volume: Martin Roos, Maria-Radna. Ein Wallfahrtsort im Südosten Europas, Regensburg, Schnell & Steiner Verlag, 1998/ 2004 [Maria-Radna. Un loc de pelerinaj în Sud-Estul Europei]. În cuprinsul celor două volume cititorul interesat găsește informații detaliate, iar cercetătorul o bogată listă bibliografică de specialitate.

Prof. dr. Walter Kindl
Directorul Oficiului Diecezan de Muzică Sacră și
Capelmaestrul Domului

Traducere: drd. Claudiu Călin arhivist diecezan