Maria Radna sărbătorește anul acesta un dublu jubileu: 500 de ani de la ridicarea primei bisericuțe pe dealul viilor, pe locul bisericii actuale, dar și 200 de ani de la consacrarea bazilicii, de către arhiepiscopul de Esztergom, Alexander Rudnay. Deși condițiile epidemice nu permit mari serbări, totuși momentul nu poate rămâne nemarcat.
Întâmplările vremurilor de demult sunt păstrate în cronici; despre evenimentele trecutului apropiat și al prezentului relatează în cel mai autentic mod martorii oculari. În cele ce urmează vorbesc ei: slujitori ai lui Dumnezeu, păstori ai Bisericii, oameni în vârstă fideli credinței lor, tineri care cresc în credință, păstrătorii tradițiilor și sărbătorilor noastre, precum și pelerini ai sanctuarului marian multisecular, Maria Radna. Oameni ale căror vieți cunosc clipe și experiențe deosebite, legate de această biserică a Sf. Fecioare Maria.

Pr. Andreas Reinholz, canonic catedral și paroh de Radna, este originar din Sântana. După absolvirea Institutului Teologic Universitar Romano-Catolic din Alba-Iulia a fost hirotonit preot în 1975 de către episcopul Márton Áron. Între anii 1986-2003 a fost paroh al comunității din Timișoara-Iosefin, iar începând din septembrie 2003, preotul bisericii de pelerinaj Maria Radna și păstorul acestei parohii.
Conform unei afirmații dintr-un interviu mai vechi, Pr. Reinholz consideră, că atât la începutul slujirii sale ca preot, cât și în trăirea pe parcurs a vocației și chemării sale preoțești l-a ajutat perseverența, statornicia și fidelitatea exemplară, în credință, a trei personalități ecleziastice proeminente: episcopul Márton Áron, arhiepiscopul titular dr. Adalbert Boros și preotul Péter Pázmány, paroh în Timișoara-Iosefin.

– Pr. Canonic, care sunt primele Dumneavoastră amintiri, din copilărie, legate de acest loc sfânt?
– Nu împlinisem încă șapte ani, în vara dinaintea începerii clasei I, când am venit pentru prima dată la Radna cu părinții, pe jos, împreună cu un grup foarte numeros de credincioși. Tatăl meu a fost unul dintre organizatorii pelerinajului (de obicei trei sau patru bărbați erau implicați în organizare) și a condus un grup de pelerini. Chiar și în anii puterii comuniste veneam în fiecare an, în pelerinaj – nu ne-a întrebat nimeni, nimic. În general pelerinajul a fost organizat pe sfârșitul de săptămână cel mai aproape de 23 august. Cu două sau trei luni mai devreme, bărbații organizatori s-au deplasat personal la Radna să stabilească cu părintele franciscan de acolo, cu P. Ernst, data exactă a pelerinajului nostru. La vremea respectivă eram mulți, în jur de 800-1000-1200 de pelerini. Dimineața, pe la ora cinci și jumătate, a început Sf. Liturghie în biserica din Sântana, iar la ora cinci am pornit prin câmpii și arătură spre Radna. La vremea prânzului am ajuns la Ghioroc, unde am intrat în biserică, am cântat câteva cântece (când am fost deja elev la școala de cantori, am cântat la orgă), am ocolit altarul, iar după prânz ne-am continuat drumul mai departe. Preotul Franz Wachter, parohul locului, ne aștepta mereu în biserică. Începând din 1957 și până când am fost hirotonit întru preot, am participat în fiecare an la pelerinaj. Am plecat întotdeauna vineri dimineața din Sântana și am ajuns seara la Radna, unde ne-am cazat, peste noapte, la familii. Noi am dormit întotdeauna la aceeași familie de etnie germană – Maxa; locuiau aici, vizavi de biserică, soția d-lui Maxa fiind originară din Sântana. Ulterior s-au stabilit în Germania. Au fost vremuri frumoase. Îmi amintesc că la acea vreme mulți copii de vârsta mea erau luați în pelerinaj la Radna de părinții lor. Ni s-a spus în glumă că, înainte de a ajunge, va exista un loc unde trebuie să mușcăm un lanț gros. Desigur, noi tot drumul am întrebat când vom ajunge la acel lanț. Pe drum, desigur, ne-am alăturat și noi celor care s-au rugat și au cântat. Pelerinii au fost împărțiți în mai multe grupuri, iar fiecare dintre bărbații organizatori a fost responsabil pentru un grup: cineva a mers cu bărbații, un altul a avut grijă de noi, copiii, altul era cu grupul de tineret și a existat un responsabil al grupului de femei care veneau în spatele procesiunii. Unii credincioși au postit tot drumul, nu au mâncat, nici măcar apă nu au băut. Alții au adus cu ei iconițe, imagini votive, ca semn de recunoștință pentru Sf. Fecioară Maria. Astăzi există la Radna mai mult de optzeci de imagini votive din Sântana.
După clasele de gimnaziu m-am înscris la școala cantori din Alba Iulia. Eram în clasa a noua, când l-am rugat pe bunicul meu din Germania să-mi aducă o mașină de scris. Și el mi-a adus. A ajuns cu ea până la vama din Arad, dar a trebuit să o lase acolo până când urma să plătim taxa vamală pentru ea. Înainte de asta, însă, trebuia să explic într-o scrisoare adresată către centrul din București, de ce am nevoie de această mașină. Fratele meu a scris scrisoarea în numele meu în care a explicat că sunt student de teologie, la Alba Iulia și că am nevoie de mașină pentru studiile mele. Nici taxa vamală nu a fost ieftină, îmi amintesc că era 1200-1300 de lei, care pe atunci era aproape un salariu pe o lună. Atunci m-am speriat cu adevărat pentru că nu credeam că va costa atât de mulți bani, dar părinții mei au plătit suma. Mașina de scris însă nu am folosito numai în timpul studiilor mele, ci și cu ocazia pelerinajelor la Radna. În timpul vacanței am început să multiplic rugăciunile și cântecele cu ea, așa că până în august am avut destul material, și am putut distribui paginile bătute la mașină la toți pelerinii. Acum că îmi aduc aminte de toate acestea, pot afirma că majoritatea vocațiilor preoțești din Banat, la acea vreme, s-au datorat Sf. Fecioare Maria din Radna, respectiv pelerinajelor la Radna. De-a lungul anilor, mulți dintre colegii mei de clasă și de preoție au mărturisit acest lucru. La Institutul Teologic din Alba Iulia, la un moment dat, eram zece studenți din Sântana, iar din Banat eram de obicei douăzeci și cinci, chiar treizeci. Și acest lucru dovedește, că încărcătura spirituală a locului a avut un impact mare asupra tuturor. Mulți dintre foștii mei colegi care locuiesc deja în Germania și-au sărbătorit Sf. Liturghie de argint sau de aur tot aici.
Revenind la pelerinaje, sâmbătă, la Sf. Liturghie solemnă și la Devoțiunea Calea Sf. Cruci, au participat fanfara și „Fetele Mariei“, îmbrăcate în rochii albe. După Sf. Liturghie de duminică, în după-amiaza zilei, la capela sub formă de grotă ridicată în memoria apariției Maicii Domnului la Lourdes, ne-am luat rămas bun de la Sf. Fecioară Maria a Radnei și am pornit spre gară, unde ne-am urcat într-un tren și ne-am întors acasă cu schimb de legătură în Arad. În gara din Sântana ne-au așteptat cei care au rămas acasă, mai multe sute de oameni. Împreună cu ei ne-am dus din nou la biserică, unde am participat la o devoțiune de mulțumire, celebrată de parohul locului. Așa s-a încheiat pelerinajul. Pentru noi, pelerinajul la Radna a fost punctul culminant al anului, s-a vorbit despre acesta câteva săptămâni înainte și după.
Ceea ce doresc să mai adaug este că în anul II, la Teologie trebuia să țin în fața tuturor colegilor mei din Institutul Teologic o prelegere despre Radna. Știam deja vara că îmi va veni rândul cândva toamna. Unul dintre colegii mei avea un aparat de fotografiat cu care putea să facă fotografii color și un magnetofon. Așa că a venit cu mine, și a făcut poze tot drumul, poze pe care le-am transformat în diapozitive. Pentru fundalul muzical, am înregistrat rugăciuni și cântece mariane din Radna. De la Dr. Franz Kräuter (preot, erudit istoric) am primit cărți cu date istorice. Din toate acestea, am reușit să fac o prezentare foarte cuprinzătoare, colorată și detaliată și astfel am putut să le arăt colegilor mei secui ce înseamnă Maria Radna pentru noi.

– Cu ce sentimente ați revenit la această biserică, acum în calitate de preot paroh?
– Episcopul Martin Roos m-a transferat în 2003 la Radna. În acest an, înainte să fi plecat în concediu de odihnă în Germania (care de fapt a constat în înlocuirea în timpul concediului al unui fost coleg de clasă în parohia lui de acolo), Părintele Episcop m-a chemat la el și mi-a spus: deoarece numărul călugărilor franciscani a scăzut semnificativ, ei sunt nevoiți să părăsească mănăstirea din Radna și astfel credincioșii locali rămân fără preot. Părintelui Episcop s-a gândit că eu aș fi cel mai potrivit pentru slujirea ca preot paroh aici, deoarece m-am născut în această regiune și vorbesc bine limbile germană, maghiară și română. Credincioșii din Timișoara-Iosefin, pe care i-am păstorit, au acceptat cu greu această decizie și, sincer, și mie mi-a fost greu să-mi iau rămas bun de la ei. Dar atunci aveam cincizeci și trei de ani, am simțit că sunt încă la vârsta când îndrăznesc să-mi asum o nouă provocare, o nouă îndatorire. Am trăit această misiune ca o onoare. Mi-au plăcut întotdeauna franciscanii. Înainte, veneam des la Radna și cu credincioșii din Iosefin, cu membrii corului, cu copiii aflați la Prima Sf. Împărtășanie sau cu tinerii, în prezența cărora am celebrat Sf. Liturghie, după care ne-am jucat fotbal în spatele bisericii, am urcat la ruina cetății din Șoimoș sau am făcut excursii la Moneasa sau Ghioroc. Mi-am adus adesea și oaspeții mei străini aici. Totusi, ca paroh, la început a fost foarte greu la Radna. Nu aveam decât o cămăruță mică, o chilie, în care să mă pot adăposti, la vremea respectivă nefiind alte încăperi goale. Predecesorul meu, P. Ernst, a locuit de asemenea, timp de zeci de ani într-o astfel de cămăruță. În acea perioadă, clădirea mănăstirii nu fusese încă restituită Bisericii, doar o foarte mică parte era a noastră. Chiar și pentru construirea unui șopron pentru lemne a fost necesară o autorizație specială din partea directorului căminului pentru vârstnici, care a funcționat pe acea vreme în clădirea mănăstirii. Iar în partea în care se afla parohia, în mai multe locuri ploua prin acoperis, care trebuia să fie reparat mai întâi. Căminul pentru persoane vârstnice a funcționat aici încă trei ani. În 2006 clădirea mănăstirii ne-a fost retrocedată pe hârtie, dar a fost nevoie de încă un an pentru ca întreg căminul să se mute din ea. Între timp, angajații care lucrau aici m-au înjurat pe mine fiindcă din cauza mutării și-au pierdut locul de muncă. Eu am fost de vină pentru că „îi scot afară“ de aici. Am considerat că acest lucru este foarte nedrept, întrucât Biserica doar își recăpătase proprietatea legitimă, construită cu secole în urmă. Pe de altă parte și mulți credincioși au crezut că părinții franciscani trebuiau să părăsească Radna din cauza mea, așa că m-au ocolit. Îl iubeau foarte mult pe părintele Pio, ultimul paroh franciscan de aici. Întrucât nu m-a ajutat nimeni, un an și jumătate am gătit singur, nu numai pentru mine, ci și pentru ajutorul meu, Pr. Lóránd Máthé, pe atunci doar student teolog, aflat în anul practic. Noi am curățat și împrejurul bisericii, precum și toaletele folosite de pelerini… În clădirea mănăstirii, în acea vreme, funcționa nu numai căminul pentru vârstnici ci și un adăpost pentru tinerii care erau prea mari ca să stea la orfelinate, mulți dintre ei suferind de diferite boli psihice. Veneau la noi să cerșească câțiva lei pentru a cumpăra țigară sau mici. Dacă unuia i-am dat, acesta îi trimitea și pe ceilalți. Nu o dată îngrijitorii m-au sunat la telefon în miez de noapte: „Domn’ Părinte, veniți pentru că iarăși vrea să moară cineva aici.“ Și m-am dus. Am fost preotul tuturor indiferent de confesiune.
Între timp am încercat să fac cunoscut acest loc de pelerinaj la nivel internațional, am participat în mod regulat la întâlniri internaționale organizate la fiecare trei ani, pentru parohii locurilor de pelerinaje.
Odată cu restituirea mănăstirii a apărut o altă problemă: cum putem renova această clădire imensă. Pe parcurs am aflat că prin accesarea unor fonduri UE, cu ajutorul unui proiect putem avea succes. Împreună cu Episcopia, am contactat Agenția pentru Dezvoltare Regională Vest (ADR Vest) din Timișoara, astfel că în 2015 am putut binecuvânta mănăstirea și biserica restaurată. Planul acestui amplu proiect a fost dezvoltat de arhitectul german Herbert Habenicht, împreună cu un grup de colaboratori din Timișoara. Privind în retrospectivă, nu a fost deloc ușor, dar a meritat. Acum, în primăvară, m-am gândit că a venit momentul să încep renovarea Căii Sf. Crucii. Am găsit deja specialiștii care vor evalua daunele și lucrările necesare de renovare. Estimăm că acesta va dura cel puțin doi ani. Renovarea în sine va dura alți doi ani și încă un an până să terminăm finisajele. În cadrul renovării aș dori să restaurez și capela dedicată Sfântului rege Ștefan al Ungariei, ridicată de către Oraşul Liber Crăiesc Seghedin în 1896, dar care în 1942, din resentimente naţionaliste, a fost mai întâi dinamitată, iar apoi, din raţiuni dubioase, emise de autorităţi, total demolată. Deci, dacă totul va merge bine, în cinci ani vom finaliza totul. Nu contează dacă voi mai trăi atunci sau nu. Afirm că preotul nu este altceva decât o piesă de șah asupra căruia Bunul Dumnezeu decide și îl plasează exact acolo unde are nevoie de el.

– Care a fost cea mai frumoasă amintire sau experiență din această ultimă perioadă?
– Sunt enorm de multe, nu pot evidenția niciuna dintre ele. Aici, în Radna, dacă nu chiar zilnic, dar cel puțin o dată pe săptămână, avem câte o experiență care ne încarcă spiritual și pe noi… Cele mai frumoase experiențe ale mele sunt legate de credința oamenilor. Suntem mișcați și noi când străini, pe care nu i-am văzut până acum niciodată, se roagă cu atât de multă credință și încredere. Mulți vin și la spovadă și petrec trei-patru ore în rugăciune în biserică. Sunt persoane care se roagă ani de zile pentru a fi binecuvântați cu un copil iar după venirea pe lume a micuțului, îl aduc înapoi aici pentru a fi botezat. A fost un tată care, după ce în sfârșit i s-a născut fetița, câțiva ani mai târziu s-a întors și a lăsat aici o iconiță a Sf. Fecioare, pe spatele căreia a scris că: o roagă pe Maica Domnului să îi dea fiicei sale și un frățior sau o surioară. O altă femeie s-a însănătoșit dintr-o boală gravă prin mijlocirea Sf. Fecioare de la Radna, și a venit să ne spună acest lucru.
Întro zi de vară, întorcându-mă de la Timișoara acasă, fiind deja seară, am vrut să încui biserica și capela de la Lourdes, când am zărit o tânără femeie care se ruga acolo. Când m-a văzut, m-a întrebat, dacă lucrez aici. I-am răspuns că sunt parohul acestei biserici. Atunci femeia mi-a povestit, că soțul ei suferea de cancer fiind necesară o intervenție chirurgicală, însă după operație medicii erau foarte rezervați în ceea ce privește însănătoșirea lui. Ea însă în tot acest timp se ruga la Maica Domnului. Și după trei luni, când s-au prezentat la control medical, doctorii au constatat că boala dispăruse din organismul bărbatului. De atunci îi văd des pe amândoi în fața capelei de Lourdes, rugându-se. Un caz similar s-a întâmplat și cu o fată tânără, pe atunci având optsprezece ani, care la fel, era încercată de această boală cruntă, și care, după operație, a scăpat de ea. Ca semn de recunoștință și mulțumire pentru mijlocirea și ajutorul Sf. Fecioare Maria, tatăl copilei a adus o placă de marmură pe care am fixat-o pe peretele capelei de Lourdes.

– Atunci, Părinte Paroh, practic nu sunteți doar păstorul comunității mici, de o sută de persoane din Radna ci și păstorul tuturor, care vin la această biserică și au nevoie de însoțire spirituală…
– În aceste luni, deoarece în timpul pandemiei de coronavirus călătoriile în grup nu au fost posibile, pelerinajele nu au mai avut loc. Totodată din cauza restricțiilor în ceea ce privește deplasarea persoanelor, mulți dintre acei credincioși care nu s-au putut spovedi înainte de Paște, vin acum aici, la noi. Pentru noi, cei care locuim aici, cel mai bine este că biserica și parohia sunt legate printr-un coridor. Deci suntem întotdeauna aproape de Maica Domnului.
Acum conversația este întreruptă temporar. Ghidul Ferenc Boda intră în mica încăpere care servește drept oficiu parohial, ținând în mână o broșură despre biserica de pelerinaj: – Pr. Paroh, un bărbat de etnie germană cere ca să puneți ștampila parohiei pe copertă. Va călători în Germania și vrea să le arate prietenilor că a fost aici. – Dar sigiliul este albastru, ca și fundalul copertei pe care apare biserica. Nu va ieși foarte mult în evidență – învârte Pr. Reinholz publicația în mână, apoi apasă cu precizie ștampila rotundă, care o înfățișează pe Sf. Fecioară, pe imagine, între cele două turnuri, precum și pe coperta de culoare albă interioară din spate.
– Maria Radna este vizitată nu doar de cei care s-au născut pe aceste meleaguri – adaugă canonicul Andreas Reinholz. – După cum am spus, din păcate în acest an nu avem prea mulți vizitatori, dar pe baza experienței mele de până acum, pot afirma fără exagerare: vin pelerini din aproape toată lumea. Pe lângă țările europene, majoritatea turiștilor sosesc din Canada, Statele Unite ale Americii, Australia, Noua Zeelandă, Argentina și Vietnam. Dar anul trecut am oficiat în biserică și o nuntă mexicană. În general, peste treizeci de mii de turiști și aproximativ patruzeci și cinci de mii de pelerini vin aici într-un an. Toamna trecută s-au întâlnit aici ambasadori din cincizeci de țări, dintre care mulți catolici, iar anul trecut, cinci membri ai guvernului de atunci al României, au vizitat basilica. De-a lungul anilor biserica de pelerinaj Maria Radna a fost vizitată de către dr. László Paskai, cardinal-arhiepiscop de Esztergom-Budapesta, regretatul dr. Joachim Meisner, arhiepiscop-cardinal de Köln, Msgr. Orlando Barbaro vicar patriarhal din Veneția, Endre Gyulay, episcop emerit de Szeged-Csanád – chiar și de mai multe ori, Heinz Josef Algermissen, episcop de Fulda și dr. Gerhard Stanke profesor de teologie la Fulda, dr. Jean-Claude Perisset, Nunțiu Apostolic la București, Gerhard Pieschl, episcop auxiliar de Limburg, reprezentanții organizației caritative internaționale Triumph des Herzens, împreună cu președintele P. Rolf-Philipp Schönenberger, József Tamás, episcop auxiliar de Alba Iulia, cardinalul Vinko Puljić, arhiepiscop de Sarajevo, Franjo Komarica, episcop de Banja Luka, Ratko Perić, episcop de Mostar, Nikola Eterović, Nunțiu Apostolic în Germania, László Német, episcop de Zrenjanin, dr. Reinhard Hauke, episcop auxiliar de Erfurt, László Kiss-Rigó, episcop de Szeged-Csanád, cardinalul Josip Bozanić, arhiepiscop de Zagreb, Miguel Maury Buendia, nunțiu apostolicîn România, dr. András Veres, episcop de Győr. Acum doi ani ne-a onorat cu prezența cardinalul dr. Péter Erdő, arhiepiscop de Esztergom-Budapesta și dr. Csaba Ternyák arhiepiscop de Eger, iar anul trecut Tamás Cirill Hortobágyi, abate de Pannonhalma.

– Ce înseamnă pentru Dvs. Maria Radna?
– Prezența ocrotitoare a Maicii Domnului!

(Interviu realizat de Biroul de Presă al Diecezei Romano-Catolice de Timișoara)