În ziua de 5 noiembrie 2022 s-au împlinit cei trei ani de pregătire a persoanelor laice din cadrul Cursului de formare a laicilor, inițiat de Episcopia Romano-Catolică de Timișoara precum și de Biroul Pastoral pentru Familii și Laici.
Înfruntând cu multă determinare pandemia Covid-19, o perioadă extrem de dificilă sub toate aspectele pentru întreaga lume, trebuie cunoscut faptul că acest curs s-a desfășurat în condiții deosebite și cu o regularitate exemplară între anii 2019-2022.
Ca persoană laică, aduc atât personal, cât și în numele colegilor mei, pe această cale, mulțumiri tuturor celor implicați în acest curs, la care am răspuns afirmativ, nu mai puțin de 70 de credincioși romano-catolici din întreaga Dieceză de Timișoara.
Remarcând calitatea și relevanța subiectelor religioase abordate în cadrul celor patru module, voi aminti aici cele patru mari teme de studiu care au constituit preocuparea cursanților și a echipei de formare deopotrivă:
modulul 1. Relația Dumnezeu-om;
modulul 2. Relația om-Dumnezeu;
modulul 3. Sfânta Scriptură;
modulul 4. Viața sfințită.
S-au discutat pe parcursul cursului cele mai importante aspecte referitoare la imaginea lui Dumnezeu de-a lungul istoriei Creștinismului, ce este Providența Divină, ce înseamnă convertirea, pocăința și Spovada, diferitele modalități de rugăciune și, ceea ce înseamnă adevărata ucenicie, Sfânta Scriptură, Lectio Divina, Botezul, Mirul, Euharistia și implicarea laicilor în pregătirea Liturghiei au constituit, de asemenea, teme de studiu pentru participanții la acest curs de formare.
Largo sensu, împărtășind cu ceilalți lecția noastră de viață, considerăm că ucenicia în numele lui Cristos cere atât chemare interioară, cât și convertire spirituală, alături de rugăciune continuă, și se configurează, categoric, ca o angajare conștientă a fiecărui om în relația personală de slujire a lui Dumnezeu. În esență, ideea de slujire sau ucenicie a constituit un laitmotiv și o revelație pentru cursanți, întrucât la nivel spiritual am simțit cu toții în mod constant chemarea interioară profundă și definitivă de a-l sluji pe Dumnezeu.
Au fost, în toți cei trei ani, multe mărturii prețioase și memorabile din partea celor prezenți, astfel că am avut prilejul să constatăm, cu multă emoție și bucurie, că fiecare dintre cursanți a parcurs (și parcurge) un adevărat traseu spiritual personal în sensul uceniciei și că Dumnezeu este extrem de activ în viețile noastre. El sădește în noi semințele credinței, al căror scop însă rămâne mereu același: o viață de credință cu El, în El și prin El.
Convertirea adevărată are un aspect teribil și copleșitor în viața unui om. Îl transformă definitiv. Îl fundamentează pe altă stâncă, care nu se clatină, indiferent cât de puternice sunt furtunile care îl clatină, sau valurile care îl lovesc. Acolo unde Domnul zidește, nimic nu poate dărâma o inimă credincioasă, căci ea se va hrăni întotdeauna din izvorul cel veșnic. Creștinul pios nici nu poate trăi altfel: el poate să îl iubească și să-i fie devotat complet lui Dumnezeu. Comuniunea care se formează cu Domnul nostru Isus Cristos în timpul încercărilor din viața noastră, dialogul care se instituie între El și noi, devine, cum putem simți la un moment dat, o relație emoțională unică, mistică, extrem de intensă și imposibil de comparat, care presupune o angajare a noastră pe viață: „M-ai sedus, Doamne, şi eu m-am lăsat sedus. M-ai prins cu putere şi ai fost mai puternic…“ (Ieremia 20,7).
Pocăință, reprezintă o altă posibilitate de întâlnire a fiecăruia dintre noi cu Dumnezeul cel îndurător și milostiv. Adică, în fapt, o altă dovadă de bunătate și iubire celestă. Sunt atât de multe ispite în această viață, astfel că sunt și multe situații în care chiar și un om convertit la credință poate devia de la drumul ales! Dar ce ne facem dacă acest lucru se întâmplă? Mai există o a doua șansă de întoarcere? Da,există! Dumnezeu ne oferă pocăința, care este unul din cele șapte sacramente. Suntem îndemnați să o căutăm și să o experimentăm până la capăt atunci când greșim. Dar ne rămâne însă obligația constantă și conștientă (să încercăm și) să luptăm împotriva impulsurilor nesănătoase pe care le avem zi după zi și în care ne pierdem adesea fără sens: mânia, mândria, minciuna, invidia, lăcomia, teama, deznădejdea, lipsa de cumpătare, nerușinarea, lenevia și multe altele, la fel de grave și infinit de triste…
Toți ucenicii lui Cristos au înțeles însă că, în bătălia aceasta dureroasă cu lumea, cu boala, violența sau răul, cu sărăcia și cu noi înșine, noi nu suntem niciodată singuri și, cu toate că cel mai adesea suferim eșecuri, Dumnezeu rămâne nesfârșit de blând, de iubitor, de răbdător și ne acordă din nou și din nou, în fiecare ceas al zilei, o nouă șansă. Lecțiile sale sunt cele mai importante din câte putem primi și înțelege, într-o viață de om. Să ne readucem cu înțelepciune aminte cuvintele atât de simple și de adevărate pe care noi, catolicii, le rostim mereu în timpul Liturghiei: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt și se va tămădui sufletul meu… (cf. Mt 8, 8) Credem în ele? Am reflectat la ele cu adevărat? Dacă nu, o putem face chiar astăzi. Preoții noștri ne-au învățat mereu să cugetăm cu răbdare la fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi: Cartea Sfântă are mereu ceva să ne spună, indiferent cine și ce suntem, ori la ce nivel al cunoașterii vieții ne aflăm… Să ne lăsăm seduși, așadar, prin iubire…
Majoritatea știm, că Spovada este mereu necesară, dar nu și suficientă. pregătirea sa anterioară și practica ulterioară. Suntem capabili să realizăm o Spovadă bună, completă? Când este cu adevărat dispus să-și mărturisească păcatele, să le recunoască sincer, credinciosul devine părtaș la harul lui Dumnezeu, care i se oferă în dar și la a cărui plinătate ajunge numai prin dezlegarea preotului. Dar iată că, odată eliberați de povara păcatului, rămâne necesar ca după Spovadă să nu ne cufundăm în aceeași greșeală. De asemenea am discutat în cadrul acestui curs despre faptul că rugăciunea este legătura noastră directă cu Dumnezeu, dialogul nostru sincer cu Creatorul universului. Rugăciunea reprezintă, cu siguranță, un semn al devotamentului nostru pentru Dumnezeu și poate conduce la împlinirea voinței Lui, dar rămâne, mai cu seamă, o mare și complexă dovadă a maturizării noastre spirituale și religioase…
Consider aici a fi necesară o confesiune proprie: voi mărturisi că, în cadrul acestui curs pentru laici au fost multe lucruri care m-au impresionat adânc și care mi-au adâncit perspectiva asupra vieții, dar că, dintre toate, pe mine personal m-a atins cel mai mult gândul că Dumnezeu are un astfel de plan al uceniciei, al sfințeniei, cu viețile noastre, cu fiecare viață în parte, de fapt, cu însăși viața mea. Am înțeles că suntem, atât de mulți pe același drum, cu aceeași direcție, chiar dacă la distanțe diferite de start și de final… că există un drum comun… că suntem piese ale unui întreg, precum sunt piesele unui joc de puzzle… că totul se intercondiționează în ingineria genială a Creatorului.
În altă ordine de idei, îmi exprim recunoștința pentru toate persoanele consacrate implicate în cadrul acestui curs de formare: ele au constituit în permanență un exemplu viu pentru noii ucenici în acest sens – al angajării definitive; mărturiile în plen și din cadrul atelierelor de lucru au catalizat extraordinar procesul nostru de plămădire…
Voi încheia cu o reflecție recentă a Pr. Zsolt Szilvágyi. Întrebat de ce este atât de important să fii preot, a dat următorul răspuns: „Pentru că numai aceasta ne poate împlini cu adevărat viața, dacă trăim pentru alții! Această călătorie are loc pas cu pas pe urmele lui Isus și este o sarcină pe tot parcursul vieții.“ Aș dori să transfer bogăția acestor cuvinte și în planul de viață al laicilor, al noilor ucenici cristici care au încheiat cu bine acest curs de formare cu totul deosebit.
Îmi reamintesc cu deosebită emoție acum cuvintele memorabile ale E.S. Iosif Csaba Pál rostite cu prilejul încheierii ultimului modul al cursului: „Da, trebuie să rămânem mereu conștienți, cu multă umilință, că noi suntem copiii lui Dumnezeu, că suntem ucenicii Lui, dar să nu uităm niciodată că, orice facem, cel care dă creșterea este Dumnezeu, nu noi.“
Prof. dr. Laura-Lia Bălaj
Profesor de Limba și Literatura Română la
Colegiul Național Vasile Goldiș Arad și
Școala Gimnazială Mora Ferenc Zimandu-Nou
