Considerații asupra volumului: „Deportarea germanilor din Banat în Uniunea Sovietică. O prezentare a perspectivei copiilor lor prin relatări (re)povestite“

de Raluca Nelepcu

„Atât eu, cât și ceilalți copii ai deportaților plângeam tare și ne strigam mamele: «Mama, Mama!» – în timp ce toate mamele își strigau la rândul lor numele copiilor ca răspuns la plânsul acestora.“ Așa descrie Regina Gutekunst, născută Imhof, din Blumenthal/Mașloc, momentul în care mama ei este deportată în fosta Uniune Sovietică la muncă forțată. Micuța Regina nu are nici măcar trei ani când este despărțită de mama ei – momentul este descris mai târziu de bunica ei, care a avut grijă de ea. Parcă ar fi o procesiune, în timp ce femeile și bărbații tineri mărșăluiesc pe jos spre crucea de hotar dinspre Alioș, în timp ce în sat bat clopotele și câinii latră – numai că de data aceasta nu se pleacă în pelerinaj spre Maria Radna, locul de har din județul Arad, ci coloana este formată din mamele și tații, tineri care sunt deportați în Uniunea Sovietică, împotriva voinței lor, pentru muncă forțată. Ei trebuie să plătească pentru o greșeală pe care nu au făcut-o ei. Doar copiii și bătrânii rămân în țară, tinerii germani sunt deportați departe, de unde se întorc acasă, bolnavi și slăbiți, după ani de muncă istovitoare. În total, 70.000 de germani din România (inclusiv mai bine de 33.000 de șvabi bănățeni) au fost deportați în URSS pentru muncă forțată în ianuarie 1945 pe criterii etnice – aproximativ 9.000 de persoane nu au supraviețuit deportării.
Aproape că nu există mamă în această lume a cărei inimă să nu fie atinsă la citirea cărții „Deportarea germanilor din Banat în Uniunea Sovietică. O prezentare a perspectivei copiilor lor prin relatări (re)povestite“. Pentru firile mai sensibile, lectura este însoțită de multe lacrimi, pentru că poveștile de viață exprimate în volum sunt de o profundă tristețe. Tema principală a cărții în limba română, apărută la sfârșitul anului 2022 la Editura «Cosmopolitan Art» din Timișoara, este deportarea germanilor din Banat în fosta Uniune Sovietică, așa cum au trăit-o copiii deportaților sau cum li s-a povestit. Editorii volumului sunt trei membri fondatori ai Grupului de Acțiune Banat (Aktionsgruppe Banat), Albert Bohn, Werner Kremm și Anton Sterbling, alături de președintele federal al Asociației Șvabilor Bănățeni (Landsmannschaft der Banater Schwaben) din Germania, Peter-Dietmar Leber și redactorul-șef al periodicului «Banater Post», Walter Tonța. Frații Sigrid Kuhn și Werner Kremm sunt responsabili pentru traducerea în limba română, Werner Kremm reușind să reunească o documentație amplă, care completează relatările experiențelor și oferă o mai bună înțelegere a evenimentelor istorice. Editorul ADZ (Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien), Werner Kremm, confirmă că traducerea unui asemenea volum nu a fost o muncă ușoară și nici nu lasă vreun suflet indiferent: „Am putut traduce doar una sau două povestiri pe zi“. Cartea este o versiune, tradusă în limba română și completată, a celor două volume publicate în limba germană de Landsmannschaft der Banater Schwaben în 2021 și 2022. Volumul în limba română a fost prezentat la sfârșitul lunii ianuarie la Casa Adam Müller Guttenbrunn din Timișoara, cu ocazia împlinirii a 78 de ani de când germanii din România au început să fie deportați în Rusia.
Peter-Dietmar Leber, președintele federal al Landsmannschaft der Banater Schwaben, a călătorit din Germania special pentru această ocazie și s-a referit în discursul său la prima întâlnire a foștilor deportați din 1995, când acest subiect a fost discutat public pentru prima dată în Germania. În Banat, se spune că a fost discutat mult mai devreme, a spus Peter-Dietmar Leber. „Până la urmă, omenirea nu a învățat nimic din asta“, a declarat cu amărăciune președintele federal al Șvabilor Bănățeni, cu privire la evenimentele actuale din lume. Ideea unui astfel de volum datează de doar câțiva ani. Se întâmpla pe 12 ianuarie 2019, când la München, la un eveniment comemorativ al Asociației Șvabilor Bănățeni, cu ocazia împlinirii a 74 de ani de la începutul deportării germanilor din România în fosta Uniune Sovietică, a apărut pentru prima dată ideea de a consemna deportarea și consecințele acesteia din punctul de vedere al copiilor deportaților. La întâlnire au fost prezenți doar câțiva foști deportați, însă mulți dintre copiii lor nu au absentat. Scriitorul Albert Bohn din Arad, el însuși un fiu de deportați, a făcut această sugestie – povestea familiei sale poate fi citită și într-o carte. După un apel făcut în «Banater Post» din München și în ADZ, pentru a trimite relatări, nu mai puțin de 117 astfel de mărturii au fost adunate și incluse în prima ediție. Copiii foștilor deportați au trebuit să răspundă la câteva întrebări dintr-un chestionar orientativ în rapoartele lor. A urmat o a doua ediție germană, completată, iar în 2022 a apărut prezenta ediție, și mai cuprinzătoare, în limba română. Unele relatări sunt scrise destul de succint, altele tratează mai intens subiectul și povestesc în detaliu atât evenimentele, cât și emoțiile – iar ca cititor nu poți să nu îți dai seama că pe mulți respondenți încă îi doare enorm când își amintesc de anii dificili ai copilăriei fără mamă ori tată. Trebuie să fim cu toții de acord că niciun copil nu ar trebui să treacă vreodată prin așa ceva. O analiză a efectelor psihologice ale deportării asupra vieții celor care s-au întors și a familiilor lor ar fi poate un alt proiect căruia i s-ar putea acorda mai multă atenție în viitor, a subliniat Werner Kremm la prezentarea cărții. Cea de-a treia ediție, acum în limba română, conține 741 de pagini de povești despre deportare povestite de copiii celor care au fost deportați. Există multe asemănări între relatări. De exemplu, mulți dintre descendenții deportaților își amintesc cum se rugau împreună cu bunicii lor, seara, pentru ca părinții lor să se întoarcă teferi acasă. „Cine nu crede în Dumnezeu nu poate apăra demnitatea și drepturile ființelor umane“, a declarat Ignaz Bernhard Fischer, președintele Asociației Foștilor Deportați în URSS, la lansarea cărții de la Timișoara. Credința în Dumnezeu pare să fi fost o constantă în viața majorității deportaților și a familiilor acestora.
Momentele de reîntâlnire, revenire acasă au fost foarte asemănătoare, când copiii nu și-au mai recunoscut propria mamă după cinci ani. Pictorul bănățean Franz Ferch a surprins un astfel de moment într-o pictură în ulei intitulată „Kennst mich nimmer?“ (Nu mă recunoști?) – tabloul fiind reprodus în volumul de față la pagina 51. Mulți dintre copiii deportaților povestesc despre călătoria grea, cu peripeții nenumărate, spre casă a multor deportați, dar și despre viața de după deportare, în care mama sau tatăl trebuiau să sufere toată viața de pe urma problemelor de sănătate adunate în timpul muncii forțate. Unii dintre cei deportați, dar și dintre copii nu și-au mai văzut niciodată părinții. Aproape toți relatează cum subiectul deportării nu a fost unul tabu în cercul familial restrâns, după întoarcerea lor din Rusia. Cât de importanți au fost bunicii, care, după două războaie, au devenit brusc mamă și tată pentru nepoții lor, este de asemenea exprimat în carte. Relatările sunt completate de diferite cărți de identitate și documente ale celor care au fost târâți în Rusia. Volumul în limba română include o amplă documentare la final. Sociologul Anton Sterbling scrie o analiză științifică a rapoartelor adunate, subliniind: „Catastrofele istorice și crimele politice, indiferent cine este responsabil de ele, au adesea efecte grave și pe termen lung, a căror amploare temporală și faptică nu poate fi adesea evaluată și estimată în mod exhaustiv. În plus, acestea afectează adesea persoane care sunt individual și subiectiv nevinovate și care sunt uneori considerate colectiv responsabile pentru ele de-a lungul generațiilor. Alți doi membri ai Grupului de Acțiune Banat, Johann Lippet și William Totok, își exprimă, de asemenea, gândurile în această carte. În timp ce Johann Lippet face o relatare foarte personală a deportării părinților săi, William Totok se referă la tratarea acestui subiect în mass-media și la discuțiile din cercurile de scriitori din timpul comunismului. În volum sunt tipărite, de asemenea, extrase din dosarele Securității, care dezvăluie discutarea subiectului deportării de către editori de ziare sau scriitori precum Nikolaus Berwanger, Ludwig Schwartz sau Johann Lippet. O documentație suplimentară a fost pusă la dispoziție de arhivistul Diecezei de Timișoara, dr. Claudiu Călin. În acest sens vine un memoriu al preotului romano-catolic Josef Kleitsch din Orschowa/Orșova, care încearca, la acea dată, să atragă atenția autorităților române asupra situației disperate a unor membri ai comunității catolice, rămași acasă, bătrâni, bolnavi, fără sprijin și fără venituri, preotul cerând ca deportații – sprinul unic al multora dintre bătrânii și bolnavii enumerați de el într-o amplă listă – să fie aduși înapoi acasă; desigur, dorința preotului a rămas o utopie…
Regina Gutekunst din Blumenthal/ Mașlov, a cărei relatare poate fi citită în volum la pagina 208, a reușit să își îmbrățișeze mama din nou. În 1949, după cinci ani de muncă grea în Siberia, aceasta s-a întors acasă. Cu toate acestea, Regina nu și-a cunoscut niciodată tatăl: acesta a murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la 30 decembrie 1944, pe teritoriul de azi al Luxemburgului. Aceasta este doar una dintre poveștile tragice de viață care pot fi citite în volum. Subiectul deportării germanilor din România în URSS este încă mult prea puțin discutat în spațiul public românesc. Cartea „Deportarea germanilor din Banat în Uniunea Sovietică. O prezentare a perspectivei copiilor lor prin relatări (re)povestite“ ne oferă de acum o astfel de ocazie de dialog și analiză.

Apărut în Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien, Anul 31./Nr. 7528 București, vineri, 24 februarie 2023, p. 10
Traducere: Claudiu Călin, Biroul de Presă al Diecezei de Timișoara