M A R I A    R A D N A

500 de ani – lăcaș de refugiu și speranță
200 de ani de la consacrarea bazilicii (2)

Maria Radna sărbătorește anul acesta un dublu jubileu: 500 de ani de la ridicarea primei bisericuțe pe dealul viilor, pe locul bisericii actuale, dar și 200 de ani de la consacrarea bazilicii, de către arhiepiscopul de Esztergom, Alexander Rudnay. Deși condițiile epidemice nu permit mari serbări, totuși momentul nu poate rămâne nemarcat.
Întâmplările vremurilor de demult sunt păstrate în cronici; despre evenimentele trecutului apropiat și al prezentului relatează în cel mai autentic mod martorii oculari. În cele ce urmează vorbesc ei: slujitori ai lui Dumnezeu, păstori ai Bisericii, oameni în vârstă fideli credinței lor, tineri care cresc în credință, păstrătorii tradițiilor și sărbătorilor noastre, precum și pelerini ai sanctuarului marian multisecular, Maria Radna. Oameni ale căror vieți cunosc clipe și experiențe deosebite, legate de această biserică a Sf. Fecioare Maria.

Excelența Sa Martin Roos episcop emerit de Timișoara s-a născut la 17 octombrie 1942 în localitatea Satchinez, judeţul Timiş. Studiile teologice le începe în 1961 la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia. Din 1962 până în 1969 studiază la Facultatea de Filozofie-Teologie din Königstein im Taunus, Germania. La 3 iulie 1971, prin episcopul Dr.h.c. Carl Joseph Leiprecht este hirotonit preot pentru Dieceza de Rottenburg. După schimbările din decembrie 1989, cu îngăduinţa episcopului de Rottenburg, Dr. Walter Kasper, se reîntoarce în Dieceza de Timişoara. La 20 iulie 1990, Excelenţa Sa Sebastian Kräuter, episcop de Timişoara îl numeşte director al cancelariei episcopale și i-a încredințat organizarea arhivei și a bibliotecii diecezane, respectiv înființarea muzeului diecezan. La 28 august 1999 este consacrat episcop diecezan de Timişoara. Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Fulda (Land-ul Hessen, Germania) a decernat în data de vineri 4 februrarie 2011 episcopului diecezan de Timişoara, Martin Roos, titlul de doctor honoris causa în domeniul ştiinţei Teologiei.  Episcop emerit din luna septembrie a anului 2018, Excelența Sa Martin Roos încă din anii opresiunii comuniste a depus eforturi constante, prin vizitele sale anuale făcute în ţară, pentru salvarea, păstrarea şi valorificarea materialului arhivistic al parohiilor bănăţene. După 1990 aceste eforturi au devenit un ţel scump viitorului episcop care a revenit în patrie şi în dieceza de origine pentru a contribui direct, alături de ierarhul de atunci, regretatul Sebastian Kräuter, la reorganizarea şi reconstrucţia diecezei. Restaurarea Palatului Episcopal, sub episcopul Kräuter, dar și renovările exterioare ale catedralei (2004 și 2016), proiectul major de renovare al complexului mănăstirii Maria Radna, odată cu înființarea muzeului de pelerinaj de acolo, au fost coordonate personal de episcopul Roos, Excelența Sa fiind cel care a început, înainte de pensionare, proiectul amplu de renovare generală a Catedralei Sf. Gheorghe din Timișoara.
Excelența Sa Martin Roos episcop emerit este autorul a mai multor volume, dintre care se remarcă lucrarea amplă cuprinzând mai multe volume despre istoria Diecezei de Timișoara intitulat Erbe und Auftrag – Die alte Diözese Csanád (până în prezent au apărut 5 volume), a cărei profunzime şi calităţi literare sunt însemnate, chiar dacă aceasta are în primul rând un caracter istoric. Alte volume: Maria-Radna – Ein Wallfahrtsort im Südosten Europas (Regensburg, Vol. I. – 1998, Vol. II. 2004), Gerhard von Csanád (Timișoara, 2017), Providentia Augustorum (Timișoara, 2018) etc.

Părinte Episcop, sunteți un cinstitor al Maicii Domnului de la Radna. Care este prima Dumneavoastră amintire, din copilărie, legată de acest loc sfânt?
– Prima mea amintire se leagă de pelerinajul la Radna din anul 1956, la care am participat ca și copil. Dar îmi amintesc foarte viu și pelerinajul din anul următor, primul meu pelerinaj pe jos împreună cu credincioșii din Giarmata, în data de 2 august conduși de către Pr. Sebastian Kräuter, pe atunci capelan al acestei comunități, mai târziu episcop diecezan. Am pornit la drum în zori, pe la ora patru, după participarea la Sf. Liturghie din biserica parohială, într-o procesiune ordonată și am ajuns seara la Radna. Prima noastră oprire a fost la Pișchia, unde am luat micul dejun, iar la prânz am ajuns deja la Mașloc. Grupul de pelerini din Giarmata era alcătuit din sute, poate chiar o mie de credincioși, și ne-am deplasat însoțiți de fanfară. În sat erau și trei asemenea trupe, astfel că au cântat pe rând, pe strofe, însoțind credincioșii și acompaniind cântecele pelerinilor. Căruțele cu prelată, frumos împodobite cu câteva zile înaintea pelerinajului, au cărat după noi bagajele și mâncarea respectiv pelerinii obosiți sau cei cu dureri de picioare. Îmi amintesc că a fost foarte cald și am înghițit mult praf. La sfârșitul după-amiezii, pe la Neudorf stăteam și eu deja într-una dintre căruțele cu prelată, deoarece picioarele mele nu voiau să mă ducă mai departe…
Când am ajuns în fața treptelor înalte și abrupte, am fost întâmpinați de P. Ernst Harnisch, guardianul mănăstirii franciscane, iar noi am intrat în biserica de pelerinaj sub sunetele clopotelor și ale fanfarei. Cu toții, pelerini și fanfară, am cântat cântecul: „Nun endlich sind wir kommen an” (tradus: În sfârșit am ajuns). O emoție profundă, care nu se poate descrie în cuvinte, ne-a cuprins pe toți, fără excepție. Pe atunci P. Ernst fusese deja eliberat din închisoarea dictaturii comuniste, din Aiud; chiar și acolo „starețul de la Radna“ reprezenta o autoritate, o noțiune, un titlu cunoscut. Și P. Placidus, fratele său de sânge, s-a întors, de asemenea, teafăr din deportarea din Rusia. Am înnoptat la familiile din Radna care deja ne așteptau. Fiecare își avea locul într-una dintre camere, unde ne-am culcat înghesuiți, unul lângă celălalt, pe podea, pe fân și paie, și obosiți, cum eram, am dormit foarte bine.
A doua zi dimineața, în cadrul Sf. Liturghii omilia a fost rostită de către P. Placidus Harnisch. În ciuda faptului că era un om mic de statură, avea o voce puternică, de tremurau pereții. Nimeni nu a putut scăpa de magia cuvintelor sale. Abia a putut fi văzut din spatele amvonului, dar vocea lui a umplut întreaga biserică. După Sf. Liturghie, în jurul prânzului în rândurile pelerinilorse putea simți un optimism general. În funcție de ocazie toată lumea s-a îndreptat fie cu căruța trasă de cai, fie cu trenul înapoi spre casă, pentru că seara, la ora 7, pelerinii care se întorceau au fost așteptați și primiți deja la marginea satului de cei rămași acasă, și apoi însoțiți în procesiune în biserica parohială pentru mulțumirea și binecuvântarea finală. De aici nimeni nu voia să lipsească, nici credincioșii care se întorceau, nici cei rămași acasă, pentru că în esență, nu era vorba doar de o plimbare spre casă și dăruirea unei ramuri verzi sau al unui suvenir de la Radna. Pelerinii reprezentau o binecuvântare pentru întreaga comunitate a satului, binecuvântare din care toată lumea a trebuit și a vrut să își primească partea sa. Un pelerinaj la Radna fără o binecuvântare finală ar fi fost doar lucru pe jumătate făcut!

– Părinte Episcop, prima carte, care a apărut în două volume la Timișoara ați dedicat-o istoriei locului de pelerinaj Maria Radna. Ce v-a determinat să scrieți despre acest sanctuar Marian?
– Istoria Radnei m-a preocupat încă din 1977, în timpul slujirii mele ca paroh în Germania. Acolo am avut ocazia să scriu despre Maria Radna în primul volum apărut în 1981, al volumului comun, editat de către Asociația Generală a Șvabilor Bănățeni, intitulat „Das Banat und die Banater Schwaben“ (Banatul și Șvabii Bănățeni). În vara anului 1990, când m-am întors la Timișoara, am discutat cu câțiva preoți, prieteni originari din Dieceza noastră și stabiliți între timp în Germania, despre două proiecte: renovarea Palatului Episcopal, și ridicarea bisericii de pelerinaj de la Maria Radna la rangul de Basilica Minor. Ambele proiecte au fost realizate între anii 1990 și 1995. În acest context, a trebuit întocmită o documentație despre locul de pelerinaj și despre pelerinajele la Radna. Aceasta a fost baza prezentării detaliate a trecutului acestui loc de har în cele două volume deja menționate, mai ales că părintele Ernst Harnisch OFM mi-a pus la dispoziție cu mare bunăvoință toate materialele existente. Rezultatul l-a constituit o documentație bogată de aproximativ 100 de pagini cu imagini, cântece și rugăciuni legate de acest sanctuar marian. Episcopul Sebastian și P. Ernst, în calitate de guardian, au apelat la Excelența Sa John Bukovsky, pe acea vreme nunțiu apostolic la București, care s-a îngrijit cu mult zel de această cauză și a întreprins demersurile necesare la Roma. Lucrarea originală poate fi găsită și azi în arhiva Episcopiei. La 25 martie 1992, P. Ernst Harnisch, Fr. Juvenal Péter și episcopul Sebastian Kräuter au semnat împreună cererea prin care au solicitat Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea să confere bisericii din Radna titlul de Basilica Minor. În cele din urmă, am primit un răspuns pozitiv din partea Romei: Sfântul Părinte a fost de acord cu solicitarea noastră, iar documentul papal a fost citit în mai 1992 la o Sf. Liturghie festivă în noua Basilica Minor și astfel făcut public.

– Care a fost relația cu călugării franciscani, care au trăit și au slujit la Radna ani de zile?
– În anii 1950, mai mulți călugări și frați franciscani locuiau în Radna. În vremurile acelea dificile P. Ernst a activat timp de aproape o jumătate de secol ca guardian și preot-paroh la Maria Radna. Au locuit aici P. Placidus (Josef Harnisch) și fratele Juvenal. Noi i-am iubit și i-am respectat pe ambii preoți franciscani, care întotdeauna au fost amabili cu noi, ne-au primit mereu cu multă căldură în casa lor. La Radna eram aproape ca și acasă.
După ce în vara anului 1949 puterea comunistă a interzis funcționarea a cincisprezece ordine catolice, Maria Radna a fost transformată într-un fel de mănăstire de concentrare pentru călugări și călugărițe. Numărul celor înghesuiți aici a ajuns la 200, uneori la 250. Probabil de aceea a fost ales acest loc, pentru că, pe de o parte, mănăstirea era mare și încăpeau mulți în ea, iar pe de altă parte, Radna/ Lipova nu este un oraș mare, este destul de retras, astfel că toți aceștia nu erau în centrul atenției. După acest decret, călugării și călugărițele nu am mai avut voie să poarte haina monahală. Surorile trebuiau să se îmbrace în haine civile, iar călugării aveau voie să poarte doar în reverenda neagră aprobată pentru preoții diecezani. Rasa monahală simplă (habitus) de culoare maro, caracteristică Ordinului Franciscan nu se mai putea vedea în public.
Reprezentantul statului – numit „împuternicitul de culte“ – a stabilit, de asemenea, că în zilele de pelerinaj, în afară de părintele Ernst mai puteau fi prezenți în Radna doar cel mult alți doi preoți. Astfel, Sf. Spovadă practicată atât de mult în locul de pelerinaj, a devenit aproape imposibilă, iar P. Placidus a trebuit să părăsească Radna, devenind succesiv paroh, la Iratoș, Darova și Neudorf. Cei trei preoți trebuitau să celebreze Sf. Liturghii și să spovedească grupurile numeroase de pelerini. Dacă soseau mai multe grupuri, fiecare și-a dorit o Sf. Liturghie separată. Pentru toate acestea era evident că doar cei trei preoți erau extrem puțini. De aceea s-a cerut ca oamenii să se spovedească mai bine acasă, dacă era posibil.
Mai mult decât atât, împuternicitul, omul Securității și autorității statului, era prezent la astfel de ocazii a observând și controlând totul. El avea un cuvânt de spus chiar și în legătură cu transferurile, respectiv numirile personalului clerical. La Radna, el stătea printre pelerini, în biserică, ascultând predica până la capăt, sesizându-și imediat superiorii despre tot ceea ce a văzut și a auzit. Această situație de opresiune a durat până în Crăciunul anului 1989.

– Excelență, ați fost consacrat în 1999 și ați celebrat prima Dvs. Sf. Liturghie pontificală la Maria Radna. Cu această ocazie ați donat și o broșă de aur Icoanei Făcătoare de Minuni. De unde vine acest dar?
– Arhiepiscopul Dr. Adalbert Boros a primit un lanț de aur de la o credincioasă, pe care nu o cunoșteam personal, și care dorea să îl doneze bisericii de pelerinaj din Radna. Întrucât acest lucru nu a fost posibil sub această formă, am venit cu ideea de a transforma lanțul într-o broșă sub formă de stea, așa cum se poate vedea și pe Icoana Maicii Domnului, și să o aplicăm pe aceasta. Așa că o cunoștință de-a mea, un bijutier catolic a prelucrat lanțul, confecționând din el steaua dorită, atasând de broșă și trei pietre acvamarin, după cum se poate observa și acum pe icoană. Pe 29 august 1999, cu ocazia primei mele Sf. Liturghii pontificale, am scos icoana din rama ei de argint și am așezat broșa pe ea. Broșa este un semn al afecțiunii și devotamentului nostru, al tuturora, față de Sf. Fecioară Maria, Maica Milostivirii din Radna, eu personal neavând niciun alt rol în acesta.

– În calitatea Excelenței Voastre de episcop, de-a lungul anilor ați mereu promovat și ați sprijinit pelerinajele la Maria Radna, iar la majoritatea pelerinajelor ați participat personal. Ce înseamnă Radna pentru preoții și pentru credincioșii de pe teritoriului Diecezei noastre?
– În funcție de posibilitățile mele și cât mi-a fost îngăduit de la Bunul Dumnezeu, întotdeauna am căutat să continui și să susțin tradițiile care s-au dezvoltat de-a lungul secolelor. Știu și din propria experiență, că oamenii vin cu mare drag la Radna, fiindcă acolo găsesc protecție, har, experimentează credință și putere, curaj pentru un nou început, lucruri pe care nu le găsesc nicăieri altundeva și niciunde în viața lor de zi cu zi. Pelerinajele sunt un adevărat sprijin pentru viața religioasă, ele reprezintă un mare ajutor pastoral. Este un moment esențial al credinței pentru care oamenii se pregătesc aproape tot anul. În cartea de oaspeți de la Radna se poate citi, cât de mulți preoți stabiliți de-a lungul anilor în străinătate s-au întors să-și celebreze acolo Sf. Liturghie de mulțumire cu ocazia a 25 sau 50 de ani de preoție. De asemenea, unii preoți s-au întors la Radna și în vremea comunistă, adesea mulțumind în tăcere, pentru vocația lor, omițând orice cadru solemn. Pentru mulți germani deportați în Rusia (în 1945-1948), când s-a întors din captivitate, primul lor drum a fost la Maria Radna, iar abia de acolo au pornit spre casă. Mulți au făcut în surghiun, în Rusia, și o făgăduială: dacă supraviețuiesc și reușesc să ajungă acasă în siguranță, drept mulțumire o vor vizita în fiecare an pe Sf. Fecioară de la Radna. După eliberarea din închisoarea comunistă, primul drum al arhiepiscopului titular dr. Adalbert Boros, înainte să călătorească mai departe spre Timișoara, a fost tot la Radna. Când a bătut la poarta mănăstirii, fratele care i-a ieșit în întâmpinare și l-a văzut nebărbierit, îmbrăcat într-o haină ponosită, care probabil că aproape cu cincisprezece ani în urmă i se potrivea, dar acum îi atârna larg, fluturându-i pe trup, l-a spus lui P. Ernst: „E un cerșetor!“ Abia după ce P. Ernst s-a uitat încă o dată, să vadă cine ar putea fi necunoscutul din poartă, acesta l-a recunoscut pe episcopul hirotonit în secret în 1948. După paisprezece ani de temniță grea, multă vreme singur în celulă, arhiepiscopul Boros a celebrat aici Sf. Liturghie de mulțumire pentru protecția divină pe care o primise din belșug în mijlocul tuturor necazurilor și suferințelor.

– Ce înseamnă pentru Excelența Voastră Maria Radna?
– Dacă Timișoara, ca reședință episcopală este capul și mintea Diecezei, Maria Radna este inima Episcopiei noastre. La fel cum inima ține corpul uman în viață și în mișcare, Maria Radna este tot o inimă, care bate în pieptul Diecezei. De la Maria Radna primim noi toți sângele proaspăt al credinței, speranței și dragostei, prin grija Diecezei, datorită pelerinajelor. Nu pot încheia fără să subliniez bogăția vieții de pelerinaj, atât a clerului, cât și a fiecărui catolic în parte, crescută în mod special în Dieceza noastră, de-a lungul secolelor și rămasă în viață până în zilele noastre. Această tradiție binecuvântată, care ne-a purtat, mântuit și păstrat în perioada ocupației otomane, pe timp de războaie, deportări, exproprieri și în dictatura comunistă, este un rezervor revărsând de har, credință și binecuvântare pe care nu îl putem găsi nicăieri în altă parte, în această măsură, în țara noastră. Cei care doresc să practice aici pastorația, doresc să promoveze și să mențină credința catolică, nu pot trece indiferenți pe lângă viața de pelerinaj, profund religios, a Mariei Radna, așa cum s-a dezvoltat ea aici de-a lungul timpului!

(Interviu realizat de Biroul de Presă al Diecezei Romano-Catolice de Timișoara)