Profesionalism, empatie, credință, compasiune – concepte care capătă acum un conținut mai profund datorită acelor persoane, care și în această perioadă de grele încercări lucrează în fiecare zi și își riscă propria sănătate și sănătatea familiei lor pentru a-i ajuta pe semenii lor, sunt statornici și își desfășoară activitatea cu devotament. Sunt persoane care și-au asumat această misiune și în perioade fără epidemii și sunt care și le asumă acum, în mod benevol, voluntar.
„Vestea bună nu este știre. Veștile bune nu sunt aproape niciodată relatate. Când auzim o veste proastă, trebuie să ne întrebăm dacă o veste bună de așa măsură ar fi ajuns la noi?” – citatul provine de la medicul suedez Hans Rosling și conține mult adevăr. Toate mărturiile și interviurile care fac parte din această serie sunt VEȘTI BUNE. Așa, scris cu majuscule. Și sperăm să ajungă la mulți.

Lângă patul bolnavilor

În perioada actualei pandemii, cea mai profundă recunoştinţă şi mulţumire a noastră se adresează celor care lucrează în domeniul sănătăţii şi al îngrijirii sociale, care – în ciuda pericolului – îşi desfăşoară în continuare activitatea lângă patul bolnavilor sau ajută oamenii aflați în nevoie. Deoarece majoritatea angajaţilor unităţilor medicale au semnat un contract de confidenţialitate cu angajatorul, persoanele intervievate nu au contribuit la dezvăluirea propriei identităţi sau a locului de muncă. Cu toate acestea, datele şi faptele prezentate aici sunt reale. În rândurile de mai jos le menţionăm după numele pe care îl aleg în mod arbitrar.
Pentru familia P. a ajuta este o profesie și o îndatorire zilnică. Cei doi soți sunt asistenți medicali, soțul își desfășoară activitatea în domeniul social, soția lucrează într-una dintre spitalele de pe teritoriul Diecezei de Timișoara. Au trei copii.
– Cum vă îndepliniți profesia/ misiunea în timpul pandemiei actuale?
Soția: – În primul rând, acceptând transferul la secția unde sunt tratați pacienți cu alte boli (meningită, boli hepatice, variolă, tuberculoză). Acesta este așa-numitul compartiment de boli infecțioase. Înainte am lucrat la o altă secție, unde m-am ocupat de pacienți care suferă de boli necontagioase. Cauza mutării mele a fost epidemia noului coronavirus. Acum, pe lângă îngrijire și tratament, trebuie să mă asigur că cei internați nu primesc vizitatori și că nu părăsesc clădirea spitalului, de exemplu pentru a face cumpărături. În prezent nu există pacienți infectați cu noul coronavirus în secție.
Soțul: – Este greu mai ales din cauza lipsei interacţiunii fizice în relaţia cu beneficiarii. De asemenea există o stare de anxietate referitoare la posibilitatea de transmitere şi infectare a celor din grija noastră. Noi nu suntem închişi într-un birou, cu un laptop în faţa noastră. Noi suntem pe stradă, la magazin, la farmacie, cu mijloace de protecţie reduse, servim, ajutăm. Este greu să fi curajos până la inconştienţă.
– Din punct de vedere sufletesc ce este cel mai greu de suportat? Teama de a transmite familiei virusul sau starea de alertă?
Soția: – Ambele. Și starea aceasta de alertă constantă… pentru că deși avem un program de lucru, dacă sunt sunată, trebuie să mă prezint la locul de muncă. Inițial, în fiecare zi am primit alte instrucțiuni, au intrat în vigoare noi reglementări, ceea ce nu ne-a ușurat munca. Dar avem un grup pe telefonul mobil, astfel comunicarea este mai rapidă. La sosirea unui nou pacient există întotdeauna riscul de infecție cu virusul COVID19. Din păcate însoțitorii pacienților, de cele mai multe ori nu spun adevărul atunci când sunt întrebați dacă au călătorit recent în străinătate sau dacă s-au întâlnit cu o persoană care a sosit din străinătate. Așa că trebuie să am grijă și mai mult de mine, pentru a-mi proteja pacienții și familia.
Soțul: – Cred totuși că posibilitatea de a fi transmițător este mai greu de acceptat. Nu pot spune că nu s-a schimbat nimic în activitatea noastră. Atitudinea faţă de beneficiarii noştri însă este neschimbată. A trebuit să ne reorganizăm din punct de vedere a păstrării distanţei sociale: lucru greu şi pentru noi, dar mai ales pentru vârstnici! Din păcate avem în serviciul nostru şi vârstnici care nu mai au pe nimeni, care nu se pot deplasa în afara locuinţei. Acolo este nevoie de cel mai mare ajutor. Nu contează că sunt asistent medical, trebuie făcut totul în interesul lor, aprovizionare cu alimente, plătit facturi şi bineînţeles o vorbă de încurajare. În situația de față am în îngrijire șase persoane vârstnice. Acum este un moment propice pentru a pune în aplicare principiile învăţăturii sociale a Bisericii, mai ales solidaritatea şi demnitatea persoanei umane.
– Amândoi sunteți catolici practicanți, ca dealtfel toată familia. În ce măsură vă ajută credința în Dumnezeu să depășiți aceste temeri? Vă dă putere această încredere?
Soția: – Ne rugăm foarte des… din altceva nu putem primi putere. Ne încredem în harul Bunului Dumnezeu, în protecția Sf. Fecioare. Și ne întărim reciproc cu soțul meu. Întrucât nu locuim în Timișoara, la locul de muncă mă deplasez cu mașina și în acest timp ascult mereu la radio exerciții spirituale și Sf. Liturghii.
Soțul: – Credința… Deși suntem oameni slabi în credință uneori, ne întărim reciproc în familie, în relația cu colegii, cu beneficiarii. Această perioadă pascală, parcursă într-un mod deosebit, a fost un fel de examen al credinței. Suntem obligați să transmitem încrederea noastră celorlalți. Dacă sunt vorbe goale se simte și încrederea va dispărea.
– Și copiii vă oferă multe momente vesele, clipe frumoase. Au încredere în părinții lor și îi așteaptă mereu să se întoarcă acasă. Copiii știu că tata și mama au o îndatorire mai dificilă acum? Ați reușit să le vorbiți despre asta?
Soția: – Da. Înainte de transferul meu a existat o perioadă în care superiorii noștri ne-au rugat pe toți să ne pregătim chiar și pentru o posibilă carantină, astfel încât să aducem cu noi câteva haine și lenjerie curată, deoarece este posibil să fim nevoiți să rămânem pe o perioadă mai lungă la locul de muncă. Copiilor le-a fost greu să accepte acest lucru, dar și mie mi-a fost greu. Toți eram îngrijorați reciproc unul pentru celălalt.
Soțul: – Le-am explicat situația, de ce stau în casă, de ce muncim în schimburi. Aud discuțiile noastre și nu ne ferim.Trebuie să știe că nu este o glumă și că nu este o vacanță prelungită la școală.
– Vă mulțumim.
(Interviu realizat de Biroul de Presă al Diecezei Romano-Catolice de Timișoara)