Sr. Marie-Gudrun Glückert, soră mariană de Schoenstatt activă în Timişoara din 2019

Surorile Mariane din Schoenstatt nu mai sunt o noutate în peisajul urban din Timișoara. Acest lucru se datorează și faptului că unele membre ale acestei comunități de viață apostolică provin din orașul nostru și și-au vizitat adesea oraşul natal, dar și pentru că de câţiva ani surorile sunt active în diferite domenii, în oraş. La începutul anului 2019 a fost deschisă o filială permanentă (Str. Corbului nr. 2, 300239 Timișoara) cu – acum cinci membre. Unja dintre mebrele acestei comunități este din doamna lui 2019 și Sr. Marie-Gudrun Glückert… 

Unde v-aţi născut? Cum v-aţi alăturat Mișcării Schoenstatt și ce v-a determinat să deveniți Sora Mariană de Schoenstatt? Care au fost sarcinile Dvs. în cadrul acestei mișcări apostolice mariane?
– M-am născut la 5 octombrie 1945 în Üchtelhausen, un sat lângă orașul industrial Schweinfurt, Franconia Inferioară / Bavaria – Germania. Am crescut într-o familie catolică, cu doi frați și o soră. În acea perioadă, satul nostru era încă definit de o bună tradiție catolică. Un preot din Mișcarea Schoenstatt ne-a făcut cunoscută această spiritualitate. Deoarece mișcarea și obiectivele mă atrăgeau, m-am alăturat unui grup al acestei spiritualități.
După ce am urmat cursurile școlii elementare, am urmat școala generală municipală din Schweinfurt. Până la începerea cursului de educator de grădiniţă, am lucrat ca funcționar comercial, apoi ca funcționar judiciar la Tribunalul din Schweinfurt, pentru a-mi crea o bază financiară pentru o ulterioară școlarizare, deoarece munca de birou nu era „chemarea“ mea. Din 1966 până în 1968 am participat la seminarul de educație socială al Surorilor Mariane de Schoenstatt pe Liebfrauenhöhe lângă Rottenburg am Neckar. Pentru anul de practică am fost la Bamberg într-o casă de tranziție pentru copiii repatriaților germani din Polonia, Ungaria, fosta Iugoslavie și Rusia. Înainte de toate, aceşti copiii și tineri trebuiau să învețe limba germană și să se familiarizeze cu cultura occidentală. Deoarece unii dintre ei nu erau încă botezați, nu primiseră prima Împărtășanie și nici sacramentul Mirului, la cererea lor acest lucru a fost posibil. Acest an a fost o experiență valoroasă pentru mine și mi-a dat posibilitatea de a-mi forma o impresie despre educația și caracterul comunismului. Am experimentat ce înseamnă să faci un nou început într-o țară străină, să nu înțelegi limba și să fii măcinat de dorul de casă. Aceasta a fost o primă întâlnire cu oameni din țările estice. 

Drumul meu către Surorile Mariane de Schoenstatt
La aproximativ 14 sau 15 ani eram preocupată de direcția în care ar trebui să meargă viața mea – şi aici nu mă refer la activitatea profesională. Într-o zi am primit o carte poştală cu un mesaj al cărui text a devenit un fir comun pentru viitorul meu: „Cel mai important lucru este să fim întotdeauna acolo unde Dumnezeu ne dorește“ (Bernanos). Aşa a început căutarea după cel mai important lucru: unde mă vrea Dumnezeu? Pentru a găsi această cale, m-am adresat iar şi iar Mariei, mama lui Dumnezeu, în timpul acestor „căutări“ și am avut încredere în afirmația că nu a dezamăgit niciodată pe nimeni care i-a cerut ajutor. Ea trebuia să-mi arate care este voia lui Dumnezeu și să mă ajute să-i spun „da“. Am făcut aceasta în aşa fel, încât a devenit parte din rugăciunea mea personală. M-a preocupat tot mai intens întrebarea vocației de a dedica întreaga viață slujirii lui Dumnezeu, de a-i aparține singură lui. Adesea m-am gândit la scena Buneivestiri, când îngerul i-a transmis Mariei mesajul lui Dumnezeu. Ce s-ar fi făcut lumea noastră dacă ea ar fi spus „nu“? În contextul acestor reflecții, am putut experimenta o vestire. Am intrat în conversație cu un preot care la acea vreme suplinea în satul nostru, pe care nu l-am cunoscut până atunci – despre ceea ce mă procupa în ceea ce privește vocația religioasă. Preotul era membru al comunității salvatoriene şi a fost ferm convins că am o chemare la viaţă consacrată. M-a sfătuit să nu aștept prea mult ca să iau o decizie. Deși am putut vedea voința lui Dumnezeu destul de clar în ceea ce a spus acest preot, a început în mine o luptă interioară – pro și contra.
Între timp am luat legătura cu conducerea provincială responsabilă a Surorilor Mariane de Schoenstatt de pe Liebfrauenhöhe. Nimic nu m-a împiedicat să fiu acceptată în comunitate. Dar am decis să termin mai întâi studiile de educator și anul de practică. Ulterior, am regretat puțin această decizie, pentru că dacă aș fi intrat imediat în comunitate, l-aș fi putut întâlni personal pe fondatorul Schoenstatt, părintele Josef Kentenich. „Nu aștepta prea mult!” Acest cuvânt al preotului mi-a sunat mult timp în urechi după moartea fondatorului Schoenstatt în 1968. 

O nouă etapă a vieții

În septembrie 1969 m-am alăturat comunității surorilor Mariane de Schoenstatt. După noviciat am început să lucrez în diverse domenii: educatoare la grădiniță, conducerea unui orfelinat, muncă în mișcarea familiei Schoenstatt, participare la conducerea provinciei, apoi provincială.
În toamna anului 2003, „Îngerul Domnului“ a adus un nou mesaj care a avut un impact serios asupra vieții mele de călugăriță. Superiorii mei mi-au cerut să preiau funcția de superioară provincială pentru Bavaria și țările dunărene, Austria și România. „Cum ar trebui să se întâmple asta?“ M-am întrebat ca şi Fericita Născătoare în ora Bunei-Vestiri. Mi-am amintit de textul de pe cartea poştală: „Cel mai important lucru este întotdeauna să fim acolo unde Dumnezeu ne dorește!“ Aşa am plecat către o altă provincie, având o sarcină mare și responsabilă pe care am putut să mi-o asum, doar cu încredere în ajutorul Maicii Domnului și al fondatorului nostru. Timp de doisprezece ani am putut experimenta că acest ajutor este o forță de sprijin și că bunăvoința și cooperarea surorilor pot ușura povara funcției.
Întrucât România făcea parte din arealul geografic al provinciei noastre călugărești, era important să cunosc – la fel ca predecesoarea meu din funcție – mai bine această parte a lumii. Între timp, șapte tinere surori din România s-au alăturat comunității noastre. În 2006, alături de două surori, am vizitat pentru prima dată această țară, pe care până atunci o știam doar de la școală. Am fost uimită de imensitatea țării, cunoscută odinioară ca şi „grânarul Europei“, dar acum, în multe cazuri, nedezvoltată. Vechile „colective“ (CAP-uri) abandonate aminteau de epoca economiei planificate din România comunistă. Fațadele caselor frumoase de odinioară, care erau deseori deteriorate, mărturisesc acest timp.Scopul acestei călătorii au fost stabilirea contactelor cu episcopii, aprofundarea celor anterioare și cunoașterea patriei și familiilor colegelor noastre surori din România. Astfel, ne-am întâlnit cu episcopul Tempfli (Oradea), episcopul Roos (Timișoara), episcopul Schönberger (Satu Mare) și episcopul Böcskei (Oradea). Am reușit să experimentăm multă bunăvoință față de comunitatea noastră și de mişcarea Schoenstatt. Cunoașterea limbii germane de către episcopi a facilitat conversațiile. Am simţit cum episcopii s-ar bucura dacă o ramură a mişcării noastre s-ar stabili aici.Am fost primiți cu căldură şi ospitalitate româno-maghiară în familiile surorilor noastre, de exemplu în Oradea, Cluj, Satu Mare, Brașov, Arad și Timişoara. A fost o experienţă frumoasă să întâlnesc unii dintre preoții apropiați mișcării noastre. Faptul că țara este caracterizată mult și de religiozitatea ortodoxă a fost o experiență nouă pentru mine și am fost surprinsă să văd, că imaginea icoanei de la Schoenstatt se regăsea în multe locuri.
În timpul mandatului meu de superioară provincială, au fost încă câteva călătorii, dar nu au existat suficiente „uși deschise“ pentru o primă așezare concretă a mai multor surori. O soră a lucrat temporar la Oradea, mai târziu două surori la Timișoara pentru Mișcarea Schoenstatt și pentru predare în școli, apoi o altă soră la Oradea și Timișoara. După încheierea perioadei de superioară provincială, în decembrie 2015, am preluat conducerea casei și pelerinajelor în Schoenstatt Center Waldstetten (Badenul de Nord din Baden-Württemberg) după o „pauză“ din toamna lui 2016 până în octombrie 2019. Până atunci, acestea au fost misiunile mele în Mișcarea noastră Apostolică Mariană.

Aţi lucrat până acum şi în alte țări străine în afară de România?
– Până acum nu am lucrat în nicio țară străină, doar la Centrul Schoenstatt din Quarten, Elveția, unde am făcut un stagiu de patru săptămâni.

Ce v-a determinat să vă decideți pentru România și să veniți la Timișoara în dieceza cu același nume?
– De la înlocuirea mea ca superioară provincială, m-am rugat în fiecare zi pentru România, astfel încât să poată apărea în curând o soluție cu privire la înființarea unei sucursale. Viitorul mişcării noastre din această ţară m-a „mişcat“ emoțional și am susținut cauza „ca un copil al inimii mele“. De aceea, am fost foarte fericită când în primăvara anului 2019 a fost fondată la Timişoara prima sucursală cu trei surori. La începutul verii aceluiași an, „îngerul Domnului“ a adus un nou „mesaj“ pentru mine. Mi s-a propus să merg pentru a ajuta și susține surorile din Timișoara. În ciuda tuturor legăturilor mele cu România, nu m-aș fi gândit la o misiune specifică acolo. Dar, mi-am adus aminte de „propoziția mea“: „Cel mai important lucru este să fim mereu acolo unde Dumnezeu vrea să fim“. Fondatorul nostru, părintele Kentenich, i-a spus odată unei surori: „Binecuvântările lui Dumnezeu ajung acolo unde trebuie să mergi.“ Deci nu acolo, unde aș vrea să rămân, dacă nu este voia lui Dumnezeu.Deși nu a fost o problemă pentru mine să spun „da“ voinței lui Dumnezeu, a existat un moment de cântărire, a argumentelor pro și contra, având în vedere mai ales vârsta mea avansată. Factorul decisiv în alegerea României a fost faptul că am avut deja o legătură cu această țară și am cunoscut surorile care trăiesc aici. Faptul că aceste surori s-ar fi bucurat de venirea mea m-a motivat și a ușurat noul pas.

Ați cunoscut în Germania oameni, care au emigrat din Banat? Ce știaţi despre Banat, despre Timișoara, înainte să veniţi aici?
– În Germania nu am întâlnit oameni care veneau din Banat. Știam doar că într-un cartier al orașului meu natal Schweinfurt, locuiau oameni din Banat şi Bacica (Serbia). Unii dintre ei au păstrat tradițiile din vechea lor patrie și am avut mereu sentimentul că originea lor comună creează o anumită coeziune, comuniune. Nu aveam cunoștință de trecutul lor istoric sau alte informații despre Banat.

Trăiţi în Timișoara de un an: ce fel de experinţe aţi avut în această perioadă?
– O experiență pozitivă la începutul şederii mele a fost „căldura“ inaugurării casei noastre. Faptul că episcopul diecezan József-Csaba Pál și mulți preoți au luat parte la acest eveniment mi-a făcut impresia că existenţa acestei case va avea un sens. Sărbătoarea liturgică, care a fost co-organizată de membrii mișcării și multilingvismul au creat atmosfera unei familii de popoare care s-au adunat în jurul unui centru. Cuvintele germane au fost multora familiare și astfel nu am avut senzaţia că sunt o străină. Am fost întotdeauna uimită de cât de mulți oameni vorbesc sau măcar înțeleg limba germană.Căldura și prietenia oamenilor care aparțin micii familii Schoenstatt m-au făcut să mă simt binevenită încă de la început, binevenită nu numai ca Soră Mariană de Schoenstatt, ci și ca om. Întâlnirea de la inaugurarea casei mi-a dat și ocazia de a cunoaște oameni de origine germană, descendenți ai șvabilor dunăreni. Au fost deosebit de încântați că acum este aici şi o soră germană. Printr-un voluntar din Germania care lucra la un hospice din Timișoara, am intrat în contact cu rezidenții din „Adam-Müller-Guttenbrunn-Haus“, azilul de bătrâni pentru persoanele de origine germană din Banat. Din păcate, nu am putut să-i vizitez din cauza pandemiei, m-am limitat la legăturile telefonice. Cu ocazia sărbătorii Crăciunului, am auzit multe cântece şi rugăciuni în limba germană; am fost uimit de cât de multe bunuri culturale germane sunt încă vii. În ziarul „Deutsche Zeitung“ am putut citi, de asemenea, cât de multe obiceiuri vechi sunt menținute și păstrate. Pentru mine este benefic că slujbele bisericești sunt sărbătorite și în limba germană sau sunt multilingve. Profunda religiozitate a oamenilor, atât creștini catolici, ortodocși, cât și creștini reformați, mă impresionează mult. De asemenea, am putut vedea aici că grija faţă de cei săraci și nevoiași face parte din creștinism. Mulți oameni dau pentru cei săraci ceea ce cu siguranță nu au din abundență, de ex. la sărbătoarea Sf. Elisabeta se donează alimente, care apoi se distribuie celor care au nevoie. Ca semn al carității creștine autentice, adesea se depune ceva pentru săraci la statuia Sf. Anton de Padova.
Între timp cu diferite ocazii alături de surori am putut cunoaște puțin mai bine orașul Timișoara. Spre bucuria mea în multe clădiri, parcuri și monumente am putut vedea şi pot confirma că Timișoara este numită cu bună dreptate „Mica Viena“. Pot observa, de asemenea, că de la prima mea vizită aici în 2006, lucrările de renovare au progresat enorm. Unele lucruri par mult mai îngrijite. Timişoara devine tot mai frumoasă! Cu toate acestea, va dura ceva timp până când originalitatea va fi din nou vizibilă. Pentru mine a fost foarte informativă vizita în clădirea, care documentează foarte clar istoria revoluției din 1989 în diverse moduri. Este important să cunoşti istoria țării în care activezi. Stârnește respect și admirație pentru ceea ce au suportat, au îndurat și au plătit oamenii cu propria lor viață în timpul unui regim totalitar. Fără punctul de cotitură istoric, probabil că nu ar fi fost posibil ca comunitate noastră să înființeze o primă filială aici în România.
Faptul că putem trăi împreună ca o comunitate mică aici, pe str. Corbului nr. 2 a fost un „factor de familiarizare“ pentru mine de la bun început. Este aceeași comunitate pe care o cunosc de când sunt soră Mariană de Schoenstatt,aceeași spiritualitate, aceleași moduri de viață cu influență mariană, aceleași scopuri apostolice etc. Este comunitatea mea, familia mea spirituală. Această familie este, de asemenea, evidentă în comunitatea de zi cu zi, în legătura asemănătoare familiei: se arată în rugăciunea comună, în a face planuri împreună când vine vorba de proiecte apostolice sau sociale, dar și în cultivarea unei întâlniri fericite și a relaxării, de ex. organizarea mini-excursiilor în munții pitorești din zonă. Este deosebit de important să ne simţim bine împreună pentru ca și comunitatea să fie o sursă de forță pentru fiecare dintre noi. Pentru ca acest lucru să funcționeze, fiecare trebuie să contribuie cu ceva în funcție de abilitățile și posibilitățile sale.
Sarcina aici este în primul rând să mă ocup de bunăstarea fizică a surorilor sau a oaspeților. A trebuit să mă familiarizez încet cu această „sarcină“, dar îmi place să fiu acolo pentru alții, în special pentru gătit, coacere etc. O listă variată de bucătărie este o provocare! Trebuie luată în considerare și bucătăria locală, regională, un proces de învățare cu care colegii mei surori sunt bucuroase să mă ajute.Ca un cadou minunat, putem experimenta mica noastră capelă. Este centrul spiritual al casei noastre, o oază. Aici ne începem și încheiem ziua. Aici aducem cererile noastre de rugăciune și preocupările multor oameni înaintea Domnului și a sfintei Sale Mame. Aici ne găsim pacea şi liniştea interioară.
În perioada pandemiei, am început să studiez limba română. O doamnă pensionară a fost dispusă să mă ajute. Lecțiile au avut loc la telefon. Am observat, că învățarea unei limbi străine la o vârstă avansată nu este deloc ușoară. Admir răbdarea „profesorului“ meu… Dar, de asemenea, stârnește înțelegere faţă de colegele surori sau a altor persoane care au trebuit să învețe limba germană. Ceea ce m-a motivat să încep să învăț limba română este experiența pe care o tot fac în viața de zi cu zi: omul este adesea neajutorat atunci când nu poate comunica, de ex. la cumpărături sau conversaţii. Am ajuns la concluzia, că atunci când sunt într-o țară străină, trebuie să încerc cel puțin să înțeleg lingvistic oamenii de acolo. Uneori, cuvintele simple de salut, o mulțumire, ajută la stabilirea unui contact prietenos.Ca rezultat al experienței mele, pot spune că șederea în România în acest prim an mi-a oferit o anumită amploare a orizontului meu de viață și că îmbătrânirea poate avea oportunități pentru noi perspective, o nouă bucurie de viaţă și o anumită notă de exuberanță tinerească. De asemenea, este plăcut să poți îndeplini o altă sarcină care ajută ceva să crească în interior și în exterior. Sunt recunoscătoare că pot ajuta cu puterea mea ca Mișcarea Schoenstatt din România să devină o binecuvântare pentru Dieceza de Timișoara și fructuoasă pentru întreaga țară.

Ce părere aveţi despre multilingvismul și diversitatea grupurilor etnice, a popoarelor și a tradițiilor din Dieceza de Timişoara?– Multilingvismul oferă diecezei vitalitate și diversitate. De fapt, acesta este un „model“, un model pentru Europa. Acolo unde se poate comunica în mai multe limbi, există o mai bună comunitate, înțelegere reciprocă și are un efect de cultivare. Este mai ușor să ne tolerăm unii pe alții și să apreciem diferența. Diferitele tradiții se completează reciproc și permit descoperirea „comorilor“ celorlalți.

Biroul de presă al diecezei de Timișoara vă mulțumește pentru interviu!