Maria Radna sărbătorește anul acesta un dublu jubileu: 500 de ani de la ridicarea primei bisericuțe pe dealul viilor, pe locul bisericii actuale, dar și 200 de ani de la consacrarea bazilicii, de către arhiepiscopul de Esztergom, Alexander Rudnay. Deși condițiile epidemice nu permit mari serbări, totuși momentul nu poate rămâne nemarcat.
Întâmplările vremurilor de demult sunt păstrate în cronici; despre evenimentele trecutului apropiat și al prezentului relatează în cel mai autentic mod martorii oculari. În cele ce urmează vorbesc ei: slujitori ai lui Dumnezeu, păstori ai Bisericii, oameni în vârstă fideli credinței lor, tineri care cresc în credință, păstrătorii tradițiilor și sărbătorilor noastre, precum și pelerini ai sanctuarului marian multisecular, Maria Radna. Oameni ale căror vieți cunosc clipe și experiențe deosebite, legate de această biserică a Sf. Fecioare Maria.
Pr. Gjuka (Gheorghe) Augustinov, de origine bulgară, este actualmente parohul Parohiei Bulgare din Timișoara. După absolvirea Institutului Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia a fost hirotonit întru preot în data de 21 aprilie 1963 de către episcopul Márton Áron. A activat ca și capelan la Dudeștii Vechi, după care a devenit paroh la Breștea. După 30 de ani de slujire sacerdotală, în anul 1993 a fost numit paroh în Parohia Romano-Catolică V. din Mehala. Între timp a devenit decan și canonic, membru al Capitlului Catedral.
– Pr. Augustinov, sunteți un cinstitor al Maicii Domnului de la Radna. Care este prima Dumneavoastră amintire, din copilărie, legată de acest loc sfânt?
– În primul rând Vă mulțumesc pentru titlul măgulitor de „Cinstitor al Maicii Domnului“, de la Radna. Să știți că vreau să fiu!
Da, acest loc sfânt nu are pereche și ca așezare și ca tot ce vrei… Eu spun că este inima-centrul vieții spirituale a Banatului nostru. Aici, la Sf. Fecioară, toate etniile Banatului și nu numai, au avut acces fără nici o restricție, deci și etnia bulgară. Chiar și azi când călătoresc spre Maria Radna, din depărtare când zăresc turnurile Bazilicii Minor îmi curg lacrimile. Multe din mamele noastre imediat de la intrare se puneau în genunchi și astfel de „târau“ până la altar, pe care tot așa, în genunchi, îl înconjurau. După intrarea aceasta oficială, fiecare pelerin mergea să-și caute loc de a înnopta, pe la casele oamenilor din localitate. Pe atunci se dormea pe jos, pe paie, fân sau ce se găsea. Nu era grozav de comod, dar la Radna se venea pentru a ispăși, pentru a cere mijlocirea Sf. Fecioare, deci era un fel de pocăință. De altfel nici nu se zăbovea prea mult prin case, ci degrabă reveneam în biserică. Prima preocupare era să cauți să te spovedești, ca astfel cu sufletul căit să te poți ruga pentru ajutor divin și nu numai.
Etnia noastră bulgară – din totdeauna – atât cei care făceau drumul pe jos, cât și cei care veneau cu trenul sau cu alte mijloace, soseam pe data de 6 septembrie la Radna, preponderent după masă și deja seara aveam o vecernie sau Sf. Liturghie cu predica și cântece în limba bulgară. Mai nou, după Liturghie și după o cină sumară, reveneam la biserică sau lângă biserică pentru a recita Sf. Rozariu, iar în biserică aveam adorație, iar dacă timplul ne permitea, și o procesiune cu icoana Sf. Fecioare.
A doua zi, noi am avut trei Sf. Liturghii pentru cele trei centre de comună mai importante, unde locuiesc etnicii bulgari, adică Dudeștii Vechi, Vinga și Breștea. Participam la aceste Liturghii cu satele aferente și cu bulgarii din tot Banatul.
Deci după Sf. Liturghii se lua prânzul și imediat la ora 14.00 tot așa, reuniți în trei grupe, parcurgeam Calea Crucii, se înțelege că fiecare grup își avea crucea proprie, câțiva prapuri, preotul și cântăreții săi.
La final, sus de tot, pe colina din spatele bazilicii, unde se află și acum un amvon de zid, în aer liber, un preot ținea o predică pentru toți ce adunați, participanții la devoțiunea Calea Crucii. Revenind la poalele bisericii, cu cântece mariane, procesiunea se oprea la grota Apariției Sf. Fec. Maria la Lourdes, unde se intonau cântece și se rosteau rugăciuni și intram din nou în biserică unde un preot ținea crucea, enoriașii înconjurau altarul, sărutau crucea și la final se intonau cântece de „rămas bun“, fiindcă cu acest act, pelerinajul respectivului an lua sfârșit. Au fost timpuri când se mai mergea și la cimitir. Înconjuratul altarului și cântecul de rămas bun era acompaniat de lacrimile enoriașilor, fiindcă nu se știa dacă și în anul următor vor putea reveni aici, lângă ocrotitoarea noastră, Sf. Fecioară din Maria Radna.
Urma ca pentru cei rămași acasă fiecare să cumpere suveniruri, iar fiecare se pregătea de plecarea către casă. Mai ales cei care au venit cu trenul mai rămâneau pentru a doua zi, când dis de dimineața, pe 8 septembrie, ziua sărbătorii propriu zise a Nașterii Sf. Fecioare, să participe la Sf. Liturghie, după care plecau și ei, cedând locul altor pelerini, veniți din alte părți ale Banatului și nu numai.
Frumos, de neuitat rămâne obiceiul la sosirea acasă, seara. Pe timpuri pașnice venea la gară parohul și enoriașii, care nu au făcut anul respectiv pelerinajul la Radna, ca să-i întâmpine pe cei care soseau acasă de la mănăstire. Pe timpul comunismului nu era voie, dar preoții stăteau în fața bisericii și credincioșii tot veneau singuri cu cântece mariane, cu lacrimi în ochi când se reîntâlneau, căci se adunau cu sutele, chiar cu miile, mă refer la cei din Dudeștii Vechi – Star Bišnov.
În bisericile de acasă se intona „Te Deum“, spre a-i mulțumi bunului Dumnezeu că au revenit cu bine în satele lor de baștină.
A doua zi, după ce au revenit – când erau proprietari de sine stătători, particulari – cât și după, toată lumea ieșea la câmp să adune recolta, mai ales porumbul, care aștepta să fie cules, și bineînțeles, tema convorbirilor, când se întâlneau rămânea încă pentru mult timp, pelerinajul făcut la Maria Radna.
Dignare me laudare Te Virgo sacrata!
Stimați cititori,
aș începe, pe rând, să răspund și la întrebările următoare, pe care le-am primit, și anume:
Prima oară am mers cu mama la Radna, iar asta se întâmpla după război, cred că am avut pe atunci vreo 10 ani. Înainte, tata era și el în armată și probabil au fost și alte motive, dar adevărul este că destul de târziu m-au luat și pe mine în pelerinaj. Dar, și atunci am fost cam vreo 30 de persoane care ne-am dus la Radna! La Calea Crucii era plin de soldați ruși, e adevărat că nu ne-au făcut nimic, dar nu ne era totuna nici nouă, copiilor, nici mamelor. Sus la finalul stațiunilor, a venit în civil, ca să nu fie bătător la ochi, și parohul nostru, dacă îmi amintesc bine, Pr. Nikola Pflanzer.
În legătură cu prima mea amintire despre Radna, ce aș putea să vă spun? Noi, în copilărie ne rugam adesea de părinți să ne ia și pe noi cu căruța, să ne plimbăm, dacă ei mergeau undeva. Dorință mai nobilă, probabil pentru mulți, era să ne ia și pe noi la Maria Radna. Acesta era visul nostru de copil, pentru acest scop trebuia toată vara să ascultăm de părinți, mai ales să-i ajutăm și de ce nu, să facem și economii, să nu cerem în fiecare duminică bomboane sau înghețată.
Iar la fața locului, la Radna căscam gura, că nici dealuri nu văzusem până atunci, și nici lumea aceea multă și pestriță, care era acolo. Eram deja student la Alba Iulia, când cu ceilalți teologi bulgari din sat am parcurs drumul către Radna și înapoi cu bicicleta. Asta o făceau și alții, fiecare cu echipa lui.
Ca și copil, mai degrabă îmi aduc aminte, ministrant fiind, când mergeam cu parohul la capătul satului, unde se adunau căruțele pregătite de plecare către Radna. Părintele le binecuvânta, îi încuraja, iar noi după plecare număram căruțele care nu odată depășeau cifra de 100, 130, 150. Către Radna mergea înainte crucea, prapurii și cei care mergeau pe jos, iar în urma lor căruțele, care dacă era nevoie, mai luau un copil, pe cine obosise, sau vreo enoriașă care tocmai nu se simțea bine. Înapoi veneau numai sus pe căruțe, munca îi aștepta acasă, așa că s-au grăbit să ajungă acasă, chiar și caii trăgeau mai bine, simțeau că se întorc acasă, că acasa e acasă pentru toți…
– Cum vă amintiți de pelerinajele ce aveau loc în timpul comunismului? Cum credeți că s-a păstrat în sufletele credincioșilor noștri legătura cu Maria Radna?
– Pe timpul comunismului, pot să spun că Breștea era unica parohie care până la epidemia de „Covid“ de anul acesta niciodată nu a întrerupt pelerinajele pe jos făcute an de an. Asta însemna cam 130 km, până la Radna. Ce presupunea aceasta? A te scula devreme, la ora 3 sau 4 dimineața, urma Sf. Liturghie în biserica locală și pornirea. Unii dintre cei care nu mergeau îi mai însoțeau pe pelerini nu numai până la marginea satului, la Sf. Cruce, ci chiar până la Denta sau Deta. Cei care efectuau pelerinajul pe jos se opreau pentru un mic respiro și pentru a lua micul dejun la Voteni, iar la Jebel pentru a servi masa de prânz din straița lor cu merinde, pregătită pentru drum. Până seara la ora 18, 19 se ajungea la Timișoara.
A doua zi de drum, din Timișoara, mai nou de la Dumbrăvița – după ce unii se spovedeau și după ce asistam la Sf. Liturghie și bineînțeles după micul dejun în sala mare a parohiei, unde din bunăvoința parohului local, a comitetului și mai ales al familiei Rácz László, originari din Dudeștii Vechi, ne întărea spiritual, dar mai ales fizic – se pleacă mai departe. De asemenea, în Pișchia altă familie, Elza Ronkov cu soțul Gheorghe, omeneau pelerinii cu câte o prăjitură sau cu răcoritoare, fiind și ei bulgari originari din Dudești.
După ce au înnoptat prima seară la Timișoara, în searea celei de-a doua zi se înnopta în comuna Alioș, iar a treia zi se ajunge la destinație, la Maria Radna, cam pe după masă, la ora 14-16. Cei din Dudești, pe timpuri, înnoptau prima zi la Periam, iar a doua zi în Arad-Micălaca. Înainte, lumea îi aștepta, îi invita ca să meargă la ei să înnpoteze, acum și asta, din păcate, se schimbă…
De ani buni, unii credincioși din Dudești, mai mergeau în procesiune de la Arad către Radna, iar mai nou, unii coboară jos din mașini ori autobuze numai la Ghioroc, mergând pe jos până la Radna.
Plecarea spre Radna întotdeauna a fost o bucurie, dar în decursul anilor mereu era și un factor care te umplea de nesiguranță. Mai întâi a fost războiul, după aceea colectivizarea etc. Soldații ruși patrulau, dar nu prea se legau de oameni. Pe timpul comunismului erau în stare să te dea jos din tren sau din autobuze, sau să te ducă direct – de exemplu – să scoți sfeclă de zahăr, în loc să te lase să mergi în pelerinaj. La Breștea venea șeful de post să-mi spună că e de datoria mea să-i opresc. Degeaba îi explicam că nu o să fac acest lucru, fiindcă ei nu merg la distracție, ci fiecare merge cu un scop, unii să se roage pentru sănătate, alții pentru a mulțumi, alții pentru alte nevoi și dureri – ca atare nu pot! Tactica noastră, car ene-am dezvoltat-o în acei ani, s-a dovedit viabilă, sculându-ne devreme: iar dacă se trecea în liniște prin satul Denta, apoi prin orașul Deta, mai încolo, de obicei nu se mai lega nimeni de pelerini.
La Dudești problema era procesiunea de la gară la biserică, când reveneau oamenii de la Radna. Rezolvarea a fost următoarea: preoții stăteau în fața bisericii, iar oamenii, fără clerici, dar cu rugăciuni și mai ales cântece, veneau și intrau în biserică. Pe drumul către Radna se cânta, se spuneau rugăciuni cu voce tare, dar oamenii au învățat unde sunt punctele critice, riscante, astfel că acolo se deplasau în liniște, adică prin fața primăriilor sau a posturilor de miliție etc.
Deci, omul e inventiv și când e vorba de Radna, de Dumnezeu! Devoțiunea către Sf. Fecioară nu au scos-o și nici nu o vor scoate din sufletele, din viața enoriașilor, orice metodă vor folosi în viitor.
– Ați crescut spiritual ani îndelungați în preajma unor preoți cu o spiritualitate mariană profundă. Cum se raportau ei la Maria Radna și cum v-au insuflat și Dumneavoastră legătura cu acest sanctuar?
– Referitor la preoți, eu cred că nu este preot care să nu îndemne la cinstirea Sf. Fecioare. Dar și ajutorul, harul, ascultarea de către Sf. Fecioară a rugăciunilor noastre, ajută ca flacăra acestei cinstiri și dragostea față de acest loc sfânt să rămână vie.
Eu însumi, de exemplu, știu cel puțin cinci perechi de oameni căsătoriți cărora, neavând copii, preoții le-au recomandat să facă un pelerinaj pe jos la Maria Radna. Adesea, aceasta s-a soldat cu rezultat pozitiv, respectivilor născânduli-se câte un copil. Altă întâmplare: un băiețel de vreo 10 ani, plin de energie, cum sunt băieții, nu s-a ținut de coloana de pelerini, care se deplasa regulamentar, și fugind pe șosea a ajuns în situația că un șofer pur și simplu a trecut peste el. Stupoare, plânsete, dar până la urmă s-a constatat că în afară de câteva zgârieturi la picior nu a avut nimic. A ieșit singur de sub roțile din spate ale vehiculului. Scena este pictată și se află în coridorul de la mănăstire. Vă dați seama că nu numai familia, ci tot satul (Breștea) au adus mulțumiri Sf. Fecioare care l-a salvat, căci doar mergea și el cu ai săi către Radna…
Mult timp, în perioada comunismului, problema preoților era că trebuia să ai o delegație de la Protopopiat, vizată de către „împuternicitul“ local. Această împuternicire se dădea la unu sau doi preoți – nu mai mult. Deci credincioșilor le era greu, nu aveau posibilitatea de a se spovedi, decât foarte puțini, sau nu puteau primi alte servicii religioase din partea preoților. Rezolvarea era că le stăteam la dispoziție acasă, fiecare în localitatea sa de baștină, ca să se spovedească, încă înainte de a pleca. „Împuternicitul de culte“ era în stare să deschidă scaunul de spovadă ca să vadă care preot e înăuntru, dacă are aprobare sau e acolo fără.
După Calea Crucii, înainte să revenim în biserică, eu, cu aprobarea tacită a P. Ernst Harnisch OFM, guardianul și parohul locului, am început să predic din anvon, sus pe deal. Nu de alta, dar sonorizarea în biserică încă nu exista, forfota era mare, iar câteodată rugăciunile și cântecele făceau ca lumea să nu te înțeleagă. Sigur, afară aveam emoții că te vor depista și, ca preot, vei trage consecințele. Dar spre bucuria mea și a altor colegi, care au predicat ulterior acolo, nu s-a întâmplat ninic.
– Cum a influențat această activitate a Dvs. cinstirea Dvs. vis-a-vis de Sf. Fecioară Maria, inclusiv legătura cu Maria Radna, cu devoțiunile și cu pelerinajele mariane din parohiile Dvs., cu filialele lor?
– Radna, ca să înțelegeți cât de atașați erau și sunt bulgarii noștri de ea – vă spun din proprie experiență, că nu numai tatăl meu – despre el știu asta cu siguranță – sunt sigur că și alții o făceau – duceau acolo, cu ei, tot ce puteau, ca să-i ajute pe frații franciscani. De exemplu, abia aveam ce ne trebuie, iar tata aducea câte un sac de făină, altă dată altceva, de exemplu slănină. Apropo de asta: îmi aduc aminte că cel puțin odată pe an venea câte un frate franciscan din Radna în sat, iar părintele paroh îi făcea rost de o căruță și de un om de încredere, și mergeau din stradă în stradă, sunau cu clopoțelul – de fapt și parohul anunța, în prealabil, duminica, în biserică – și cei ce puteau, aduceau câte ceva, puneau în căruță și în final cu cele adunate se întorcea la mănăstire. Pe timpul Pr. Kalapis Karolču, din Dudeștii Vechi, mergând la „sârbi“ [la micul trafic, peste graniță în Iugoslavia], oamenii aduceau lucruri pentru Maria Radna și le donau. Astfel, câteva covoare donate atunci mai există și azi. Nemaivorbind de antependii de altar, împodobite de femei pricepute din Dudești.
De unde această dragoste față de Radna, respectiv față de Sf. Fecioară? O parte dintre ai noștri, venind pe aceste meleaguri, au adus din Ciprovți (Chiprovtsi/ Чипровци, Bulgaria) o Icoană a Sf. Fecioare. La Alba Iulia am avut și o biserică, iar prof. Magyarosy afirma că aceea ar fi ars cu ocazia unei răzmerițe. Cert este că de unde am venit și aici, unde suntem acum, aproape toate bisericile sunt dedicate Sf. Fecioare: Înălțarea (Adormirea) Maicii Domnului, Numele Mariei, Regina Sf. Rozariu, Nașterea Sf. Fecioare etc. Așa că ulterior generațiile de enoriași au crescut de mici cu această dragoste, afecțiune, încredere în Sf. Fecioară. Obișnuim să spunem că nu suntem bulgari-pavlicheni adevărați, dacă nu o cinstim pe Sf. Fecioară. Mai spun că noi fiind puțini, mereu am fost ca niște orfani, de multe ori fără preot care să știe limba noastră, în mai multe cazuri fără școală, deci fără posibilitatea de a învăța în limba maternă și alte și alte inconveniențe, care ne fac să o considerăm pe Sf. Fecioară ca și mamă a noastră. Știu, fiecare popor o invocă ca și o Mamă, iar asta o facem și noi până azi.
Eu eram deja băiat mare și nu realizam că Tatăl nostru și Bucură-te Maria sunt, de fapt, două rugăciuni distincte. Asta pentru că la noi era de neconceput să spui Tatăl nostru și să nu spui și Bucură-te Maria. În casele noastre, în intervalul/ peretele dintre cele două geamuri, în cameră, era la mijloc crucea și în dreapta și stânga Inima lui Isus și Inima Mariei. Fetele purtau mereu la gât medalia mariană pe care noi o numim „mărijce“, diminutivul de la numele Mariei.
Totuși, dintre toate satele noastre, excelează în acest sens cei din Vinga, care fiind mai aproape de Radna, aveau înainte-vreme atelaje minunate, dar ulterior cu câte un camion, autobuz sau pe jos, aproape la fiecare sărbătoare mai importantă veneau la Radna. Să nu uităm că parohia din Vinga, decenii întregi, a fost administrată de către preoți din ordinul Sf. Francisc. De fapt, toți care am venit în Banat am venit sub îndrumarea și oblăduirea episcopului de origine bulgară, Nikola Stanislavich și a franciscanilor bulgari, episcopul fiind înmormântat în cripta din Domul din Timișoara.
Alăturat vă trimit și o fotografie cu pelerinii din Dudeștii Vechi / Star Bišnov împreună cu cei din Vinga, imagine ce datează aproximativ pe prin jurul lui 1925. De aici, de la Vinga, am mers împreună, cu toții, în acel an – și nu numai atunci – la Maria Radna.
Să ne rugăm ca ocrotitoarea noastră, a Diecezei noastre, a Banatului nostru întreg, să ne apere, să ne călăuzească și pe mai departe, să ne mijlocească binecuvântare și har de la Fiul ei, Mântuitorul nostru Isus Cristos!
(Interviu realizat de Biroul de Presă al Diecezei Romano-Catolice de Timișoara)
