Profesionalism, empatie, credință, compasiune – concepte care capătă acum un conținut mai profund datorită acelor persoane, care și în această perioadă de grele încercări lucrează în fiecare zi și își riscă propria sănătate și sănătatea apropiaților pentru a-i ajuta pe semenii lor, sunt statornici și își desfășoară activitatea cu devotament. Sunt persoane care și-au asumat această misiune și în perioade fără epidemii și sunt care și-o asumă acum, în mod benevol, voluntar.
„Vestea bună nu este știre. Veștile bune nu sunt aproape niciodată relatate. Când auzim o veste proastă, trebuie să ne întrebăm dacă o veste bună de așa măsură ar fi ajuns la noi?” – citatul provine de la medicul suedez Hans Rosling și conține mult adevăr. Toate mărturiile și interviurile care fac parte din această serie sunt VEȘTI BUNE. Scris așa, cu majuscule. Și sperăm ca ele să ajungă la mulți!

„Mie Sf. Scriptură și apropierea de Dumnezeu îmi dau siguranță!”

În anul 2009 d-na profesoară Ilona Iakab a fost numită în funcția de director al Liceului Teologic Romano-Catolic „Gerhardinum” din Timișoara. Actualmente ea este director adjunct în această instituție de învățământ. Despre vocația ei de pedagog dau mărturie și următoarele propoziții aflate pe site-ul Liceului „Gerhardinum“: „…ştiinţa în sine, dacă nu este însoţită de norme etice îşi pierde din valoare (…) în şcoală fiecare zi e un pas înainte pe drumul ce conduce la Dumnezeu.”

– Cum vă îndepliniți profesia/ misiunea în timpul pandemiei?
Cu siguranță această epidemie de coronavirus constituie o abatere de la ritmul nostru obișnuit, dar chiar și așa, nu putem pierde din vedere direcția în care trebuie să înaintăm, și ceea ce este decisiv în viața noastră. Nu catedra te face profesor. Educăm prin personalitatea, caracterul, manifestările noastre. Această epidemie nu exclude anumite metode de predare, care însă nu sunt utilizate prea des. Observ că relația mea cu elevii a devenit și mai personală, mai aproapiată, iar această apropiere poate fi „exploatată” și din punct de vedere pedagogic. Simt că profesia mea, de cadru didactic – ceea ce pentru mine înseamnă în primul rând evanghelizarea prin educare – poate evalua în acest timp într-un mediu nou.

– Cum trăiți sufletește aceste zile de grea încercare?
Ca în cazul oricărei alte boli, aștept ca și acesta să dispară și încerc tot posibilul pentru a-i limita impactul. Îmi fac griji pentru cei dragi mie și pentru ceilalți oameni, dar în același timp simt că trebuie să fim conștienți de finalitatea vieții noastre. Situația oamenilor suferinzi, numărul tot mai mare de decedați, desigur, nu creează un sentiment plăcut în om, dar, în același timp ca și creștin, ne face să regândim și să redimensionăm atitudinea noastră față de Dumnezeu și oameni. Am foarte mult timp pentru citit și grădinărit, vorbesc cu prietenii și rudele, petrec mult timp cu familia mea.

– Aveți putere pentru încurajarea, consolarea celor din jur?
Da. Conversațiile purtate în mod regulat cu oamenii mă ajută în a nu mă lăsa copleșită de emoții negative, și la demolarea pereților ridicați de anxietate și disperare. Facem toate acestea nu numai pentru că este bine pentru celălalt, ci și pentru că este bine pentru noi să ne adresăm celeilalte persoane. Simt că putem avea un impact bun unul asupra celuilalt.

– Din ce vă recăpătați puterea atunci când vă simțiți descurajați?
Există multe sfaturi bune în spațiul virtual, toată lumea încearcă să prezinte soluțiile sale bune. Cred că acesta este timpul în care trebuie să ne confruntăm cu noi înșine și să găsim în mod individual căile către sursa forței. Mie Sf. Scriptură și apropierea de Dumnezeu îmi dau siguranță. Consider importantă disciplina spirituală, care are mai multe componente: rugăciunea, meditația, postul, învățarea, simplitatea, singurătatea, smerenia, slujirea, mărturia și sărbătorirea.

Ce feedback/ răspuns primiți din partea celor din jur?
Eu văd încredere și speranță. Mulți spun că lumea va fi diferită după această epidemie. Nu știu dacă acest lucru se poate afirma în general, dar vor exista cu siguranță oameni și comunități care își vor schimba și își vor reevalua prioritățile. Iminența suferinței și a morții poate provoca nu numai disperarea, ci și catharsis-ul. Eu sper în acesta din urmă!

(Interviu realizat de Biroul de Presă al Diecezei Romano-Catolice de Timișoara)