Astăzi, în Vinerea Mare, mă simt purtată înapoi, cu dor, în Timișoara mea de odinioară, la casa părintească din str. Turgheniev nr. 13 (acum str. Protopop Dragomir), aflată în inima cartierului Elisabetin, cu dangătul clopotelor de la biserica catolica Preasf. Inimă a lui Isus în urechi, având înaintea ochilor numeroasele flori din curte, prima verdeață primăvăratică din parcul apropiat – P-ța Bisericii – numit după vechea Biserică Ortodoxă Română, aflată vizavi de parc. Dar armata rusă era staționată la fel de aproape. Mănăstirea Salvatorienilor devenise o cazarmă a lor, cu intrare din scurta stradă Gaşpar din spatele bisericii. Alte, una sau două case, foste proprietăți private, erau folosite de ocupantul sovietic. Rușilor le era strict interzis (de către superiorii lor) orice contact cu populația civilă, deși puteau fi întâlniți la tot pasul, în tot orașul. Au rămas până în vara lui 1958. Cu puțin timp înainte de a pleca, zidul tăcerii s-a prăbușit și câte o mică afacere, una sau alta a fost încheiată rapid. Tocmai îmi primisem diploma de profesor și mi-am cumpărat ceasul de primă mână, un Pobeda, din economiile mele – proivenite de la lecții particulare și dintr-o bursă.
În 2022 sărbătorile cele mai mari sunt serbate strâns apropiate una de cealaltă: Paștele (Săptămâna Mare, sărbătoarea Învierii la creștinii romano-catolici, ortodocși-români și greco-catolici), sărbătoarea Pesah-ului [Paștele] evreiesc, Ramadanul musulman. Acesta din urmă ne-a rămas complet străin. Noi, cei cinci frați, trei fete și doi băieți, nu aveam nicio legătură reală cu celebrările cele mari ale comunității (comunităților) evreiești, cu riturile lor specifice, și dacă totuși se întâmpla să avem, a fost mai mult… fortuit (de exemplu, la familia Naschitz și la bunicul Morawetz). Asta deși părinții noștri știau mai multe decât noi, iar familia noastră (părinții, dar și copiii) eram prieteni cu câteva familii evreiești. Astfel, doamna Irene Grünhut ne-a adus de câteva ori matze, pâinea nedospită, de la sărbătoarea Paștelui. Cu toate acestea, noi, tinerii fiind, nu am întrebat mare lucru. Curiozitatea, pe de altă parte, ne ademenise la biserica ortodoxă, aproape vecină, pentru a participa la unele botezuri. – În orice caz, din motive de credinţă nu au fost certuri nici pe vremea bunicilor şi străbunicilor. A fost mai mult o conviețuire pașnică, chiar bună, decât o strânsă apropiere. Timișoara era un „stat“ multietnic în miniatură. Iar spiritul de toleranță a prevalat chiar și în perioada 1940-44, Getta Neumann citând exemplul cofetarului german Potichen, care a refuzat să afișeze în vitrina sa mesajul amenințător și discriminator: „Evreii nu sunt binevenți!“ Comentariul ei a fost: „Trăiau mulți oameni cumsecade în Timișoara multietnică și pluriconfesională, fapt care reiese din mărturiile contemporanilor.“ (p. 201 a cărții ei: „Pe urmele Timișoarei evreiești. Mai mult decât un ghid” / 2019 – apărută între timp și în limba germană în 2021 sub titlul: : „Auf den Spuren des jüdischen Temeswar. Mehr als ein Stadtführer“).
Eu aparțin generației care, în copilărie, a trăit în bună măsură în mod conștient ultimii ani ai războiului, care s-a format în deceniile de comunism, care nu a rămas neatinsă de lunga serie de greșeli grave comise față de așa-numitele „minorități conlocuitoare“ – pe modelul sovietic – de către mediul politic, de stat și de organele executive. În mod special au fost afectați germanii din România și clerul – în cazul nostru catolic. Nu trebuie să enumăr aceste lucruri, deoarece faptele din acea vreme sunt de acum bine cunoscute. Dar voi încerca să schițez starea de spirit din acea perioadă.
Erau direcții contradictorii: pe de o parte, oamenii erau cuprinsi de frici și nesiguranță; teama lor de a fi identificați ca țapi ispășitori și, ca atare, de a fi la cheremul persecutorilor era justificată. Fiecare străin era întâmpinat cu neîncredere, cu respingere interioară, mai ales dacă acționa în numele poliției (pe atunci se numea miliție) sau al unei autorități. Trebuia să fii atent când ai de-a face cu ei. Menținerea contactelor personale a fost dificilă. – Părinții și bunicii, mereu cu gândul la supraviețuire, cei direct afectați, și-au îngropat temerile și grijile în adâncul lor, precum și rebeliunea împotriva nedreptății și au îndurat abuzurile. – Aceasta a inclus, printre altele, evacuarea din propriul apartament de către cei aduși, favorizați de autoritățile nou înstalate. – O mulțime de explozibili care nu aveau voie să explodeze! – Greutățile de acest fel au dus inevitabil la o apropiere a minorităților între ele. Cu toate acestea, în general, nu se poate vorbi de o scindare din punct de vedere etnic, pentru că majoritatea concetăţenilor români autohtoni, precum şi românii din Banat în general, au fost, din fericire, trataţi cu încredere. Ceea ce era aproape fără excepție reciproc valbil. Unele cazuri individuale fericite și timpul au condus treptat la o acceptare interioară a celuilalt.
Dincolo de toate aceste greutăți stătea voința necondiționată de a persevera, de a rezista. S-a muncit neobosit pentru a fi asigurat traiul de zi cu zi. Noi cinci, copii, am fost înhămați involuntar în lupta pentru existență. Cum s-a întâmplat de fapt această jertfă de sine, nu fără entuziasm și bucurie, asta ar trebui arătat mai jos.
Paștile! După cum însuși titlul prezentului text ne lasă să bănuim, sărbătorile pascale ne-au lăsat peste ani și ani profunde impresii. Sărbătorile creștine, bisericești, și-au avut mereu locul lor de nezdruncinat în cursul anului. Dintre ele, noi, frații și surorile mele trăiam Paștele de două ori. Paștele „românesc“, era o mare sărbătoare ce ne atingea ca o minune repetată de două ori în același an. Mai ales pentru că, de fiecare dată, procesiunea nocturnă de Înviere trecea solemn, pe aleea noastră în direcția Pieței Lahovary (azi Bălcescu), însoțită de cântarea corului, strălucirea lumânărilor aprinse, pe care fiecare dintre credincioși le ținea în mână; ei, în număr mare îşi urmau preoţii. În casele de pe ambele părți ale străzii, aproape că nu era vre-o fereastră, care să nu arate, cu lumânări și decorațiuni florale că, în spatele draperiilor, adulți și copii – de orice națiune și credință – luau parte în acest fel, cu pioșenie, la procesiune. Fie ca niciodată să nu fie uitată, această experiență a solidarității creștine din anii socialismului (comunismului)! – De fapt, această comuniune începea deja în Joia Mare, când prin ritmul loviturilor de toacă, începutul Patimilor și morții lui Cristos era inserat în ritmul existenței cotidiene. Ritmul este inconfundabil. – Cât de des nu s-au alăturat frații mei celor care băteau toaca!
Astfel am trăit creștinismul ca pe un liant unificator, dar nu fără un strop de amărăciune: nouă, catolicilor, ni s-a interzis să organizăm procesiunea de Înviere la o oră târzie. La ora 18.00 am avut voie să pornim – la lumina zilei și încă cu un trafic intens în jurul pieței: biserica, apoi în jurul vechiului edificiu al Grundhaus-ului, aflat cândva pe locul pe care se află clădirea școlii (Liceul Moisil), cândva centrul administrativ al acestui cartier, în fosta str. Turgheniev, pe lângă casa unde încă mai locuia văduva merituosului profesor D. Lintia, la scurt timp după aceea, la Casa Albert (locuită printre alții de Hans și Irene Mokka, născută Albert, împreună cu cei doi copii Horst și Heike Fassel, precum și de cunoscutul profesor de muzică și dirijor de cor Mathias Schork și soția sa), virând apoi în „Russengasse”, de-a lungul cazărmii – din nou după colț – de-a lungul liniei de tramvai 6 (fosta Wilhelm-Mühle-Strasse) și înapoi la intrarea în biserică. În astfel de condiții nu se prea putea forma un spirit profund de pioșenie. În plus, mulți credincioși nu puteau să nu se gândească la clerul care fusese deja condamnat la lungi și grei ani de închisoare în acea perioadă, nu în ultimul rând la episcopal Augustin Pacha sau la sora Hildegardis / Dr. Hildegardis Wulff și la soarta călugărițelor benedictine ale Sfintei Lioba, care își avuseseră mănăstirea în cartierul nostrum, Elisabetin/ Elisabethstadt.
Văzuți de la o distanță de atâtea decenii, pentru noi cinci, anii miracolului nocturn recurent al Învierii au fost o perioadă extrem de fericită, chiar dacă noi – ca mulți dintre semenii noștri – purtam cu noi o oarecare incertitudine și tensiune, o oarecare îndoială. Viața noastră de zi cu zi, plină până la refuz, optimismul nostru și al părinților noștri ne-au ajutat să trecem peste asta. – Și iată cum arăta viața noastră de zi cu zi:
Pe lângă slujba sa prost plătită de profesor, tatăl nostru era apicultor încă din 1947 (noi îl ajutam la centrifugare). Împreună cu noi a lucrat „pe[ntru o] jumătate” [din recoltă] grădinile a două bătrâne, a mers la secerat, cu plata în natură, la vremea recoltei de grâu. Am crescut un purceluș în fiecare an cu resturi de la bucătărie, resturi pe care le adunam zilnic de la rude și cunoscuți, am achiziționat o capră, am ținut câteva găini, am stat la coadă pentru petrol lampant și alimente. Mama mergea la serviciu, iar în timpul liber picta suveniruri frumoase care nu se găseau în magazinele de stat: felicitări și semne de carte pentru Crăciun, Paște, prima sf. Împărtășanie; picta mici suveniruri ornamentate pentru turiștii de vară, pentru „cei care mergeau să tragă o gură de aer” în Gărâna/Wolfsberg sau pe Semenic. Mama și tata cântau cu noi, se asigurau că învățăm să înotăm, etc. Tata câștiga bani în plus ca și cântăreț în corul orchestrei filarmonicii din Timișoara și ne explica cu fiecare ocazie cum se folosesc plantele și cunoștea istoria orașului nostru natal.
Chiar dacă incidentele cu motivație politică se repetau, era în general mai puțin dificil pentru „tineri” decât pentru unii dintre cei mai în vârstă să se ridice deasupra a ceea ce era permis, a ceea ce ni se oferea: lecții în limba germană, maternă (permise din nou de la reforma învățământului din 1948), posibilitatea de a vizita un teatru german, de a primi un ziar în limba maternă, de a participa la orele de Religie în biserică sau în sacristie, sau de a se întâlni ca tineri din parohie; de a asista la spectacolele de matineu ale Filarmonicii sau de a avea timp pentru lectură. În biblioteca părinților noștri fiecare a găsit cartea potrivită!
Bineînțeles, fiecare copil și tânăr știa ce era permis să spună, ce era periculos, în cine se putea avea încredere și… cu ce. – Școlile, vecinătatea imediată, locul de muncă au oferit multe oportunități de a ne cunoaște mai bine unii pe alții. Din ce în ce mai des, s-au dezvoltat prietenii care au durat, în ciuda unor noi lovituri, „palme peste ceafă“ din partea guvernului.
Amintirea legăturilor umane profunde face parte și din dorul meu, e drept: impregnat de melancolie, pentru că aproape toți cei de care mi-a stat aproape inima nu mai sunt în viață. Cu cât sunt mai în vârstă, cu atât recunosc cu mai multă recunoștință perspectiva, apropierea promisiunii în credința în Înviere. – Dorința mea pentru Timișoara – gândindu-mă la exemplul de pe strada (de atunci) Turgheniev – este ca de Paște să se aprindă lumânări în ferestre la cât mai multe case pentru a arăta că a sosit Vestea cea bună a biruinței vieții asupra morții.
La sfârșit am pus cuvintele cu care se încheie și scrisoarea mea:
Mișcată de astfel de amintiri și gânduri, vă doresc vouă, angajaților episcopiei, Excelențelor Episcop Martin Roos și Episcop Csaba Pál, un timp pascal binecuvântat, chiar dincolo de Paști, sănătate, muncă rodnică – și pentru noi toți – din întreaga lume – un timp mai liniștit, cu pace.
A Dumneavoastră,
Radegunde Täuber
