„Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale.“ (Ioan 10, 11)

În Biserica romano-catolică, duminica a IV-a din Timpul Pascal este Duminica Bunului Păstor, totodată Ziua Mondială a Vocațiilor. Sf. Papă Paul al VI-lea a decretat această sărbătoare în anul 1963, în timpul Conciliului Vatican II. În cadrul Sf. Liturghii celebrate în această duminică, credincioșii se roagă pentru preoți și pentru noi vocații la viața consacrată.
Cu prilejul Duminicii Bunului Păstor ne-am adresat Excelenței Sale Martin Roos episcop emerit de Timișoara, care în acest an sărbătorește 50 de ani de la hirotonirea întru preot întrebarea, cum i-ar încuraja pe cei care se gândesc să aleagă vocația sacerdotală?
– Chemarea sacerdotală este o chestiune care necesită o minte foarte limpede. Cine stă și așteaptă să audă „o voce din cer“ sau așteaptă să vadă, asemenea lui Moise, un tufiș arzând în flăcări fără a se mistui, ori tânjește după o viziune – așa cum citim în Scriptură că au avut unii profeți – acela riscă să rămână de căruță. Din acest motiv, Biserica Catolică a fixat în această chestiune trei condiții de orientare: înclinația, aptitudinea sau adecvarea și acceptarea de către episcopul competent.
Cel care a simțit vreodată înclinație sau afinitate – uneori mai puternic, alteori mai vag – spre toate cele spirituale, cel care mereu simte bucurie față de toate cele care sunt legate de Credință, de Biserică, de Liturghie, de serviciul Divin și de Rugăciune, cel care se simte atras de Altar și de toate cele legate de acesta, acela să se preocupe mai intens cu acest gând, respectiv să se îngrijească ca această înclinație să nu scadă, ci – prin informare, reflecție, răbdare și rugăciune – ea să fie hrănită mereu, să fie aprofundată, să se înmulțească și să crească. O hotărâre luată la un moment dat, după o îndelungă și matură reflecție, să nu fie iarăși și iarăși supusă unor semne de întrebare, căci tot așa, nici de răsadurile din grădină, dacă vrem ca ele să crească mai repede, nu e voie să tragem în stânga și în dreapta, mai mereu. Ambele trebuie să se dezvolte și să crească în liniște: și Chemarea și Răsadurile!
Dacă însă cineva este potrivit sau nu pentru Preoție – a constata aceasta – nu mai este propria problemă. Pentru aceasta sunt responsabili superiorii dintr-un Seminar preoțesc și profesorii de teologie. Pentru aceasta sunt necesare, pe lângă capacitățile intelectuale de învățare – examenele la materiile de studiu trebuind să fie promovate în mod corect, onorabil – o maturitate moral-umană care se dezvoltă în mod pozitiv, armonios, dar și un program de viață spirituală experimentată. Constatarea acestui fapt este – după cum s-a menționat – treaba superiorilor și a profesorilor din Seminarul preoțesc, acolo unde candidatul petrece șase ani de zile și unde trebuie să își dovedească cu adevărat, prin probele și prin faptele de zi cu zi, că este potrivit să fie Preot. Aceasta este premiza de bază de la care nimeni nu poate și nu trebuie să fie scutit. Nu trebuie să fie niciunul sfințit, care nu a fost mai întâi, în prealabil în mod temeinic supus probelor. Superiorii și profesorii îi transmit episcopului competent rezultatul examinării întreprinse de ei asupra candidaților, păstorul diecezei având a lua singur, cel din urmă, hotărârea proprie.
Cel din urmă lucru este acceptarea de către Biserică, respectiv de către dieceza pe seama și în serviciul căreia tânărul candidat va fi sfințiț de către episcop și în sânul căreia își va împlini slujirea. Așadar, nimeni nu are vre-un „drept“ la Preoție, așa cum nimeni nu are voie și nu poate să fie forțat să devină Preot. În ultimă instanță, Preoția este în egală măsură și concomitent, Îndrăzneală și Har. Îndrăzneală din partea candidatului, dar și a episcopului, iar Har din partea lui Dumnezeu.
Dacă aceste trei premize există și sunt îndeplinite – înclinație, aptitudine și acceptare din partea episcopului – atunci, tânărul bărbat se poate așterne la drum, liniștit, plin de încredere și de curaj, pentru a deveni preot, pentru a se pune la dispoziție pentru a fi sfințit. După socoteala noastră omenească, Dumnezeu l-a chemat să-i slujească. Însă până la țel mai sunt necesare – după cum s-a mai zis – răbdarea, efortul, seriozitatea și osteneala profundă la studiu și în viața spirituală. Cine nu știe ce vrea, cu greu va putea să parcurgă și să reziste în cei șase ani de studiu. Încercările preotului se continuă și după sfințirea sa, în slujirea practică, de zi cu zi, unde trebuie să se aștepte la crize și greutăți, însă profetul Neemia ne spune: „Bucuria în Domnul este puterea noastră“ (cf. 8,10). Toate acestea sunt valabile pentru orice existență preoțească, la ele trebuie să ne așteptăm în cazul oricărei slujiri preoțești trăite și îndeplinire cu sinceritate.
Cel care vede și el în același fel toate acestea și aspiră la ele, acela va găsi întotdeauna încurajare și înveselire în următoarele cuvinte ale Psalmului 16:
„Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea [cu sorţi], tu eşti acela care ai în mână soarta mea. Sorţii mei au căzut pe terenul cel mai bun, într-adevăr, moştenirea mea e minunată.“ (Ps 16, 5-6)

(Biroul de presă al Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara)