„Ei aduc roade şi la bătrâneţe” (Ps 92,15)

Dragilor!

Versetul din psalmul 92 „ei aduc roade şi la bătrâneţe” (v. 15) este o veste bună, o adevărată „evanghelie”, pe care, cu ocazia celei de-a doua Zi Mondiale a Bunicilor şi a Bătrânilor, putem s-o vestim lumii. Ea merge împotriva curentului faţă de ceea ce lumea crede despre această vârstă a vieţii; şi, de asemenea, faţă de atitudinea resemnată a unora dintre noi, bătrânii, care merg înainte cu puţină speranţă şi fără a mai aştepta nimic de la viitor.

Pe mulţi bătrâneţea îi înfricoşează. O consideră un soi de boală cu care este mai bine de evitat orice tip de contact: bătrânii nu ne interesează – cred ei – şi este oportun să stea cât mai departe posibil, eventual împreună între ei, în structuri care să aibă grijă de ei şi să ne ferească de a ne ocupa noi de problemele lor. Este „cultura rebutului”: acea mentalitate care, în timp ce ne face să ne simţim diferiţi faţă de cei mai slabi şi străini de fragilitatea lor, autorizează să imaginăm drumuri separate între „noi” şi „ei”. Dar, în realitate, o viaţă lungă – aşa învaţă Scriptura – este o binecuvântare, iar bătrânii nu sunt resturi de care să ne distanţăm, ci semne vii ale bunăvoinţei lui Dumnezeu care dăruieşte viaţa din belşug. Binecuvântată este casa care păstrează un bătrân! Binecuvântată este familia care îi cinsteşte pe bunicii săi!

De fapt, bătrâneţea este o perioadă care nu este uşor de înţeles, nici chiar de noi care deja o trăim. Cu toate că vine după un drum lung, nimeni nu ne-a pregătit s-o înfruntăm, aproape pare că ne prinde pe neaşteptate. Societăţile mai dezvoltate cheltuiesc mult pentru această vârstă a vieţii, dar nu ajută la interpretarea ei: oferă planuri de asistenţă, dar nu proiecte de existenţă[1]. De aceea este greu de privit la viitor şi de perceput un orizont spre care să se tindă. Pe de o parte, suntem tentaţi să exorcizăm bătrâneţea, ascunzând ridurile şi prefăcându-ne că suntem tineri, pe de altă parte, pare că nu putem face altceva decât să trăim dezamăgiţi, resemnaţi că nu mai avem „roade de adus”.

Sfârşitul activităţii de muncă şi copiii de acum autonomi fac să dispară motivele pentru care am dedicat multe din energiile noastre. Conştiinţa că forţele slăbesc sau apariţia unei boli pot să pună în criză certitudinile noastre. Lumea – cu timpurile sale rapide, faţă de care cu greu ţinem pasul – pare să nu ne lase alternative şi ne face să interiorizăm ideea rebutării. Astfel se înalţă la cer rugăciunea psalmului: „Nu mă respinge în timpul bătrâneţii mele, / nu mă părăsi când mi se termină puterile” (Ps 71,9).

Dar acelaşi psalm – care găseşte prezenţa Domnului în diferitele perioade ale existenţei – ne invită să continuăm să sperăm: când a venit bătrâneţea şi părul încărunţit, el ne va mai da viaţă şi nu va lăsa să fim învinşi de rău. Încrezându-ne în el, vom găsi forţa pentru a înmulţi lauda (cf. v. 14-20) şi vom descoperi că a deveni bătrâni nu este numai deteriorarea naturală a corpului sau scurgerea inevitabilă a timpului, ci este darul unei vieţi lungi. A îmbătrâni nu este o condamnare, ci o binecuvântare!

Pentru aceasta, trebuie să veghem asupra noastră şi să învăţăm să trăim o bătrâneţe activă şi din punct de vedere spiritual, cultivând viaţa noastră interioară prin citirea asiduă a cuvântului lui Dumnezeu, prin rugăciunea zilnică, prin obişnuirea cu sacramentele şi prin participarea la liturgie. Şi, împreună cu relaţia cu Dumnezeu, relaţiile cu ceilalţi: înainte de toate familia, copiii, nepoţii, cărora să le oferim afectul nostru plin de îngrijiri; dar şi cu persoanele sărace şi suferinde, pentru care să devenim aproapele cu ajutorul concret şi cu rugăciunea. Toate acestea ne vor ajuta să nu ne simţim simpli spectatori în teatrul lumii, să nu ne limităm la „balcon”, să stăm la fereastră. În schimb, ascuţind simţurile noastre ca să recunoaştem prezenţa Domnului[2], vom fi ca „măslinii înverziţi în casa lui Dumnezeu” (cf. Ps 52,10), vom putea fi binecuvântare pentru cei care trăiesc lângă noi.

Bătrâneţea nu este un timp inutil în care să ne dăm deoparte trăgând vâslele în barcă, ci o perioadă în care se mai aduc roade: există o misiune nouă care ne aşteaptă şi ne invită să ne îndreptăm privirea spre viitor. „Sensibilitatea noastră specială a bătrânilor, a vârstei înaintate faţă de atenţiile, gândurile şi afectele care ne fac umani ar trebui să redevină o vocaţia a multora. Şi va fi o alegere de iubire a bătrânilor faţă de noile generaţii”[3]. Este contribuţia noastră la revoluţia duioşiei[4], o revoluţie spirituală şi dezarmată pentru care vă invit pe voi, dragi bunici şi bătrâni, să deveniţi protagonişti.

Lumea trăieşte un timp de război dur, marcat mai înainte de furtuna neaşteptată şi furioasă a pandemiei, apoi de un război care răneşte pacea şi dezvoltarea la scară mondială. Nu este întâmplător că războiul s-a întors în Europa în momentul în care generaţia care l-a trăit în secolul trecut dispare. Şi aceste mari crize riscă să ne facă insensibili faţă de faptul că există alte „epidemii” şi alte forme răspândite de violenţă care ameninţă familia umană şi casa noastră comună.

În faţa tuturor acestor lucruri, avem nevoie de o schimbare profundă, de o convertire, care să demilitarizeze inimile, permiţând fiecăruia să recunoască în celălalt un frate. Şi noi, bunici şi bătrâni, avem o mare responsabilitate: să învăţăm femeile şi bărbaţii din timpul nostru să-i vadă pe ceilalţi cu aceeaşi privire înţelegătoare şi duioasă pe care o îndreptăm spre nepoţii noştri. Am perfecţionat umanitatea noastră îngrijindu-ne de aproapele şi astăzi putem fi învăţători ai unui mod de a trăi paşnic şi atent faţă de cei mai slabi. Poate că umanitatea noastră va putea fi considerată slăbiciune sau resemnare, dar cei blânzi, nu cei agresivi şi cei samavolnici, vor moşteni pământul (cf. Mt 5,5).

Unul dintre roadele pe care suntem chemaţi să-l aducem este cel de a păzi lumea. „Toţi am trecut pe genunchii bunicilor, care ne-au ţinut în braţe”[5]; dar, astăzi, este timpul de a ţine pe genunchii noştri – cu ajutorul concret sau chiar numai cu rugăciunea –, împreună cu nepoţii noştri, pe acei mulţi nepoţi înfricoşaţi pe care încă nu i-am cunoscut şi care eventual fug de război sau suferă din cauza lui. Să păstrăm în inima noastră – aşa cum făcea Sfântul Iosif, tată duios şi grijuliu – pe cei mici din Ucraina, din Afganistan, din Sudanul de Sud…

Mulţi dintre noi au ajuns la o conştiinţă înţeleaptă şi umilă, de care lumea are atâta nevoie: nu ne salvăm singuri, fericirea este o pâine care se mănâncă împreună. Să dăm mărturie celor care se înşală că găsesc realizare şi succes în contrapoziţie. Toţi, chiar şi cei mai slabi, pot să facă asta: însuşi faptul de a ne lăsa îngrijiţi – adesea de persoane care provin din alte ţări – este un mod pentru a spune că a trăi împreună nu este numai posibil, ci este necesar.

Dragi bunice şi dragi bunici, dragi bătrâne şi dragi bătrâni, în această lume a noastră suntem chemaţi să fim artizani ai revoluţiei duioşiei! Să facem asta, învăţând să folosim tot mai mult şi tot mai bine instrumentul cel mai preţios pe care-l avem şi care este cel mai potrivit pentru vârsta noastră: cel al rugăciunii. „Să devenim şi noi un pic poeţi ai rugăciunii: să căpătăm gust de a căuta cuvintele noastre, să ne însuşim acele cuvinte pe care ni le învaţă cuvântul lui Dumnezeu”[6]. Invocaţia noastră încrezătoare poate face mult: poate însoţi strigătul de durere al celui care suferă şi poate contribui la schimbarea inimilor. Putem fi „«corul» permanent al unui mare sanctuar spiritual, unde rugăciunea de implorare şi cântarea de laudă susţin comunitatea care lucrează şi luptă pe terenul vieţii”[7].

Iată, aşadar, că Ziua Mondială a Bunicilor şi a Bătrânilor este o ocazie pentru a spune încă o dată, cu bucurie, că Biserica vrea să facă sărbătoare împreună cu aceia pe care Domnul – cum spune Biblia – i-a „săturat de zile”. S-o celebrăm împreună! Vă invit să anunţaţi această zi în parohiile şi comunităţile voastre; să mergeţi ca să-i vizitaţi pe bătrânii mai singuri, acasă sau în reşedinţele unde sunt oaspeţi. Să facem în aşa fel încât nimeni să nu trăiască această zi în singurătate. A avea pe cineva de aşteptat poate schimba orientarea zilelor celui care nu mai aşteaptă nimic bun de la viitor; şi de la o primă întâlnire se poate naşte o nouă prietenie. Vizita la bolnavii singuri este o faptă de milostenie din timpul nostru!

Să cerem Sfintei Fecioare Maria, Mama Duioşiei, să facă din noi toţi artizani ai revoluţiei duioşiei, pentru a elibera împreună lumea de umbra singurătăţii şi de demonul războiului.

La voi toţi şi la cei dragi ai voştri să ajungă binecuvântarea mea, cu asigurarea apropierii mele afectuoase. Şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine!

Roma, „Sfântul Ioan din Lateran”, 3 mai, sărbătoarea Sfinţilor apostoli Filip şi Iacob

Franciscus

Note:

[1] Cateheze despre bătrâneţe – 1. Harul timpului şi alianţa vârstelor vieţii (23 februarie 2022).

[2] Cateheze despre bătrâneţe – 5. Fidelitatea faţă de vizita lui Dumnezeu pentru generaţia care vine (30 martie 2022).

[3] Cateheze despre bătrâneţe – 3. Bătrâneţea, resursă pentru tinereţea nesăbuită (16 martie 2022).

[4] Cateheze despre Sfântul Iosif – 8. Sfântul Iosif tată în duioşie (19 ianuarie 2022).

[5] Omilia la Liturghia pentru prima Zi Mondială a Bunicilor şi Bătrânilor (25 iulie 2021).

[6] Cateheze despre familie – 7. Bunicii (11 martie 2015).

[7] Ibid.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: ercis.ro

Foto: www.vaticannews.va/de