Maria Radna sărbătorește anul acesta un dublu jubileu: 500 de ani de la ridicarea primei bisericuțe pe dealul viilor, pe locul bisericii actuale, dar și 200 de ani de la consacrarea bazilicii, de către arhiepiscopul de Esztergom, Alexander Rudnay. Deși condițiile epidemice nu permit mari serbări, totuși momentul nu poate rămâne nemarcat. Întâmplările vremurilor de demult sunt păstrate în cronici; despre evenimentele trecutului apropiat și al prezentului relatează în cel mai autentic mod martorii oculari. În cele ce urmează vorbesc ei: slujitori ai lui Dumnezeu, păstori ai Bisericii, oameni în vârstă fideli credinței lor, tineri care cresc în credință, păstrătorii tradițiilor și sărbătorilor noastre, precum și pelerini ai sanctuarului marian multisecular, Maria Radna. Oameni ale căror vieți cunosc clipe și experiențe deosebite, legate de această biserică a Sf. Fecioare Maria.
Maria-Georgiana Ivanici, provine din Parohia Slatina-Timiș, a studiat în Timișoara, unde și muncește de mai mulți ani. Ea activează în Parohia Timișoara IV Iosefin în corul parohial și în diverse acțiuni caritative.
– Care este prima Dumneavoastră amintire, din copilărie, legată de acest loc sfânt? Cu cine ați mers pentru prima dată la Radna?
– Se întâmpla cu mai bine de 20 de ani în urmă. Cred că aveam 7 sau 8 ani. Eram o fetiță care călătorea cu părinții, sora mai mare și străbunicii dragi. Drumul până acolo părea așa lung, deci era semn că ne îndreptam înspre un loc foarte, foarte important. Este prima din acele nenumărate amintiri extraordinare legate de biserica mea de suflet. Se întampla cu ocazia sărbătorii „Adormirea Maicii Domnului” sau „Sfântă Maria Mare”, cum îi spunem noi (15 august). La prima vedere, mănăstirea îmi părea un palat, cu scări somptuoase, o încăpere imensă care găzduia un eveniment remarcabil. Totuși o simțeam aproape de mine pentru că se aseamănă foarte tare cu biserica din satul meu natal, Slatina-Timiș. După festivitate (Liturghia cu sute de oameni), era încântător să cobor scările „palatului” în rochița roz cu volănașe, croită și cusută de mama și apoi să merg pe dealurile din spatele bazilicii ca să culegem „lacrimile Maicii Domnului.“ Trăiam o poveste… cu legende inclusiv… Se spunea că bobițele căzute din copaci sunt lacrimile căzute de la Sfânta Maria când Isus era răstignit pe cruce. Și cine le ia acasă și bea una va avea parte de bine în casă, și de sănătate. Alte amintiri dragi pe care le am și pe care doresc să le readuc in memorie, în numele comunității mele, sunt acelea din vremea când călătoream cu trenul supraetajat (pentru cine își mai amintește), zeci de pelerini, copii cu părinții sau bunicii, din Slatina-Timiș. Erau vremurile când mergeam la biserică cu cel puțin o zi înainte. Călătoream cu bagaje, făceam schimb de trenuri la Timișoara, mâncam din mâncarea pregătită acasă… Se cântau într-una cântece, se ruga Rozariul și alte rugăciuni… Era o mare cinste să faci acest pelerinaj și exista cu adevărat o comuniune între oamenii din sat. Erau acele vremuri cand dormeam la gazdă, la Radna, pe saltele, 15-20 de oameni într-o cameră… Nu ai cum să uiți vreodată acele vremuri frumoase cand nu exista loc de pretenții, ci doar de bucurie pură. Sau să mai amintesc de acel pelerinaj în care eu si sora mai mare ne-am pierdut de bunica?! Cred că mulți am avut parte și de acest gen de peripeții ale copilăriei în timpul pelerinajelor…
– Când ați mers prima dată singur, sau cu un grup de tineri la Radna? Care a fost sentimentul Dumneavoastră în acele clipe?
– Prima experiență cu un grup de tineri la Radna a fost în septembrie 2017. Știam de mulți ani că tinerii fac acest drum pe jos până la bazilica Maria Radna, însă în fiecare din anii precedenți apărea altceva mai „important“ și nu mergeam. Iar în 2017 am decis să-l fac și eu. Ne-am trezit devreme, ne-am adunat cu toții la ora 6:00 în fata Domului Romano-Catolic „Sfântul Gheorghe“ din Timișoara, ne-am grupat, iar doamnele, ținând crucea în mână, au deschis drumul. Eram entuziasmată. Nu știam ce mă va aștepta, dar a fost minunat.
– Cum ați experimentat acel pelerinaj? De câte ori ați mers pe jos la Radna? Cum v-ați simțit atunci când ați fost primiți și ospătați în comunitățile de pe drum? Sau atunci când ați dormit, pe drumul Dvs., în diverse locuri, inclusiv în biserici?
– Am mers pe jos la Radna în trei ani consecutivi, începând cu septembrie 2017 și continuând în anii următori, 2018 și 2019. O dată, în primăvara anului 2018, am facut jumătate de drum până la Radna, pe jos, împreună cu o prietenă, din Zăbrani. Ne antrenam pentru un alt pelerinaj programat în afara țării și am ales să parcurgem măcar 30 de km, tur-retur până la Radna. Acest prim pelerinaj, din 2017, mi-a arătat multe lucruri. Cum din iubire, poți să înduri și să nu te plângi. Atunci am fost alături de un grup de oameni care, deși obosiți, răniți la picioare, cu bătături și beșici, nu s-au plâns măcar o dată. Iar pentru mine a fost remarcabil. De ce?! Pentru că eu mereu eram cea care se plângea. Mereu mă lamentam. Iar când i-am văzut pe acești oameni simțeam că nu am dreptul să zic măcar „cârrr“. I-am apreciat imens și am învățat să rabd. O lecție în continuă practică. Dar primul pelerinaj m-a învățat încă ceva, și anume: pentru a parcurge un drum de 60 de km pe jos e nevoie de pregătire în avans. Cât privește întâlnirea cu cei din comunitățile de pe drum, pot spune că a fost ca intrarea într-o oază. În prima zi a fiecărui pelerinaj, doamnele din Dumbrăvița și din Pișchia ne așteptau cu mâncare, băutură racoritoare, fructe. La fiecare 10 km primeam parcă un „bonus“ pentru ceea ce realizam. Și an de an doamnele din aceste comunități se pregăteau pentru a primi pelerinii în biserică. Și se bucurau că petrecem câteva minute împreună în rugăciune. În anul 2019, biserica ortodoxa din Fibiș ne astepta să-i pășim pragul în sunet de clopote, sunetele care vesteau sosirea pelerinilor. Am fost rugați să poposim și să cântăm măcar un pic. Sentimentele care te încearcă în astfel de momente sunt nenumărate: bucurie, recunoștință, fericire. Pentru mine, personal, momentul culminant din anul 2017 a fost când am ajuns la Mașloc. Aici am înnoptat. Și am dormit în biserică. Era de neconceput inițial… cum să dormi în biserică?! Și cum să dormi lângă altar?! Eram într-o stare de extaz și agonie. Nu știam dacă să mă simt stânjenită că dorm în biserică sau fericită că am privilegiul de a dormi în biserică! Iar pentru a doua zi, toate trăirile s-au intensificat… Atât durerile articulațiilor, cât și bucuria că ne apropiam de momentul mult așteptat. Dar lucrurile se întâmplă treptat, pas cu pas. Întâi intrarea la sediul Caritas Lipova… cu cântece… un fel de repetiție și pregătire pentru Liturghia solemnă și servirea unui mic dejun din care prindeam din nou puteri. Și apoi drumul spre obiectivul propus. Bazilica… Iar aici, odată ajunși în capul scărilor, să înaintezi până la altar cu cântece închinate Sfintei Fecioare Maria. Și întreaga biserică să te privească… Acesta este momentul de apogeu, când inima bate cu putere, glasul tremură, lacrimile de bucurie te năvălesc… Să faci acest drum pentru Sfânta Fecioară Maria…
– Ați întâlnit în decursul anilor, la Radna, diverși pelerini și grupuri de credincioși, fiecare cântând și rugându-se în limba lui. Cum vă raportați la această bogăție de limbi, de tezaure muzicale și de rugăciuni rostite aici?
– În timpul copilăriei am continuat să mergem la Radna cu ocazia sărbătorii „Sfânta Maria“, fie în august sau în septembrie. Era și încă este un „spectacol de limbă și cultură”, dar și de pietate specifică fiecărui popor, să vezi croați/carașoveni, bulgari, maghiari, germani, romi și români romano- sau greco-catolici din întreaga țară, din Banat până în Moldova, că se reunesc cu toții pentru a o sărbători împreună pe Sfânta Maria. Să le vezi portul popular, să le auzi cântecele… Încă o dată îți dai seama că suntem atât de diferiți, dar totuși atât de asemănători. Este ceva ce definește această sărbătoare, care unește creștinii de pretutindeni… Și simți că toți vin înapoi, „acasă la mama.“
– Atmosfera pelerinajelor la Maria Radna este una specială, uneori deosebit de variată. Care a fost episodul care v-a rămas în memorie, care v-a impresionat de la unul dintre aceste pelerinaje?
– Fiecare moment trăit la Radna a fost simţit diferit, de la an la an, în fiecare moment al copilăriei, adolescenţei, tinereţii şi vieţii de adult. Dar, un sentiment, care e prezent constant, este cel al BUCURIEI. Totuşi, îmi amintesc de un moment particular: Sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, din august 2017. Cu câteva zile înainte am plecat în concediu în afara ţării, dar le-am spus prietenilor că eu în 14 trebuie să fiu în ţară, că eu merg la Radna. Bineînţeles că drumul de întoarcere a fost unul incredibil de lung. Eram cu sufletul la gură. În cap mi se derula constant o întrebare: „oare mă încadrez să ajung la Radna, la timp, pentru Liturghie?” Şi am ajuns… Atunci a fost momentul în care am conştientizat cât de fericită mă simţeam, cât de bucuroasă eram că am ajuns la timp şi cât de aşteptată mă simţeam.
– Ce reprezintă Maria Radna pentru Dumneavoastră?
– Simplu. Este locul cel mai de suflet, din punct de vedere spiritual. Locul unde aş merge mereu, fie vara, fie iarna, să fac un pelerinaj, sau doar să particip la o sfântă Liturghie sau să mă rog măcar Calea sf. Cruci. (Interviu realizat de Biroul de Presă al Diecezei Romano-Catolice de Timișoara)
