Jubileul de diamant marchează cea de-a 60-a aniversare a hirotonirii întru preot. Șase decenii de slujire în secerișul și în via Domnului. Șaizeci de Vigilii pascale celebrate, șaizeci de pregătiri de Advent și 60 x 365, adică de 21.900 de ocazii, când ziua începe cu rugăciunea de dimineață. Celebrând în data de 26 mai jubileul de diamant, Pr. György Kóbor vicar general emerit, „Domnul Vicar” cum îl numesc mulți dintre prietenii și cunoscuții săi, continuă să își înceapă programul de dimineața cu un dialog cu Dumnezeu. „Noi începem programul la ora 7 dimineața, dar este prea devreme pentru dumneavoastră”, spune la telefon în timp ce încearcă să stabilească o dată și o oră pentru un interviu cu colaboratorii Biroului de Presă al Episcopiei. În timpul convorbirii aflăm ce își dorește Pr. Kóbor după șaizeci de ani de slujire preoțească: „I-am cerut lui Dumnezeu un zâmbet pentru fiecare zi! Și beneficiarilor căminului pentru persoane vârstnice le spun adesea: – În această casă zâmbetul nu este interzis. Așa să procedați.”

Câteva date din viața și activitatea părintelui György Kóbor, vicar general emerit al Diecezei de Timișoara, paroh de Ciacova

Părintele Kóbor György s-a născut la 26 noiembrie 1941 în satul Dejan (Deschandorf / Dezsánfalva).
A urmat studiile teologice la seminarul din Alba Iulia, deoarece la acea vreme dieceza noastră era recunoscută de regimul comunist doar ca un simplu «protopopiat» și nu avea voie să dispună de un seminar teologic propriu. Astfel, tânărul student teolog Georg Kóbor a absolvit la Alba Iulia și a fost hirotonit preot în Catedrala Sfântul Mihail, de acolo, la 5 aprilie 1964, de către servitorul lui Dumnezeu, episcopul mărturisitor Márton Aaron.
Primul post pastoral pe care l-a primit tânărul preot Kóbor a fost la Arad-Micălaca, de unde s-a ocupat și de filiala Șofronea. Apoi, în 1969, părintele Kóbor a fost transferat la parohia Cruceni-Timiș, în apropiere de Johannisfeld, și doar câțiva ani mai târziu – în 1972 – a fost numit paroh al parohiei Ciacova. S-a ocupat de această parohie timp de mai bine de trei decenii și, de-a lungul timpului, a trebuit să preia și parohiile și filialele din împrejurimi: Folea, Ghilad, Satu Iosif, Liebling și Obad. În 2004, părintele Kóbor a predat grija pastorală a parohiei Ciacova succesorului său, părintele Dorin Gyula Filip, pe care îl sprijină și în prezent în mod constant, cu cuvântul și cu fapta sa.
Ordinarius-ul diecezan Msgr. Sebastian Kräuter l-a numit pe părintele Kóbor decan onoarific, membru al Consiliului Preoțesc și membru al Colegiului Consultorilor – după cum ne relatează Schematismul Diecezan din 1986.
Odată cu reactivarea Capitlului Catedralei, după 1990, părintele Kóbor a devenit canonic (Canonicus Junior) și, din 9 iunie 1993, vicar general al episcopului Sebastian Kräuter, iar prin această funcție, implicit Monsigniore. Episcopul Martin Roos l-a ridicat la 19 mai 2002 pe canonicul Kóbor în demnitatea de Praepositus Minor (prepozit minor) al Capitlului Catedralei din Timișoara.
Pentru episcopia noastră, schimbările din 1990 au adus și oportunitatea, dar și necesitatea absolută de a reactiva activitatea Caritas-ului diecezan și de a dezvolta o prezență masivă în serviciul săracilor, al bolnavilor și al celor aflați în nevoie. Acest lucru a consolidat, de asemenea, activitatea pastorală a diecezei. Părintele Kóbor a fondat Asociația Caritas «Sanctus Gerhardus» din Ciacova în 1990, al cărui președinte este și astăzi. Din 1992, părintele Georg Kóbor a îndeplinit și rolul de director adjunct al Federației Caritas a Diecezei de Timișoara, serviciu prin care a adus numeroase servicii muncii caritative și pastorale a diecezei noastre.

Satul natal a fost „tabăra de antrenament”

„Aș dori să privesc înapoi, atât cât îmi permite memoria, la viața și activitatea mea, în special pentru a le mulțumi tuturor celor care m-au ajutat în vocația mea preoțească”, spune părintele Kóbor, explicând motivul retrospectivei.

– Cum vă amintiți de satul natal, Părinte?
– A fost o „tabără bună de antrenament”. Dejan, un sat cu aproximativ 800 de locuitori, aparținea de localitatea de frontieră Moravița. M-am născut într-o familie săracă de țărani, aveam un frate și o soră. Părinții mei au fost cununați de preotul paroh Antal Csík. Jolánka, György și Ferenc, cei trei copii, au primit Sacramentul Sf. Botez și sprijin spiritual tot de la preotul paroh Antal Csík. Am început școala primară la Dejan, unde am terminat primele patru clase cu învățătorul Ferenc Lengyel, apoi am urmat cursurile școlii maghiare din Deta, unde am petrecut trei ani. Am amintiri foarte frumoase despre această școală. Soarta nu ne-a răsfățat. Am fost persecutați, mama mea fiind de origine austriacă. Familia ei nu s-a mutat aici direct, ci s-au stabilit succesiv, de-a lungul timpului. La vremea respectivă un nume de familie german lângă granița cu Serbia nu era o recomandare bună, așa că au fost trecuți pe lista deportaților către Rusia. Mama mea a fost dusă în lagărul de concentrare de la Stamora. Noaptea, tatăl meu a doborât paza, i-a eliberat pe oamenii ținuți acolo prizonieri și i-a încurajat ca să se ascundă, pentru că a doua zi cei care i-au dus acolo, le vor percheziționa din nou casele și familiile. Însă transportul va trebui să plece, așa că, dacă nu vor fi găsiți, vor rămâne acasă. Alt transport nu va mai fi. Tatăl meu a fost un om simplu, un dulgher, dar nu se temea de nimic. Îmi amintesc, de asemenea, că o dată, deasupra porții am putut vedea căciulile cazacilor care mărșăluiau pe stradă. Eu mă ascundeam într-un șanț din capătul grădinii. Deoarece câinele lătra încontinuu la poartă, nu au intrat. Deși probabil aveau și arme asupra lor. Copil mic fiind, am trecut neobservat – în stuf oricum nu m-ar fi găsit. Așa că am scăpat, dar am suferit consecințele și mai târziu.

– Ce a însemnat acest lucru?
– Nu ne-au restituit pământul expropriat, ne-au luat caii, bunurile. Calul l-am primit înapoi după război. Încet-încet și-a revenit fiindcă se vedeau și pe el urmele războiului, și l-am putut folosi mult timp după aceea. Cu toate acestea, nu am putut traversa podul cu el și nici nu am putut trece pe lângă fântâni, pentru că în război probabil în acele zone au avut loc bombardamente, iar animalul rămăsese cu traume. Atunci am coborât din cocie, l-am liniștit, și încet-încet ne-am putut continua drumul. Sentimentul persecuției a fost întărit și de faptul că fiecare ședință de partid începea cu noi. La acea vreme, în Dejan erau cincisprezece familii de origine germană. A fost nevoie de multă osteneală pentru ca să ne întreținem. Amintiri frumoase păstrez din copilărie în legătură cu bunica mea. Bunica a vrut să pregătească cornuri cu gem. Dar a făcut mai multe lucruri deodată. Tăiase deja aluatul pentru cornuri, pusese gemul, dar între timp și-a amintit că trebuie încălzit cuptorul. În timp ce bunca s-a ocupat de cuptor, gemul dispăruse din cornuri. Nu era un secret mare cine era vinovatul. Ce se afla la îndemâna ei? Un vătrai. Eu am știut încotro să fug. M-a fugărit în jurul căpiței de fân.

Pr. Kóbor se află în partea stângă a pozei, primul dintre diaconi

– Și apoi, în ciuda tuturor acestor împrejurări, în acele vremuri, în anii socialismului, ați decis să deveniți preot, ceea ce, din nou, nu a fost o recomandare bună.
– Nu, nu a fost deloc bună… La școala din Deta, doamna Brigitta Klein, profesoară de literatură și chimie, m-a încurajat să mă înscriu la școala de cantori din Alba Iulia, cu ideea că aș putea deveni preot pentru a-i sluji pe credincioși. Sora Brigitta Klein aparținea Societății Surorilor Sociale (Societas Sororum Socialium) și era de fapt calugăriță. Am primit de la ea o educație foarte severă. La acea vreme erau mulți copii orfani… de exemplu, niciunul dintre copiii din Rovinița Mică nu-și cunoștea părinții, pentru că fuseseră deportați cu toții în Rusia.
Într-o zi a fost o sărbătoare la grădinița din Deta „Mă poți ajuta la cărat?” – m-a întrebat sora Brigitta după ceremonie. „Sigur, cu plăcere” – i-am răspuns. Pe drum m-a abordat: „Te-ai gândit la ce ai vrea să devii?” „Nu știu”, i-am răspuns. „Ce ar fi dacă ai deveni preot?” – m-a întrebat în continuare. Asta se întâmpla în 1952. „Văd cum se comportă comuniștii cu Biserica”, i-am răspuns. „Mai gândește-te”, m-a încurajat ea. „Numai să ai grijă, când ne întâlnim să nu scoți o vorbă despre ceea ce am vorbit acum! Când te vei hotărî, caută-mă. Vei găsi tu un motiv ca să mă cauți.”
După două sau trei săptămâni, am contactat-o: am decis să încerc. „Bine. Vom vorbi cu Părintele Episcop și te vor primi cu bucurie”, mi-a răspuns. La acea vreme, Pr. Konrad Kernweisz era ordinarius substitutus. „Nu trebuie să alergi nicăieri, eu îi duc actele tale și te vor anunța când va fi admiterea”, mi-a mai zis. În această privință, în anii în care am fost ministrant, am fost ajutat de teologul László Túry (originar și el din Dejan, n.r.), care era prezent la Sfintele Liturghii, încurajându-ne pe noi, tinerii cu câte un exemplu sau cu câte o discuție.

–  Părinte Kóbor, ați avut așa o experiență care v-a marcat toată viața?
–  Având apendicită acută, mi s-au administrat 120 de fiole de penicilină. Acest lucru s-a întâmplat în 1952. Penicilina era medicament nou pe atunci. Aveam febră de 40 de grade, uneori puțin peste, alteori puțin sub această valoare. Colegul meu de salon zăcea în pat cu trei sau patru oase rupte. Am vrut să-l ajut, dar nu mă puteam ridica din pat. În trei săptămâni abia am putut să fac doi pași. Atunci am văzut de ce are nevoie omul cel mai mult într-o astfel de situație. Nu vorbeam limba română. Colegul meu de salon nu vorbea limba maghiară. În satul meu natal erau puține persoane de naționalitate română, nu m-am întâlnit des cu ei. Mai degrabă cu sârbii. Adevărul este, că nu vorbeam nici limba sârbă, dar măcar o înțelegeam. Atunci am conștientizat că nu este bine să fii neajutorat, fără să vorbești limba celuilalt. Am ajuns în punctul în care am cerut asistentei șefe să îmi oprească tratamentul cu penicilină, pentru că auzisem că nu mai aveau prea mult pe stoc. Dacă mi-o dau mie, ce se va întâmpla cu ceilalți copii? De asemenea, am întrebat care este prețul medicamentului. Asta se întâmpla în Timișoara, la spitalul de copii. Apoi am fost transferat la Spitalul de Boli Infecțioase, unde mi-au continuat tratamentul. Doctorul Cucuruz, care nu mai era un medic tânăr, m-a întrebat cine m-a operat. I-am spus, cine. „A, măcelarul ăla”, a răspuns. În ciuda acestui fapt, îi respect pe medici pentru că m-au salvat.

Anii de seminar și primele parohii

Pr. Kóbor se află chiar la mijloc, în spatele servitorului lui Dumnezeu, episcopul mărturisitor Márton Aaron

Pr. Kóbor, diacon, al doilea, de la dreapta la stânga, rândul din spate

– Când am ajuns la Alba Iulia, în 1955, episcopul Áron Márton era încă în închisoare, dar a fost eliberat în același an. Unul dintre profesorii noștri a fost Pr. Dr. Mihály Tyukodi, profesor de latină și istorie, dar și părinte spiritual. Doar profesor de limba rusă nu a fost, pentru că regimul de atunci nu l-a considerat persoană de „încredere”. Nu a spus niciodată nimănui că are două doctorate. “Băieți, voi fi unul dintre profesorii voștri. Îmi place sportul, dar vă precizez că la mine trebuie să lucrați! În rest, totul va fi bine. Cum este terenul vostru de fotbal?” „Nu avem un teren de fotbal.” „Cum adică nu aveți? Atât de mulți băieți fără teren de fotbal?” „Nu este spațiu suficient…” „O să facem!” A adus patruzeci de roabe. Am început să tăiem muntele și să astupăm valea. „Încarcă cum trebuie roaba aia!” „Dar e grea, domnule profesor…” „Uite, eu am făcut sport timp de trei ani la Canalul Dunărea-Marea Neagră, nu de mult timp m-am întors de acolo. Aici mai poți încărca!”, ne arăta musculatura brațului. Și episcopul Aaron Márton a participat la meciurile noastre de fotbal. De asemenea, Excelența Sa a fost cel care l-a chemat pe Dr. Mihály Tyukodi la Alba Iulia. Iar profesorul Tyukodi ne-a „torturat” atât de mult încât nu aveam nicio oră liberă. “Nu am nimic cu celelalte clase, dar vom participa la un concurs cu cei mai mari, și vai de capul vostru dacă nu îl câștigăm!” Într-un an, am învățat mai mult la limba latină decât cei care studiaseră cu un an în plus. Pentru noi a fost ușor pentru că vorbeam limba română. Și rusa a fost ușoară pentru că știam limba sârbă. Învățam bine la limba rusă, pentru că aveam o profesoară foarte drăguță, Irén Gulyás, născută Négyökrű. Am înaintat în studii la Alba Iulia pe baza a ceea ce învățasem la Deta.
Dr. Mihály Tyukodi locuia într-o cameră simplă, era golgheterul la meciurile de fotbal, iar în excursii mergea în frunte, conducând echipa sus pe munte. Din când în când ne povestea câte ceva despre anii petrecuți pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră. De exemplu, ne povestea că în fiecare seară a celebrat Sf. Liturghie acolo. L-am întrebat, cum a rezistat? „Cum am rezistat? Frate, ăștia n-aveau pe nimeni școlit! Aveau nevoie de un pontator care să țină cont de câte roabe de pământ au săpat și transportat în fiecare zi. După ce ne-am făcut norma, cu toții am intrat în baracă, iar după cină eu am fost escortat la o baracă care a funcționat drept birou unde am făcut calculele. Dar nimeni nu știa cât timp îmi iau aceste calcule. Așa că am celebrat Sf. Liturghie, m-am rugat…” „Domnule Profesor, dar de unde ați avut vin pentru liturghie?”, am vrut să-l surprindem cu această întrebare. „Ați văzut voi vreodată o sticlă de Sirogal?” „Da.” „Păi, în ea era vinul.” „Și ostia?” „Dacă aveai prieteni buni, îți aduceau pâine.” Când a avut deja încredere în noi, fiindcă a văzut că nu ne umblă gura, nu bârfim, ne-a povestit că în fața sârmei ghimpate era o altă sârmă. Aceea era zona morții. Oricine ajungea până la acea sârmă era împușcat fără avertisment. În lagăr era și un profesor de matematică. Pentru fiecare era calculat lungimea șanțului pe care trebuia să-l sape. Bineînțeles, bietul profesor nu a rezistat la această muncă fizică grea. Un tânăr de constituție atletică s-a apropiat de el și i-a spus: „Mergeți la porția mea de șanț și prefaceți-că că săpați.” Căci tânărul aproape că-și terminase porția. Și a săpat-o și pe cea a profesorului. Seara, profesorul i-a mulțumit cu lacrimi în ochi „Să nu îmi mulțumiți, fiindcă aici suntem cu toții frați. Înțelegeți, domnule profesor, dacă nu vă terminați norma zilnică, nu veți primi cină, în schimb veți primi câteva cozi de lopată pe spate. Vă vor bate de vă vor rupe rinichii și plămânii și nu vă veți mai revedea familia.” După vreo trei săptămâni, din cauza alimentației insuficiente, tânărul nu a mai putut săpa ambele norme, iar seara el a fost cel care a primit bătaie în loc de cină. Între timp și gardienilor li se părea suspect faptul că tânărul muncea ca un nebun și tot nu reușea să-și termine norma. Au raportat imediat „conspirația” comandantului, care l-a chemat. Acesta i-a mărturisit cu sinceritate: „Se află aici un om foarte valoros, un profesor, care educă sute și sute de elevi pentru țară. Iar eu sunt doar un sportiv. M-am gândit ca să îl ajut.” Cum nu s-a găsit nicio conspirație, începând cu acea zi, profesorului i s-a dat o mătură ca să măture, iar tânărul a continuat să sape doar norma lui.
Episcopul Aaron Márton a fost eliberat din detenție în primăvara anului 1955, iar doi ani mai târziu, regimul represiv l-a plasat în arest la domiciliu. Autoritățile de stat i-au desemnat ca domiciliu forțat palatul episcopal, de unde avea voie să se deplaseze pe jos până la catedrală, aflată la aproximativ 35-40 de metri distanță. Mai departe nu. Nici la noi, seminariștii din institutul teologic nu avea voie să vină. În schimb, noi am putut merge la el. Excelența Sa i-a primit în principal pe absolvenți, dar și pe studenții din anii patru și cinci, așa că îl vizitam de două sau trei ori pe săptămână. Fiecare cuvânt al episcopului a însemnat mult pentru noi în acea perioadă. „Nu vă temeți! Fiți prudenți, dar nu vă temeți!”, a fost cel mai important mesaj al său. Mai târziu, când am construit biserica, mi-am amintit de sfatul episcopului: „Fiii mei, fiți deștepți!” Înainte de a ne hirotoni preoți, ne-a chemat individual pe fiecare și ne-a spus care trebuie să fie atitudinea, poziția noastră față de dușmanii Bisericii. În cei șase ani, a ajuns să ne cunoască pe toți. În ziua sfințirii, episcopul Aaron ne-a invitat la prânz la Palatul Episcopal. Au pregătit și sparanghel. A fost prima dată când am avut sparanghel în farfurie, înainte nu auzisem niciodată de această plantă. Din păcate, nu am putut fi prezent la înmormântarea episcopului Aaron. Un alt profesor de-al nostru, fostul rector Dr. József Nemecsek, și-a luat rămas bun de la noi zicând: „Știu ce vă așteaptă…”
Cei de la Securitate ne-au interogat de mai multe ori pe săptămână. Bineînțeles, nu aveam voie să spunem unde mergem. Conform regulamentului, ne era interzis să părăsim singuri curtea institutului, doar doi câte doi puteam pleca. Dacă unul sau altul dintre studenți dispărea dimineața, rectorul nu îi certa, pentru că știa unde se duc. Și, în funcție de dispoziția agentului de Securitate, studenții teologi se întorceau acasă nevătămați sau mai puțin nevătămați…
În timpul studenției, autoritățile politice ne-au hărțuit și în alte moduri pentru a ne „devia” de la vocația noastră: mâncarea era limitată, eram flămânzi, iarna nu aveam lemne pentru încălzire, ne era mereu frig, trăiam în condiții foarte grele. Dar nu au reușit să ne alunge, slavă Domnului, cei mai mulți dintre noi au perseverat, doar câțiva dintre noi au părăsit seminarul. Când m-am înscris la Alba Iulia, la teologie mai erau alți patru studenți din Dieceza de Timișoara: Gheorghe Augustinov, Michael Babeu, Nikola Nakov și Franz Dippert, care ulterior s-a stabilit în Elveția. Când într-o zi am intrat în biroul parohial pentru a-l vizita pe fostul preot paroh din Breștea, Gheorghe Augustinov, care terminase Teologia cu un an mai repede decât mine; era să pic jos. „Djuka, ce se întâmplă aici? Mori de cald!” „Taci din gură!”, îmi spuse. „Am jurat la Alba Iulia că nu voi mai sta în frig niciodată!” Era atât de cald încât nu mai puteam suporta. Încet-încet am mobilat, amenajat și eu parohia, am instalat încălzirea centrală, dar la mine nu a fost așa de cald niciodată!
Pe vremea aceea de la Djuka am învățat limba bulgară, pentru că în Dieceză existau și comunități cu vorbitori de limba bulgară. L-am rugat frumos și împreună am scris cu litere de tipar rugăciunile de bază: Tatăl Nostru, Credo, pe care le-am învățat pe de rost. Nu prea am avut nevoie de aceste cunoștințe pe parcurs, dar am fost liniștit că la nevoie, m-aș fi putut descurca. Odată, așa s-a întâmplat, că s-a anunțat un Botez în Micălaca. Mama copilașului era bulgăroaică, iar tatăl său român. La Sf. Liturghie m-am rugat și în limba bulgară. Bunica a fost foarte uimită, dar și foarte emoționată. Câteva săptămâni mai târziu, mi-a adus în dar o cotă frumoasă. Când Părintele Ordinarius m-a mutat din Micălaca, am lăsat cota pentru succesorul meu. Pe vremuri în cartierul Micălaca locuiau în mare parte muncitori feroviari, care nu erau foarte înstăriți, așa că am lăsat cota acolo ca și donație pentru biserică. Curând acest lucru a ieșit la iveală, așa că familia a comandat o altă cotă pentru biserică, iar pe cea pe care mi-au dat-o cadou a trebuit să o iau cu mine.

Pr. Kóbor este primul din dreapta, rândul din față

Revenind la anii de seminar, sufeream de multe ori de foame pentru că autoritățile statului restricționau alimentația. Într-o zi, domnul profesor Tyukodi m-a chemat la el: „Frățiorule, mă poți ajuta?” „Sigur, cu plăcere!”, i-am răspuns. Am intrat în camera lui, acolo era o bucată de pâine și o bucată mică de slănină. „Ascunde-o repede, ca să nu vadă ceilalți!” m-a îndemnat. A doua zi a chemat un alt student la el. După câteva zile am descoperit că profesorul nostru nu lua micul dejun. Bea doar ceai gol. De asemenea, și cina a dat-o altora. Atunci noi am refuzat: „Mulțumim foarte mult, domnule Profesor, dar nu putem accepta așa ceva!” „De ce? Ce vreți? Știu că nu vă pot îngrășa, dar vă ajută un pic!” Nu a vrut să ne spună că prin aceasta nu ajută corpul, ci mai degrabă sufletul. „Eu nu mai sunt în creștere, nu mai am nevoie de mâncare în plus. Voi aveți mai multă nevoie de mâncare decât mine”, încerca să ne convingă. Colegii noștri din Satu Mare stăteau un pic mai bine financiar, primeau săptămânal de acasă pachete cu salam, șuncă etc. Dacă nu le plăceau macaroanele cu brânză de vaci, o dădeau la o parte și scoteau din dulap o bucată de șuncă și pâine. Nu le păsa deloc de macaroane. Când Tyukodi a auzit asta, i-a certat: „Poftim? Mai și criticați?” „Domnule profesor, mâncând macaroane nu putem învăța.” Tyukodi a așteptat până la ora cinei, a intrat în sala de mese, s-a dus la ei, a luat macaroanele cu brânza de la unul dintre băieți și le-a dat în schimb cina lui – o bucată de brânză de vaci și pâine. „Poftă bună!” „Dar domnule profesor…” „Taci!”, și a mâncat el macaroanele cu brânză. Așa ne-a educat.
Am petrecut șase ani în Institutul Teologic. Înainte de aceasta, trei ani la așa-numita Școală de Cantori. Și toată vara am lucrat acasă la mașina de treierat. M-am întors obosit, iar Tyukodi a continuat să ne „instruiască”. Când eram în al doilea an la Teologie, mi-a spus: „Frățiorule, știi aproape la fel de mult ca și mine. Cât material avem aici, tu ai învățat deja tot. Dacă vrei, poți să înveți altceva, numai să nu-i lași pe ceilalți să vadă. Tu ești aici, în clasă, și dacă unul dintre ei se blochează, îl ajuți.” „Domnule profesor, cel mai mult aș dori să învăț din nou limba germană, pentru că am uitat deja ce am învățat de la mama. Dar nu am din ce.” „Îți dau eu un tabel, pe două pagini găsești toată gramatica germană” și mi-a adus materialul. Cu doi colegi de-ai mei de etnie germană am făcut plimbări zilnice și am exersat limba. În șase luni, am ajuns să o stăpânesc la un nivel care l-a mulțumit pe domnul Profesor. Uneori mă ruga să îl ajut la corectarea extemporalelor la limba latină. Am primit de la Domnul darul de a învăța cu ușurință limbi străine. Stingerea a fost la ora 21.00. Dacă treceam pe lângă capelă la ora 22.00 și mă uitam înăuntru, îi puteam zări silueta în lumina slabă a Luminii Veșnice, îngenuncheat acolo în rugăciune. Atunci am înțeles de unde își primea puterea. Ne cerea foarte mult, dar ne-a motivat: „Dacă vă antrenați aici, vă va fi mai ușor mai târziu.”

– Cât de ușor v-a fost mai târziu Părinte, ați putut experimenta în diferitele parohii.
–  În ceea ce privește autoritățile de stat, au încercat să mă intimideze, dar eu am avut câștig de cauză. Nu din punctul de vedere al științei, ci din punctul de vedere al realizărilor mele până în acel moment. Când aveam șase ani, împreună cu tatăl meu recoltam orzul plin de scaiete, pentru că mama era bolnavă. Ca elev, am experimentat și confecționarea de văiugă, care este una dintre cele mai grele munci. De asemenea, m-am angajat și la cosit pentru a câștiga bani. În timpul vacanțelor, am lucrat pe șantiere. Și nu am rămas în urmă!… Când au văzut că nu mă pot intimida, m-au amenințat: „Te punem la cură de slăbire!” „Ei, de data asta v-ați trădat singuri. Voi nu mă cunoașteți pe mine.” „Păi cum?” „Ia uitați-vă la șantierele unde am lucrat. Cu barosul! Spărgeam pietre lungi de un metru. Dacă găsiți pe cineva dintre voi care să fi realizat doar jumătate din ceea ce am făcut eu pentru țara asta, atunci mai stăm de vorbă. Voi spuneți că le știți pe toate. Dar ceea ce nu știi este că am palmele bătătorite de la muncă!” M-au lăsat în pace, dar m-au urmărit tot timpul, au încercat să mă necăjească…

– Au încercat să vă și recruteze, Părinte?
– Bineînțeles că da. Eu însă am avut grijă ca să nu jignesc pe nimeni. Am înțeles că unii dintre ei și-au vândut sufletul pentru o bucată mai mare de pâine. Ar trebui să-i urăsc acum? Nu a fost plăcută întâlnirea cu ei, dar nu mi-a fost frică. În timpul pregătirii mele pentru Preoție o sută de preoți erau încă la închisoare, și nu aveam de unde să știm, când ne vor lua și pe noi. Auzisem una-alta despre închisori de la cei care au fost eliberați. Văzusem că, în ciuda încarcerării, au rămas umani, iar asta ne dădea curaj: înduraseră acei ani de detenție, dar încă mai puteau zâmbi… Așa că mi-am zis: dacă trebuie să sparg pietre, asta voi face. Oricum, voi fi primul și acolo. Nu mi-a fost teamă de munca fizică. Încă de acasă am fost educat ca să nu mă vait nici dacă mi-e plină palma cu spini. Au văzut că nu aveam ură în mine. S-a întâmplat chiar ca, după un interogatoriu, un agent al Securității să-mi spună în șoaptă: „Părinte, îmi pare rău, la noi nu se vorbește așa.” „Dar cum?” „Colegii mei spun că ascunzi ceva…” „Domnule Căpitan, spune-le colegilor tăi că ei nu mă cunosc pe mine. Eu am fost acolo la Oradea la acel proces de trei zile, unde au fost 30 de inculpați și 600 de martori. Acolo am învățat cum să vorbesc cu dumneavoastră. Unul dintre inculpați era unchiul meu, eu am fost acolo din cauza lui, iar ei nu au găsit nimic de care să-l acuze.” Am văzut că omul era bine intenționat. Avea nevoie și el de o bucată de pâine. Nu s-a alăturat anchetatorilor în baza ideologiei. Dar erau veșnic pe urmele mele, mă spionau mereu… „Părinte, ce ați predicat la Giera la Sf. Liturghie de hram?” „Asta a fost acum zece ani. Sunt două posibilități: dacă aș fi vorbit împotriva statului, atunci ar fi trebuit să mă arestați pe loc. În schimb, dacă nu am spus nimic împotriva statului, nu ați fost capabili să lămuriți acest lucru până acum.”

– La care șantier ați lucrat, Părinte?
– Între Șag și Parța se afla o mare gospodărie agricolă de stat. Pământul era mai tare decât betonul, târnăcopul se înfipse în el. Am lucrat acolo pentru un salariu foarte mic. Din moment ce ne oprimau familia ori de câte ori aveau ocazia, aveam nevoie și de acel câștig pentru a supraviețui. Și erau atâtea de învățat! De exemplu, am văzut că unul dintre camarazii noștri nu își mănâncă pâinea – un sfert de pâine era porția. Mi-am dat seama că aduna pâinea. Către casă am fost duși cu o dubă închisă. Când a ajuns sâmbătă acasă, cinci copii îl așteptau. Colegul nostru a deschis o straiță și le-a dat copiilor pâinea pe care o adunase. Dacă și asta era trai?… Ce se va întâmpla cu acești copii care numai așa primesc de mâncare? Astfel de lucruri am putut învăța. Nu din carte, ci la fața locului.

– Ce sfat i-ați da astăzi unui tânăr care alege vocația preoțească?

– Să învețe să facă sacrificii. Acest lucru este suficient. Astăzi, bineînțeles, sunt alte standarde. În timpul studenției m-am pregătit ca să devin paroh, să fiu în mijlocul oamenilor. Plănuisem că, dacă voi reuși să fac rost de o bicicletă pe care să o pot folosi, voi fi fericit să pot să umblu prin sate. În cele din urmă, am ajuns să am una sau două mașini în fiecare dintre parohiile unde am slujit. Nu erau noi, dar funcționale. Un costum dacă voi avea… Am avut. Era un costum din doc de culoare gri cenușiu, din cele mai ieftine. La care se mai adăuga și o straiță. Am luat-o pe umăr, am pus un electrod consumabil de sudură înăuntru, al cărui mâner rămăsese la vedere. Așa de liniștit m-am dus la spital ca să văd bolnavii… Nimeni nu m-a oprit. Era carantină, dar instalatorul avea acces liber. Nici măcar nu m-au băgat în seamă. Au văzut că mă grăbesc… Am vizitat bolnavii, le-am administrat Sacramentele. Confratele meu în Preoție, care a sosit îmbrăcat în reverendă, a fost oprit în poarta spitalului. „E carantină, nu puteți intra!” Cât de mult a fost de acord portarul cu această regulă, este o altă poveste. Dar se temea ca să nu fie dat afară… „Părinte, mama mea este grav bolnavă, vă rog să aduceți sacramentul bolnavilor. Adresa este aceasta, dar vă rog, să veniți fără să vă vadă vecinii.” „Bine, fiți liniștiți.” În acele vremuri, curierul de telegrame purta o mică geantă de piele, în care încăpeau chiar și treizeci de telegrame. Mi-am pus o geantă asemănătoare pe umăr, o bască pe cap și am pornit. „Neneaaa, unde duceți telegrama? Vă conducem!”, fugeau după mine copiii de pe stradă. „Cunosc și eu drumul.” Familia a primit o telegramă…

Sunt și întâmplări mai amuzante. „Lăudat să fie Isus, Părinte!” „În vecii vecilor!” „Noi suntem țigani foarte religioși!” „Să fiți sănătoși!” „Trebuie îngropată bunica.” „Unde locuiți?” „Lângă fabrica de zahăr.” „Și în ce cimitir va fi înmormântarea?” „În cimitirul Eternitatea.” În Arad acesta este lângă U.T.A. Distanța este cam patru kilometri. „Înmormântarea va fi de la casă, noi ținem la tradițiile noastre!” „Bine.” A fost un cortegiu funerar mare, am traversat aproape tot orașul. În cimitir văd deodată, că două persoane din familie, două rude dispar în spatele tufișurilor. Se poate întâmpla să fii în nevoie, nu-i așa… dar câteva secunde mai târziu dispare și a treia, dar de întors nu se întoarce niciunul dintre ei. Fac doi pași în acea direcție, mă uit în spatele tufișurilor… cei trei beau din damigeana de cinci litri cu vin. „Stop! Opriți-vă!”, i-am spus. „Treceți înapoi aici, cu toții! Dacă mai faceți o singură mișcare, vă las aici!” – „Vai, iertați-ne, ne era sete!” „Ascultați, credeți că numai vouă vă e sete? Și mie mi-e sete, dar o să bem după înmormântare.”
În Arad, colonia rromilor, cartierul Checheci îmi „aparținea”. Pe străzile lăuntrice de aici, casele erau atât de apropiate încât era imposibil să intri cu mașina. Nici acolo nu mă duceam în reverendă… dar ei m-au recunoscut oricum. Le-am adus iconițe. Dintr-o dată a apărut un străin. S-a auzit un fluierat… un copil stătea pe acoperișul uneia dintre case… și toată lumea a dispărut de pe stradă. În câteva secunde am rămas singur cu țiganca care fierbea porumb într-o oală mare. Apoi a plecat și străinul. La scurt timp, strada era din nou plină de forfotă. Le-am spus: „Nu veniți în grup mare după iconițe. Mașina mea este parcată acolo, puteți veni, dar numai o singură persoană, nu șase.” „Domn’ Părinte, lăsați-o în seama noastră! Trebuie să mergem cel puțin patru dintre noi. Ei (patrulele) sunt trei, iar dacă merge doar unul dintre noi, îl vor prinde. Ei sunt trei persoane și noi suntem patru. Fiindcă trei nu pot prinde patru, unul dintre noi poate scăpa.” Am învățat câte ceva și din limba lor. Nu erau răufăcători, doar săraci.

Am fost hirotonit preot în data de 5 aprilie 1964, împreună cu alți 11 colegi de-ai mei, de către servitorul lui Dumnezeu, episcopul mărturisitor Márton Aaron. Tot în luna august a aceluiași an, ordinariul substitut Msgr. Konrad Kernweisz m-a trimis la parohia principală din Arad, în Centru, ca și capelan. Doi ani mai târziu am întemeiat parohia Arad-Micalaca. De aceasta aparținea și Șofronea, o filială aflată la 8 km de Arad în direcția Curtici. În Șofronea nu exista biserică, ci doar o baracă acoperită cu carton bituminos, deoarece capela de pe șoseaua Elisabeta fusese naționalizată, luată și nu se dăduse nimic în locul ei. Timp de zeci de ani, credincioșii au fost înghesuiți în această baracă. Datorită ajutorului și intervenției părintelui arhidiacon Ferenc Oláh, s-a creat posibilitatea de a construi o biserică. Părintele mi-a dat planurile și mi-a spus: „Uite, fiule, du-te și construiește”. Am fost un pic surprins, pentru că aveam doar doi ani și jumătate de experiență pastorală. Mi-a spus: „Du-te liniștit, voi fi alături de tine.” Comunitatea credincioșilor s-a pus la treabă într-un suflet. În Șofronea erau 120 de familii catolice la acea vreme. În partea ortodoxă erau 360 de familii. Ortodocșii au fost alături de noi, ne-au oferit ajutor financiar fără nicio solicitare și, atâta timp cât ne construiam biserica, puteam celebra botezurile și nunțile în biserica ortodoxă din Șofronea, spre marea satisfacție a credincioșilor, într-o adevărată atmosferă frățească. La început nici nu am vrut să le accept ajutorul. „Și voi aveți atâtea probleme cu cimitirul vostru”, le-am spus. Dar colegul meu, preotul ortodox mi-a atras atenția: „Părinte, sunteți nou aici, nu cunoașteți atmosfera. Dacă refuzați, poporul se simte umilit.” Nu am vrut asta. Biserica din Șofronea a fost sfințită și dată în folosință credincioșilor în septembrie 1968 de către ordinariul substitut, Msgr. Konrad Kernweisz. Construcția ei a durat nouă luni. În alte părți s-au demolată biserici, noi am construit una. Așa cum a vrut Dumnezeu, că pe toată durata construcției nu am avut nici o inspecție. Umblam desculț, fără cămașă, tuns chel, dar eu eram, care ținea capătul mai gros al grinzii. La început credincioșii s-au întrebat: „Acesta este preotul nostru?” „Nu, nu, nu! Doar seamănă cu el, trebuie să fie rudă cu el.” Dar când m-am dus la înmormântare, au văzut că totuși eu sunt preotul. Eram tuns chel pe atunci pentru că mi se vărsase pe cap o cutie de grund pentru metal și am putut scăpa de el doar împreună cu părul. Grundul este o vopsea care previne ruginirea fierului. Într-o zi, în tren, trei deținuți proaspăt eliberați m-au întrebat dacă nu vreau să formez cu ei o echipă. Au crezut că și eu vin din același loc de unde vin și ei. În acele vremuri era o rușine să fii tuns chel, doar soldații și prizonierii erau chei. Acum este la modă. Așadar, într-o zi colegul meu ortodox m-a căutat, iar eu l-am invitat să intre. Dar el s-a rușinat pentru că venea de pe plantațiile de roșii, și spunea că nu este îmbrăcat cum se cuvine. „Cum adică? Aveți cămașă, pălărie în cap, sandale în picioare, ceea ce eu nu am!” Preotul era îmbrăcat mult mai „elegant” decât mine. „Aveți dreptate!” – mi-a zis. „Dar eu lucrez pe terenul de roșii pentru ca cele două fiice ale mele să poată termina facultatea. Dar tu, Părinte ești desculț și fără cămașă pentru că vă construiți biserica. Aceasta este diferența.”

După festivitatea de sfințire a bisericii, ordinariul substitut Msgr. Konrad Kernweisz, mi-a șoptit că va trebui să mă mute pentru că autoritățile politice s-au simțit deranjate de faptul că mă ocup de tineret și că îi sprijin pe credincioșii greco-catolici însecret. Au spus că: „Acest preot nu este în regulă, nu poate rămâne aici pentru că îi zăpăcește pe tineri. Să dispară!” „Părinte Ordinarius, cum îi pot eu sprijini pe greco-catolici? Salariul meu este doar de opt sute de lei. Nici măcar nu l-am ridicat pe întreg anul, ca să rămână pentru biserică.” Dar nu am murit de foame. În fiecare zi gătea o altă familie. Pe lângă asta aduceau și colaci și vin pentru zidari. I-am spus: „Părinte Ordinarius, dacă telegrama ajunge la prânz, eu cu trenul de la ora patru am și plecat. Dar tot va rămâne o durere. Eu i-am „împins” din spate pe acești oameni ca să termine biserica. Acești oameni au dat tot ce au avut. Chiar și cel mai slab om a pus umărul la treabă. Dacă voi pleca, vor spune că a fost doar o speculație din partea mea. Vor spune: „Ne-a forțat, iar acum, că biserica este terminată, pleacă.” „La asta nu m-am gândit.” „Acesta este adevărul”. „Știi ceva, te voi mai lăsa aici pentru o vreme, cel mult un an. În schimb tu le explici oamenilor că nu le întorci spatele, ci că este nevoie de tine și în altă parte. Nu poți spune că te amenință Securitatea, pentru că din asta va ieși un scandal și mai mare.” Așa că le-am explicat oamenilor că trebuie să ajut și în altă parte. „Bine, bine, dar cine va veni aici?” „Părintele Ordinarius se va ocupa de asta.”

S-au întâmplat multe în Șofronea. O dată îl întreb pe unul dintre voluntari: „Péter bácsi, de ce boală suferă Jóska?” Omul vine acasă în mijlocul lunii august într-un palton Loden, e palid și transpiră într-una. „Jóska al nostru? E sănătos tun!” „Dar uitați-vă numai la el!” „Părinte, chiar nu știți? Sunt 30 de kilograme de carne de vită sub haina aia. Cumva trebuie să le aducă acasă în mijlocul lui august!”
Vizavi de biserică locuia Julis, o femeie cu gura mare, dar cu suflet bun, care în cooperativa agricolă de stat îngrijea vițeii. Ce s-ar întâmpla dacă și purcelușii pe care îi avea acasă ar primi din furajele cu care ea hrănea vițeii? Da, dar omul nu are doar prieteni, ci și dușmani. A fost pârâtă șefului său. Au trimis un milițian la ea acasă, care s-a oprit pe stradă chiar în fața casei. Chiar și prostul a observat că milițianul nu stătea acolo degeaba. Unul dintre vecini s-a urcat pe bicicletă și a plecat în întâmpinarea lui Julis. „Ai grijă, nemernicul ăla stă în fața casei tale.” Julis mai întâi a tras o înjurătură la adresa „nemernicului”, apoi s-a oprit la gardul primei case de la marginea satului. În grădină trifoiul era deja crecut, Julis a aruncat acolo cei trei saci de furaje și a plecat spre casă. „Stai, doamnă!” „Nici un stai! Poate bună ziua! Dacă vrei, controlează cocia! Dar dacă nu găsești nimic, să știi că m-ai umilit în fața tuturor!” Spre seară Julis s-a întors la proprietarul casei, a lăsat un sac lui, și astfel a rezolvat problema.
Odată, directorul școlii a început să mă tachineze, spunându-mi că până acum era bine așa cum era, dar acum copiii trebuie să meargă și la biserică. De fapt, el a vrut să spună contrariul: a vrut să-i împiedice pe copii să vină la biserică și a vrut ca eu să opresc educația religioasă. Copiii au venit la mine ca să se plângă de această situație. L-am contactat pe director. „Ce s-ar întâmpla dacă ați spune că nu mai predați, nu vă mai pasă de școală?” „Ar fi sabotaj.” „Pentru mine ar fi un sabotaj și mai mare, dacă nu i-aș învăța pe copii.”

Când s-a construit biserica, nu am avut destui bani ca să îi plătim pe muncitori, pe cei doi zidari de la Sântana. I-am spus maistrului șef: „Îmi pare rău, oamenii nu mai au bani…” „Nu contează, când o să aibă, mă sunați la telefon, ne întâlnim la restaurantul din gara Aradului, bem o bere și îmi dați banii. Nu vă faceți griji. Dacă puteți plăti, plătiți, dacă nu poți, nu-i problemă, voi rezolva eu.”

Dumnezeul cel Atotputernic a vrut ca eu să mă simt ca acasă la Șofronea. Și după cincizeci de ani, cei din Șofronea mai vin să cânte la căminul pentru persoane vârstnie din Ciacova. Și, de asemenea, m-am simțit ca acasă și la Gherman, pe unde am călătorit timp de un an și jumătate în fiecare zi către casa de copii din Vărădia, unde lucram la renovarea completă a clădirii. La acea vreme, acolo locuiau 80 de copii, dintre care 20 în camera pentru cei cu incontinență. Am înlocuit totul, podelele, ferestrele, ușile erau toate noi, copiii au primit pijamale noi, papuci noi. După ce am terminat lucrările, i-am chemat: „Haideți, dragii mei, această cameră este a voastră. Și mâine va fi așa, dacă veți avea grijă de ea. Eu nu pot să stau aici cu voi, fiindcă trebuie să merg la Liturghia de seară. Dar voi aveți grijă!” Până în dimineața următoare, cincisprezece dintre cei douăzeci de copii s-au însănătoșit. Nu mai făceau pipi în pat. În cele din urmă, doar un singur copilaș a avut nevoie de medic. – Stau pe un burghiu, supărat pentru că treaba nu mergea conform planului. Văd un copil care aleargă spre mine: „Nenea Părinte, nuca este a dumneavoastră” și îmi întinde nuca avută în mână. Nucul din curtea betonată nu prea dădea roade. Puștiul a așteptat ore întregi ca să cadă o nucă din pom, iar când a cules-o, mi-a dat-o mie. Dacă acea nucă ar fi fost de aur, nu ar fi valorat așa de mult pentru mine, cât a valorat cea din mâna acelui copil.
De la Șofronea, Părintele Ordinarius m-a transferat la Cruceni Timiș, unde am fost primit cu mult drag. L-am schimbat pe părintele paroh István Ratkai. Cruceniul fiind un sat mic, toată lumea cunoștea pe toată lumea, toți știau totul despre ceilalți, așa că nu exista nicio suspiciune că aș fi incitat la vreo revoltă. De Cruceni aparținea și Grăniceri. Cum nu exista pod peste Timiș, am traversat râul cu barca sau pe bârne. Am fost primit cu mult entuziasm. În fiecare vineri după-amiază, copiii, chiar și cei care nu erau catolici, deoarece aparțineau Bisericii Ortodoxe Sârbe, veneau cu plăcere, deoarece nu erau discriminați. Între timp, din cauza stării precare a bisericii din Ciacova, Părintele Ordinarius m-a numit în 1972 la această parohie. Am ajuns acolo în data de 3 decembrie și am fost întâmpinat solemn. Am putut să încep lucrările. Ghilad și Obad aparțineau acestei parohii ca filiale, iar mai târziu și Satu Iosif și Folia. În anul 1974 am început renovarea bisericii. Un grup de constructori din Aradu Nou a demarat lucrările cu ajutorul domnului maistru József Weihmann. Doisprezece oameni au lucrat la biserică timp de cinci luni și au făcut o treabă bună și frumoasă. Au locuit și au mâncat în parohie. În fiecare sfârșit de săptămână îi duceam acasă la Arad cu mașina de teren a parohiei și luni dimineața devreme îi aduceam înapoi, ca să nu piardă timp cu deplasarea.

(Va urma)

Biroul de presă al Episcopiei de Timișoara