În spatele aproape fiecărei porți din Dudeștii Noi, satul șvăbesc bănățean, numit cândva Neubeschenowa, un câine vigilent pândește și comentează parcă străinii care trec pe acolo, cu lătraturi fioroase. Ici – colo, câte o broască își ia avânt în șanturile de pe marginea drumului, în care se află apă de ploaie din proaspătul aprilie, iar în fundal, păsări cu pene își cântă capetele. Idila de la țară, aproape prea clișeică pentru a fi descrisă în mod credibil, este stricată doar de Ford-urile, Daciile și VW-urile care așteaptă în fața caselor, în soarele palid. Au trecut mai bine de unsprezece ani de la ultima mea vizită, dar acum, în sfârșit, mă plimb din nou pe străzile satului încadrate de iarbă proaspătă și de păpădii galbene. Vechile case țărănești, șvăbești, alungite se înșiruie pe fosta Schwarzwäldergasse, cu un singur etaj, dar nu chiar joase, strict paralele între ele. Strada își ia numele de la locuitorii de atunci, care au venit din regiunea Hotzenwald din sud-vestul Germaniei și s-au stabilit aici pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Rebelii „Salpeterer” din Görwihl, Birndorf și Herrischried, care se răzvrătiseră împotriva mănăstirii Sf. Blasien, nu s-au mutat în Banat de bunăvoie, ca mulți dintre ceilalți coloniști ai acestei regiuni: de două ori pe an, așa-numitul „Temeswarer Wasserschub” (împingătorul pe apă, spre Timișoara) îi ducea pe robii indisciplinați, vagabonzii și alte persoane nedorite de autorități, în josul Dunării, unde își găseau un nou cămin, alături de alte zeci de mii de oameni, într-unul dintre satele germane planificate, desenate pe planșă în Câmpia Banatului, cu străzile sale largi și drepte.

O descoperire întâmplătoare de importanță istorică
Ceea ce majoritatea locuitorilor actuali din Dudeștii Noi s-ar putea să nu știe: Primii coloniști din sudul Germaniei nu numai că au locuit în Schwarzwäldergasse, dar au și fost înmormântați în apropiere. La capătul inferior al străzii, care acum se numește Strada Dealului și a cărei prelungire urcă pe deal până la o zonă rezidențială care tocmai se construia, muncitorii au dat peste rămășițe umane, în timpul construcției drumului. Pe măsură ce au început să apară din ce în ce mai multe oase, s-a cerut ajutor de specialitate de la Timișoara. Arheologul Dan Leopold Ciobotaru (născut în 1968) își ascunde cu greu frustrarea: „Din păcate, am fost chemați foarte târziu, noul drum fusese deja asfaltat”. Arheologul-șef al Muzeului Național al Banatului mă primește pentru o discuție la primul etaj al Bastionului Theresia, unde mai mulți oameni de știință își împart biroul. La două nivele mai jos, în subsolul fortificației austriece, sunt depozitate oasele de la Dudeștii Noi/ Neubeschenowa. Investigații mai detaliate ar trebui să ofere răspunsuri la o serie întreagă de întrebări: Cum se hrăneau primii șvabi bănățeni, cât de înalți erau și câți ani trăiau? Și de ce au murit? Studiul va fi finalizat probabil abia anul viitor, dar Dan Ciobotaru îmi oferă deja câteva informații. Pe computerul său, îmi arată fotografii aeriene și imagini ale lucrărilor de excavare care au avut loc între octombrie 2020 și mai 2021. Dimensiunea fostului cimitir este uimitoare: echipa muzeului și un grup de arheologi de la Universitatea de Vest din Timișoara au reușit să localizeze aproximativ 300 de schelete pe ambele părți ale străzii Dealului. Potrivit estimărilor, între 1748 și 1838, în această zonă au avut loc 500 de înmormântări, până când ciuma și holera au ucis rapid peste 200 de persoane și au făcut necesară deschiderea noului cimitir, care este folosit și astăzi. Din cel vechi nu s-au păstrat pietre funerare; probabil că la acea vreme se foloseau încă, doar cruci de lemn.

Fără nasturi de metal sau tălpi de piele
Din descoperirile arheologilor se pot trage concluzii nu numai despre viața și moartea primilor coloniști, ci și despre tradițiile lor. Profesorul Ciobotaru a fost surprins de faptul că toți cei decedați fuseseră îngropați fără pantofi: „Talpa și alte componente din piele rămân intacte timp de secole. Deși astfel de rămășițe sunt adesea descoperite în morminte din acea perioadă, nu am găsit nimic de acest fel la Dudeștii Noi.” Butonii ori nasturii metalici erau, de asemenea, în mare parte absenți, relatează Ciobotaru. „Morții au fost îngropați foarte sărăcăcios.” Cu toate acestea, arheologul experimentat nu atribuie aceste descoperiri neapărat condițiilor de viață extrem de modeste ale primilor coloniști, ci bănuie mai degrabă un motiv religios. În atragerea emigranților de către Camera Aulică vieneză, credința romano-catolică a fost factorul decisiv, chiar mai mult decât limba maternă germană. Bunurile funerare personale, puse alături de defuncți în sicriu, respectiv în groapă, așa cum sunt obișnuite la românii ortodocși de astăzi, erau străine primilor coloniști, catolici devotați din Neubeschenowa, azi Dudeștii Vechi. Doar într-un singur caz au fost găsite două inele de bronz, în sit. Puțin mai departe, a fost găsit un medalion de metal, care îi înfățișa pe Sf. Fec. Maria și pe Pruncul Isus pe o parte și pe Cristos biciuit (Vir dolorum) pe cealaltă (fapt relatat în „Banater Post” în decembrie 2021). Chiar și Crucile sau Rozariile erau rare. Cu toate acestea, s-au păstrat mai multe mici pandantive din lemn dintr-un singur lanț: Mâini și piciorușe, o inimă, un potir de împărtășanie, fiecare cu o dimensiune de doar un centimetru. Rozariile cu astfel de simboluri cristice erau comune în sudul Germaniei în secolul al XVIII-lea. La final, Dan Ciobotaru îmi atrage atenția asupra celor doi brazi care se înalță într-o curte din Schwarzwäldergasse. Copacii sunt tipici pentru germani, susține el, amintindu-le primilor șvabi din Banat de patria lor împădurită. Astăzi, însă, sunt din ce în ce mai rari: „Românii ortodocși consideră că bradul este asociabil cu cimitirul, cu moartea și, prin urmare, nu vor să aibă acești copaci în fața casei lor”. Împreună cu șvabii, cu bradul lor și cu numele germane de pe stucurile de pe frontoanele caselor cândva șvăbești, care acum devin din ce în ce mai rare, dispar și multe cunoștințe despre istoria satului. Acest lucru poate fi observat și în exemplul celor mai recente săpături: Deși descoperirea cimitirului primilor coloniști locali a fost o descoperire întâmplătoare, locația aproximativă a fost cunoscută dintotdeauna – mai ales pentru șvabi. Chiar și bunica mea știa cum apăreau uneori oasele, pe pârtie, în tinerețea ei. Nu departe de locul descoperirii, propriii ei bunici cultivau viță de vie, într-o mica podgorie. Arheologii au găsit, de asemenea, urme de viticultură în trecut, iar în partea superioară a colinei au descoperit urme de așezări din epoca bronzului. Aproape trei mii de ani de istorie, adunați într-un spațiu foarte mic.

Un sat în tranziție
Localitatea Neubeschenowa, azi Dudeștii Noi, a cunoscut o creștere considerabilă în ultimii douăzeci de ani. În timp ce comunități precum Iecea Mare, Biled sau Nitzkydorf (satul natal al Hertei Müller) trebuie să se lupte cu o scădere constantă a numărului de locuitori, aici apar zone industriale și noi ansambluri de locuințe. Apropierea de marele oraș, care își extinde centura, a ajutat fără îndoială în acest sens. În timp ce Timișoara, cu ocazia obținerii titlului de Capitală Europeană a Culturii 2023, încearcă să ofere oaspeților de aproape și de departe un program cât mai variat și mai bogat, Dudeștii Noi, la rândul său, a pus un obiectiv important pe harta turistică cu cea mai veche biserică barocă rurală din Banatul de câmpie (Banater Heide). Biserica Sfântul Vendelin (1751) este în prezent în curs de renovare, iar altarele ei au fost demontate pentru restaurare. Un milion și jumătate de euro este costul proiectului, care, pe lângă biserica renovată, include și un muzeu local nou-nouț în fosta casă parohială și un parc public adiacent cu un pavilion. Totul este încă în construcție. O treime din bani au provenit de la comunitate însăși, iar restul din fonduri europene. Cu puțin noroc, satul va atrage în curând turiști de o zi. Zona rezidențială, care se construiește deasupra fostei pante a cimitirului, are doar o mână de case, dar noile străzi au deja nume. Strada Amsterdam și Strada Berlin, iar puțin mai departe: Strada Kiev și Strada Moscova. Speranța pentru o Europă unită este aici înrădăcinată adânc în pământ, dar și un semn de exclamare trist în vremuri de război în Ucraina și de valuri de refugiați. Mișcările de migrație, fie că au fugit de devastarea provocată de război, fie că au fost în căutarea unei vieți mai bune, acum trei veacuri, au făcut întotdeauna parte din istoria europeană comună. La doar câțiva metri distanță, în vechiul cimitir al primilor coloniști, se termină multe dintre firele destinului care s-au întins dintotdeauna de-a lungul continentului. Locul exact în care rămășițele descoperite acum, ale strămoșilor noștri își vor găsi locul de odihnă finală odată ce investigațiile vor fi finalizate, nu a fost încă fixat în mod definitiv. Dar cu siguranță vor fi înmormântați într-un mormânt colectiv, în pământul Banatului, acolo unde au și fost așezați, spre veșnicie, inițial.

Thorsten Muth

Apărut în: Banater Post, Zeitung der Landsmannschaft der Banater Schwaben, Anul 66, Nr. 11-12 München, 15 iunie 2022, p. 10.
Foto: Muzeul National al Banatului
Foto clopotul de cimitir: Walther Konschitzky (2016)