Maria Radna sărbătorește anul acesta un dublu jubileu: 500 de ani de la ridicarea primei bisericuțe pe dealul viilor, pe locul bisericii actuale, dar și 200 de ani de la consacrarea bazilicii, de către arhiepiscopul de Esztergom, Alexander Rudnay. Deși condițiile epidemice nu permit mari serbări, totuși momentul nu poate rămâne nemarcat.
Întâmplările vremurilor de demult sunt păstrate în cronici; despre evenimentele trecutului apropiat și al prezentului relatează în cel mai autentic mod martorii oculari. În cele ce urmează vorbesc ei: slujitori ai lui Dumnezeu, păstori ai Bisericii, oameni în vârstă fideli credinței lor, tineri care cresc în credință, păstrătorii tradițiilor și sărbătorilor noastre, precum și pelerini ai sanctuarului marian multisecular, Maria Radna. Oameni ale căror vieți cunosc clipe și experiențe deosebite, legate de această biserică a Sf. Fecioare Maria.

Sipos Erzsébet, după absolvirea Școlii Pedagogice Mixte Maghiare, a profesat ca învățătoare la Reșița, apoi la școala cu 7 clase, cu predare în limba maghiară din Recaș. Începând din 1967 a activat ca jurnalistă în cadrul redacției cotidianului „Szabad Szó“ și „Temesvári Heti Új Szó“. Cu presa scrisă locală colaborează și după pensionare, ea semnând și următorul reportaj.

Întâlnirile noastre cu locul de pelerinaj
Se poate considera norocoasă acea persoană, care are de cine și are de ce să-și aducă aminte. Și poate să considere darul Celui de Sus, ca toate acestea să le și poată povesti cu minte limpede familiei, celor din jur și acelor străini, care doresc să îngrijească și să ducă mai departe tradițiile, printre ele numărându-se și viața religioasă.
Pentru dobândirea credinței există mai multe căi. Mâinile împreunate pentru rugăciune ale copilașului, primele încercări de a face semnul Crucii sau prima rugăciune scurtă indică deja direcția. Simbolurile credinței nu lipsesc nici din căminele familiilor: un crucifix pe peretele, o imagine înrămată a lui Cristos sau a Sf. Fecioare Maria cu Pruncul Isus, ramurile sfințite, Sf. Rozariu, cartea de rugăciuni, o icoană de la Maria Radna…
Pe coperta primei cărți de rugăciune a mamei mele, într-un cadru oval, se află o imagine a Sf. Fecioare Maria, iar pe una dintre primele pagini se află inscripția: „Julianna Horváth, născută la 30 august 1913. Această carte de rugăciune a fost cumpărată la Maria Radna în data de 8 septembrie 1928.“ Deci mama mea avea doar cincisprezece ani la acea vreme și din păcate nu a notat niciunde, de câte ori făcuse pe jos drumul de la Recaș către Radna cu pelerinii, iar la bătrânețe cu mașina. Dar știu, că de multe ori. Când m-a luat pentru prima dată cu ea în pelerinaj, eram deja elevă la școala din Fabric a Surorilor Notre Dame din Timișoara, unde adesea m-am furișat la frumoasa statuie din curte a Maicii Domnului pentru a-i cere ajutorul, mai ales înaintea lecțiilor mai grele. Frumoasa statuie mi-a amintit de Maica Domnului de la Radna… Și pe atunci nu mi-am putut imagina că această statuie a Sf. Fecioare ar putea fi îndepărtată cândva de aici. Dar s-a întâmplat. Desființarea educației confesionale în 1948, nu a însemnat însă expulzarea credinței din rândul poporului. Consătenii mei se pregăteau în continuare pentru sărbători, pentru pelerinajele la Maria Radna, iar duminica mama nu a lipsit niciodată de la Sf. Liturghii celebrate în limba maghiară. Cu mulți ani mai târziu ea a fost care și-a dus pentru prima oară și nepoata la biserică. În acea perioadă toată lumea și-a mărturisit credința în limba sa maternă, iar Bunul Dumnezeu sigur nu a luat asta în nume de rău.
În timpul pelerinajelor am observat că aproape toate localitățile maghiare din Banat au propriul lor cântec marian, un mod distinctiv de interpretare al acestuia sau de a decora crucifixul, aveau steag bisericesc specific în fruntea procesiunii, iar portul popular și baticul caracteristic al femeilor arăta deja de la intrarea în biserică, dacă pelerinii sosiți aparțin comunității din Recaș, Cruceni, Gătaia, Pecica sau altei regiuni.
De pe teritoriul străvechii Dieceze de Cenad în ultimele decenii mulți au sosit în pelerinaj la Sanctuarul Marian din Radna, iar dovezile sculptate în piatră al atașamentului lor spiritual pot fi văzute pe dealul din spatele bazilicii. Au ridicat monument în anul 1910 „Credincioșii pioși din Nagykamarás“ în cinstea Sfântului Vendelin, familia Szabó din Kecskemét în onoarea Sfântului Florian, pelerinii din Zenta în amintirea bătăliei de la Zenta din 1697 în onoarea Sf. Mihail, în anul 1935 minerii din Roșia Montană în cinstea Sf. Barbara, pelerinii din Arad în anul 1926 în cinstea Sf. Elisabeta, tot în acest an membrii provinciei franciscanilor minoriți din Transilvania în cinstea Sf. Francisc de Assisi, parohia din Kiskunfélegyháza în 1890 în onoarea Sf. Ștefan, credincioșii din Magyarbánhegyes în 1910 în cinstea Sf. Duh. Unele dintre stațiunile care marchează Calea Crucii au fost ridicate de către comunitățile din Glogovăț (restaurată în 1914 de către comunitatea din Apátfalva), Pecica, Gyomaendrőd, Kiszombor (restaurată în 1914 de către credincioșii din Kecskemét), Makó, Hódmezővásárhely, Elek (restaurată  în 1914 de către credincioșii din Mezőkovácsháza), Battonya, Szentes, Vinga, Csongrád, Aradu Nou, Dudeștii Vechi și Apácza. Majoritatea au fost renovate în anul 1914. Pe coridoarele bisericii o multitudine de imagini votive donate de către pelerini dau dovadă de evenimente miraculoase sau îndeplinirea dorințelor datorită rugăciunii.
Există un singur motiv pentru care pelerinajele din Recaș sunt relatate mai pe larg în acest reportaj: un credincios autentic – martor ocular și pelerin – ne împărtășește amintirile legate de pelerinaje. Anna Németh (născută Kohajda) la vârsta de optzeci și patru de ani încă își amintește clar evenimentele din timpul pelerinajelor, numele participanților, obiceiurile religioase și toate acestea fac parte din istoria satului.
– Ziua de pelerinaj a maghiarilor și a șocaților romano-catolici din Recaș este 8 septembrie, sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului. În urmă cu o jumătate de secol organizatoarea pelerinajelor credincioșilor maghiari a fost tanti Ila Biczók, o femeie hotărâtă, cu o voință puternică, pe care am respectat-o ca preorator și bun cântăreț. Nimeni nu cunoștea mai bine ca ea textele rugăciunilor, versurile și melodia cântecelor de pelerinaj și modul de interpretare. Nu a existat nicio obiecție, ea a fost conducătoarea noastră, pe ea am urmat-o în toate.
Cu o zi înainte de sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, dis de dimineață ne-am adunat la clopotnița din partea maghiară a localității numită Satul Nou și după o rugăciune comună am pornit: în față era crucea împodobită cu o coroană de flori – în trecut credincioșii au luat cu ei și steaguri bisericești – după care am urmat noi grupați câte patru, cântând și rostind rugăciuni. Mergeam în direcția viilor, către Stanciova. Ajunși acolo, ne-am oprit pentru a lua micul dejun, după care ne-am continuat drumul prin câmpii, păduri și dealuri spre Radna. Am luat cu noi doar apă, bagajele le-am pus pe căruțe, așa cum am stabilit înainte de plecare cu căruțașii. Îmi amintesc ani în care ne-au însoțit șase sau opt căruțe cu prelată, care ne duceau bagajele și puteau să se urce în ele copiii mai mici sau persoanele în vârstă foarte obosite, ca să-și recapete forțele. În fața căruțelor împodobite, stăpânii lor au legat cai foarte frumoși, cu care s-au putut mândri.
Căruțele erau împodobite, caii erau pregătiți cu grijă încă din timp. Dintre consătenii mei au parcurs acest drum lung de cele mai multe ori familiile Ördög Sándor, Ördög Imre și nenea Pista, Béla Bába, András Biacsi, iar din cei mai tineri András Vincze și Sándor Vékony, mama și cu mine tot pe căruțele acestora ne-am urcat bagajele. Știu că András Vincze a fost deportat din satul său natal, aflat lângă graniță, împreună cu familia în Bărăgan, iar când s-au întors de acolo, s-au stabilit la Recaș. De atunci în fiecare an s-au alăturat pelerinilor, și au mers la Radna… Nu am uitat nici faptul că mama mea, Ilona Kohajda, până mai avea putere (a trăit o sută de ani) în fiecare lună septembrie s-a pregătit și a fost prezentă în rândurile pelerinilor.
La Radna, timp de zece ani a stat la aceeași familie, ei o așteptau deja. La acei oameni inimoși am avut cu toții loc, în cameră, în hambar, în podul cu fân, cine pe unde apuca. Noaptea, caii erau duși în grajduri, căruțele trase în curți, iar noi ne-am putut odihni fără grijă. Ne și era prielnică odihna. Am făcut drumul pe jos întro singură zi, iar cântecele și rugăciunea nu au încetat nicio clipă. Am îndurat razele copleșitoare ale soarelui, uneori aversele de ploaie, dar nu ne-am uitat niciodată la confortul nostru, fiindcă eram pelerini. Când am ieșit din pădure, am putut zări deja turnurile bisericii din Radna și am fost foarte bucuroși. Dar cei mai bucuroși am fost atunci, când în fața scărilor înalte am fost întâmpinați de un preot cu o voce plină de emoție văzând că suntem mai mulți de o sută. Cred că aceasta a fost una dintre cauzele, pentru care ordinea Sf. Liturghii era stabilită în așa fel, încât pentru noi, pelerinii recășeni Liturghia să fie celebrată la ora douăsprezece. Grupurile mai mici de pelerini participau de obicei câte două la o Liturghie comună. Astfel, în orele dimineții noi am avut timp să ne spovedim, să ne așteptăm rândul în fața confesionalului, pentru că atunci, acolo era întotdeauna foarte multă lume. Spovada și sfânta Împărtășanie este partea indispensabilă a pelerinajului, deoarece toată lumea căuta liniște sufletească și să ia de acolo cu el acasă binecuvântarea. După Sf. Liturghie, am urcat treptele și dealul din spatele bisericii să ne rugăm Calea Crucii, și ne-am bucurat să vedem că statuile stațiunilor au supraviețuit războiului! Au fost și oameni care au avut grijă să le salveze!
Vânzătorii de suveniruri nu au lipsit nici în acele vremuri din împrejurul bisericii, iar pelerinii au avut din ce alege: cărți de rugăciune, iconițe, Sf. Rozariu, imagine înrămată a bisericii sau a Maicii Domnului, turtă dulce, jucării pentru copii, multe obiecte de suvenir, dintre care fiecare a găsit ceva care să-i fie pe plac. Știam că cei de acasă așteaptă aceste amintiri. Primul astfel de obiect pentru băiețelul meu l-a cumpărat bunica, ea fiind cea care l-a luat pentru prima oară pe Pisti întrun pelerinaj pe jos la Radna. De atunci, copilul întotdeauna s-a pregătit pentru aceste pelerinaje și a fost foarte fericit dacă a reușit să participe. Mulți părinți au făcut la fel și nu le-a păsat de oboseală.
Nici întoarcerea acasă nu a fost mai ușoară, nici drumul mai scurt pentru noi. La ora cinci dimineața ne-am adunat în fața bisericii, ne-am luat Crucea îndrumătoare, și după un cuvânt de rămas bun și o rugăciune, am pornit pe obișnuitul drum către casă. Cei rămași acasă ne așteptau deja. Bătrânii stând în fața caselor ne pândeau, să vadă când ne ivim din spatele dealului cu vie, cei tineri au venit la biserică pentru a întâmpina pelerinii și a săruta crucifixul. Pentru că noi așa credem, că pelerinii aduc binecuvântarea Maicii Domnului tuturor celor rămași acasă, astfel au parte și ei din pelerinaj.
Nu pot să nu amintesc și de faptul că noi, cei mai în vârstă, cunoaștem o mulțime de cântece frumoase Mariane și pe parcursul acestui drum lung le-am cântat pe toate. Aceste cântece nici nu se vor uita până când va fi cine să le învețe și să le cânte. La Recaș János Fodor încearcă să-i strângă pe credincioșii maghiari, din câte știu, în ultimii ani a organizat și un pelerinaj cu bicicleta pentru cei mai tineri. Din păcate, sunt din ce în ce mai puține persoane pe care poate conta. Cei de vârsta mea nu au uitat vechile pelerinaje obositoare dar binecuvântate, iar tinerii de astăzi nu știu, ce pierd…