„Mi-am pus nădejdea în Tine, Doamne.Nu îmi va fi rușine niciodată.“
(Motto de primiţie, citat din Te Deum, tradus de Romano Guardini)

Msgr. Andreas Straub, având legături strânse cu patria sa și ferm înrădăcinat în comunitatea șvabilor bănățeni, este încă foarte apropiat de compatrioți și mereu prezent pentru toată lumea. Cu ocazia celui de-al 60-lea jubileu de preoţie, Katharina Schmidt, co-președinte al Heimatortsgemeinschaft (HOG – Asociaţia Sântănenilor Emigraţi în Germania) Sântana, a realizat următorul interviu cu jubilantul. 

– Msgr. Straub, pe 8 decembrie 2021 veţi sărbători 60 de ani de preoţie. O astfel de aniversare este o ocazie de a privi înapoi. Să începem cu copilăria și adolescența Dvs. Aţi crescut în Aradul Nou și aţi vrut să deveniţi profesor. Ce amintiri v-au rămas din acea vreme? 
– Îmi amintesc cu drag de copilărie și tinerețe, de casa părintească, familie și prieteni. Am crescut bine protejat în sânul familiei alături de mama Katharina și tatăl Franz Straub, sora Magdalena (căsătorită Raaber) și fratele, preot Franz Straub. Fiind cel mai mic din familie, am beneficiat de multă grijă și dragoste. Această experiență, precum și responsabilitatea și grija din familie, unul față de celălalt, m-au ghidat în alegerea profesiei. Devreme am fost fascinat și interesat de oameni, de bucuriile și dorințele lor, chiar și când eram copil, mi-am dorit mereu să cunosc și să însoțesc oameni. Deci a fost firesc că inițial am vrut să mă apuc de profesia de cadru didactic. Am crescut într-o familie foarte religioasă, am fost ministrant și impresionat de slujbele religioase și de preoții din orașul natal. Acest lucru m-a modelat și a fost unul dintre motivele pentru care am devenit preot.

– Această mărturie confirmă importanța educației din casa părintească și totodată a contactului cu preoții pentru vocații. Aţi terminat şcoala de învăţători, apoi aţi studiat matematica și fizica la Timișoara timp de două semestre. Marele punct de cotitură a venit în anul 1954, când Dumnezeu v-a bătut la uşă și aţi răspuns pozitiv chemării sale. Cum aţi recunoscut, că Dumnezeu are alte planuri pentru Dvs.? 
– Întrebarea despre sensul profund al vieții a fost decisiv pentru mine: de unde, pentru ce și unde duce calea vieții mele/noastre? Repede mi-am sat seama, că lipsa de Dumnezeu și materialismul nu au sens, că trebuie să fie mult mai multe. Așa că am început să caut… Realitățile politice din acea vreme și represaliile la care au fost expuși preoții catolici mi-au lăsat o impresie puternică. Modele, precum episcopii Márton Áron și Augustin Pacha, precum și însoțitorii mei spirituali au fost cei care m-au făcut să decid să devin preot. În 1954, la funerariile Episcopului Augustin Pacha, am fost ferm convins că voi merge pe calea preoţiei. Imaginea lui „Isus care bate la uşă“ din Cartea Apocalipsei (Ap 3,20) m-a însoțit de-a lungul vieții mele de preot. Chiar și acum, în timpul Adventului, întâlnim acest motiv. Isus stă la ușa inimii noastre și bate… Cum reacţionăm? Auzim ciocănitul în viața noastră? Există un singur răspuns: Da. Să-l urmăm!

– Din 1955 până în 1961 ați studiat filosofia și teologia la seminarul din Alba Iulia. La 8 decembrie 1961, ați fost hirotonit de episcopul Márton Áron în Catedrala din Alba Iulia. Ce amintiri speciale și de neuitat aveți despre momentul sfințirii?
– Hirotonirea ca preot, pasul decisiv în drumul spre a-L urma pe Isus, a însemnat pentru mine: slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor, împărtășirea bucuriilor și necazurilor. Calea de a ajunge acolo nu a fost una ușoară. Episcopul Márton Áron, unul dintre profesorii mei în seminar și modelul meu până astăzi, statornic în credință, a dat un exemplu despre ceea ce înseamnă să-l urmezi pe Isus Cristos. O poză suvenir cu el a devenit tovarășul meu de drum.

– Ați petrecut cea mai mare parte a slujirii preoțești în Banat la Sântana, fiind capelan din 1962 până în 1965 și preot-paroh din 1971 până în 1981. Pentru mulți dintre compatrioții noștri ați fost și sunteți un cleric cu darul de a deschide ochii oamenilor, aţi împărtăşit credința în Isus Cristos și aţi proclamat Evanghelia în mod credibil. La ce evenimente, întâlniri și experiențe din acea vreme vă gândiți cu drag și astăzi? 
– Îmi amintesc de vremurile acelea cu mare bucurie. În primul rând de sfintele Liturghii alături de numeroşi credincioşi, la orele de religie pentru atât de mulți copii și tineri, la pregătirile sacramentelor și mai ales pentru că am putut experimenta o comunitate cu credinţă adâncă, iubitoare de rugăciuni şi cântece. Din aceasta trăieşte biserica. Îmi amintesc cu drag de confrații, care au modelat această perioadă, cu care am făcut o călătorie comună și am experimentat multă prietenie și ajutor preoțesc: de la capelanii din Aradul Nou, de la părintele Karl Hampel, părintele Johann Wolf, călugării salvatorieni Klemens Zwick, Gottfried Borth și Pius Hofmann, de preotul paroh Dr. Géza Kienitz și Dr. Anton Schulter.

– În viața de preot există experiențe pozitive, dar există şi cruci și încercări. Cum aţi trăit aceste situații speciale și de unde aţi găsit puterea de a persevera și de a merge mai departe? 
– Am fost întotdeauna conștient că cel care crede și se încrede în Dumnezeu nu este niciodată singur. Această convingere de bază mi-a dat întotdeauna putere de a face față „provocărilor politice“ din România din acea vreme. M-am simțit strâns legat de credincioși în rugăciune și am fost sprijinit în rugăciune. Mulţi oameni, tineri și bătrâni, stăteau în spatele meu. Le sunt veşnic recunoscător! Bunul Dumnezeu să-i răsplătească pe toți! 

– În urmă cu patruzeci de ani, în 1981, ați emigrat în Republica Federală Germania pentru a scăpa de capcanele Securității şi ale sistemului comunist. Aţi făcut acest pas și aţi avut curajul de a face un nou început la vârsta de 45 de ani. Din 1982 până în 2003 ați lucrat în Arhiepiscopia de Bamberg ca paroh de Münchberg, cu filialele Sparneck, Zell și Weißdorf. Arhiepiscopul Karl Braun v-a numit în Consiliul Pastoral-Spiritual al Arhiepiscopiei. Aţi descris această perioadă ca fiind cea mai intensă perioadă din viața Dvs. Pentru ce motiv?
– În niciuna dintre parohiile anterioare nu am activat atâta timp, ca la Münchberg. Mai bine de 20 de ani am putut să activez aici în munca pastorală, să conduc parohia în mod responsabil, să modelez în mare măsură viața spirituală și să realizez un scop care a fost întotdeauna important pentru mine: să trăiesc ecumenic cu celelalte confesiuni. În acest timp mi s-au acordat și diverse funcții și posturi de onoare: am fost președinte al familiei Kolping, membru al consiliului de conducere al grădinițelor, precum și responsabil din partea Conferinței Episcopale Germane și a Operei Sacerdotale a Sf. Gerhard. Sarcinile în grija pastorală sunt intense și variate, dacă se lucrează cu inimă şi după exemplul lui Isus. Oamenii au un simț ascuțit și recunosc cine are grijă cu adevărat de nevoile lor. Acest feedback m-a motivat și entuziasmat.

– Din 1984 până în 2003 ați fost director și profesor de religie la Gimnaziul din Münchberg. De care experiențe cu elevii vă amintiţi cu drag? 
– Desigur, au fost multe situații frumoase și provocatoare. Ca profesor de religie, a fost întotdeauna important pentru mine să le permit tinerilor să experimenteze credința și să-i încurajez. La sfârșitul unui an școlar la Gimnaziul din Münchberg, trei fete au venit la mine și mi-au spus: „Părinte, nu ne-a fost întotdeauna uşor, dar ne-aţi dat multe pentru viață.“ Aceasta este suficientă laudă și recunoaștere pentru activitatea unui preot.

– Privind înapoi la cei 60 de ani de preoție, înseamnă că aţi sărbătorit de 60 de ori Crăciunul, aţi predicat de 60 de ori de Paști, nenumărate slujbe bisericești, botezuri, împărtășanii, nunți, înmormântări etc. Cum aţi procedat pentru a preveni rutina?
– Soluția mea este: fiecare sărbătoare și întâlnire este unică. Trebuie făcut tot ceea ce este mai bun pentru oameni! Fiecare moment și fiecare persoană este unică. Trăiesc această convingere, care îmi permite să fiu autentic și deschis în ritualurile liturgice și situațiile cotidiene precum și în relaţia faţă de oamenii pe care îi întâlnesc prin Isus. Acest lucru i-a atras și motivat pe câţiva tineri din Sântana pentru a deveni ei înşişi preoți: Andreas Reinholz, Franz Marksteiner, Michael Henger, Sepp Tänzler, Josef Hell, Karl Zirmer și Egmont Topits din Aradul Nou. Pentru aceasta îi sunt zilnic recunoscător Bunului Dumnezeu.

– De ce v-aţi ales motto-ul de primiţie din Te Deum: „Mi-am pus speranţa în Tine, Doamne. Nu îmi va fi rușine niciodată.“
– Într-o lume dezbinată, fără speranță, există o singură lumină și o singură încredere pentru credincioși: Dumnezeu, Domnul și Păstorul poporului Său. Noi, creștinii, ne punem nădejdea în Dumnezeu, de aceea avem și speranță în această lume. Cu aceasta schimbăm lumea în bine. Trebuie să riscăm să ne implicăm, să îndrăznim să avem încredere în binele din celălalt! Să ne punem nădejdea în Dumnezeu! Un alt text important care mă însoțește pe drumul vieţii este Psalmul 36, 10: „Căci la Tine este izvorul vieții şi în lumina Ta vom vedea lumina“. Dacă vrem să ne vedem, să înțelegem și să cercetăm viața noastră, lumea noastră cu proprii noștri ochi, recunoaștem adesea doar fragmente sau căutăm prin ceață și rămânem blocați în presupuneri, ipoteze sau pseudo-adevăruri. Numai în lumina Creatorului venim noi înșine în lumina potrivită și obținem claritate despre El, despre această lume și despre noi înșine. În lumina Lui, lumina cade asupra vieții noastre și, prin urmare, asupra lucrării noastre în și pentru această lume.

– Timp de douăzeci de ani, din 1991 până în 2011, ați lucrat ca „Purtător de cuvânt al preoților și credincioșilor catolici șvabi dunăreni“ și ca „Vizitator al șvabilor dunăreni și al germanilor din sud-estul Europei“ delegat de Conferința Episcopală Germană. În această funcție ați inițiat „Martirologiul șvabilor dunăreni“ cu Opera Sf. Gerhard, la care ați fost și consilier-cleric. Aveţi o amintire specială despre aceasta? 
– În timpul vizitei din 2007, am fost prezentat Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea împreună cu o delegație a șvabilor dunăreni și a colaboratorilor ecumenici la martirologiu – o compilație de jertfe pentru credință în epoca comunistă – ca „Vizitator al şvabilor dunăreni“. Întrebarea lui a fost: „Mai sunt uniţi şvabii dunăreni?“ Răspunsul meu: „Sfinte Părinte, întâlnirile lor încep întotdeauna cu celebrarea Sfintei Liturghii și organizează pelerinaje la sanctuarele mariane“. El a răspuns: „Aveţi cu toţii binecuvântările mele.“ Pentru compatrioții noștri asta înseamnă: „Totul cu binecuvântarea lui Dumnezeu“. De ce altceva am avea nevoie în momentul actual de pandemie?

– În 2003 v-aţi luat rămas bun de la parohia Münchberg și v-aţi mutat la Bayreuth. De atunci sunteţi în pensie, dar, cu toţii ştim, că la nevoie ajutaţi cu drag! În regiunea Bayreuth şi Auerbach vă implicaţi în îngrijirea acestui teritoriu pastoral, dar sunteți deosebit de activ şi în Fundația Regens-Wagner din Michelfeld. În 2007 ați primit titlul de capelan papal de la Papa Benedict al XVI-lea, o recunoaștere cu totul specială a bogatei activități preoțești. Munca dumneavoastră preoțească se reflectă și în faptul că mulți compatrioți încă vă cer sfaturi. 
– Ca preot, sunt mereu foarte aproape de viața oamenilor. Încă mă uimește foarte mult cum lucrează Dumnezeu în inimile oamenilor și creează lucruri noi și frumoase. Mă bucur mai ales când primesc feedback – cuvintele mele au ajutat. Când împărtășim credința unii cu alții, aceasta pătrunde mai adânc. Experiențele de viață umane și creștine sunt o sursă de comori foarte valoroase.

– Msgr. Straub, vă caracterizați prin două calități esențiale: smerenia și umorul. Cum reușiți să mențineți acest echilibru? 
– Sfântul Părinte Papa Ioan al XXIII-lea, care a parcurs un drum al deschiderii prin Conciliul Vatican II, și-a spus, probabil stând în fața oglinzii: „Giovanni, nu te lua atât de tare în serios!“ Asta mă ajută să mă calmez și să am încredere în Dumnezeu. 

– Biserica și credința nu sunt într-o stare bună în zilele noastre. În aceste șase decenii ați experimentat o întorsătură aproape dramatică – de la structuri catolice intacte (Biserica poporului) la o secularizare în creștere. Ce trebuie schimbat, ce este necesar? 
– Trăim într-o perioadă de tranziție, inclusiv în cadrul Bisericii. Mai presus de toate, ar trebui să regândim și să reflectăm: de la Mine la Tine, de la Tine la Noi. Să punem accent pe comunitate în loc de încăpățânare și egoism, o cultură a comunității și a iubirii mai intensă. Mai multă acțiune decât cuvinte! Citez din Laude textul lui Klaus-Peter Hertzsch (1989): „Aveți încredere în căile noi pe care ni le arată Domnul, pentru că a trăi înseamnă a mișca, pentru că a trăi înseamnă a rătăci. De când arcul lui Dumnezeu strălucea pe cerul înalt, oamenii au pornit spre țara făgăduinței. Aveți încredere în noile căi și călătoriți înapoi în timp! Dumnezeu vrea să fii o binecuvântare pentru pământul lui. Cel care ne-a suflat viață ne va călăuzi acolo unde dorește și are nevoie de noi. Încrede-te în noile căi în care ne-a trimis Dumnezeu! El însuși vine să ne întâmpine. Viitorul este țara lui. Cei care pornesc pot spera în timp și în veșnicie. Porțile sunt deschise. Pământul este luminos și larg.“

– Pe 8 decembrie vă veţi sărbători jubileul sacerdotal într-un grup restrâns. La ceremonia de primiţie de la Aradul Nou, din 10 decembrie 1961, o sărbătoare publică a fost interzisă de regimul comunist. Cine ar fi crezut că astăzi, 60 de ani mai târziu, o sărbătoare publică nu este posibilă din cauza unui virus – iarăși din cauza reglementărilor politice. Ce mesaj ați dori să le transmiteți compatrioților cu ocazia jubileului dumneavoastră de diamant ca preot?
– A nu putea sărbători se repetă astăzi într-o altă formă, cu diferenţa, că astăzi trăim în libertate. Din păcate nu există nici măcar o înregistrare de la primiţia mea din 1961. Atunci, ca și acum, îmi va fi dor de întâlnirea cu oamenii, de a celebra Liturghia împreună într-un grup mare și de a aduce mulțumiri și a-L lăuda împreună pe Dumnezeu. Viața mea preoțească are sens și este împlinită atunci, când iubirea mea este Dumnezeu, exemplul meu este Maria, casa mea este Biserica şi Altarul, iar grija mea pastorală ajunge la oameni. Rugaţi-vă împreună cu mine și pentru aceasta! Vă binecuvântez împreună cu familiile voastre! Msgr. Andreas Straub.

– Msgr. Straub, vă mulțumesc foarte mult pentru mărturia pe care ne-ați dat-o. Vă doresc o viață binecuvântată în continuare, atâta timp cât o dorește Domnul Dumnezeu, plină de credință și dragostea Lui, ca să puteți lucra în continuare în păstorirea compatrioților noștri. Bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Msgr. Andreas Straub – Stații de muncă preoțească
3 august 1936 – născut la Aradul Nou
8 decembrie 1961 – hirotonire la Alba Iulia
10 decembrie 1961 – primiţie la Aradul Nou
15 august 1962 – Capelan la Sântana
9 ianuarie 1965 – Paroh la Anina1 septembrie 1971 – Paroh la Sântana
1 decembrie 1981 – ajutor pastoral în Lichtenfels și Neunkirchen am Brand
1 decembrie 1982 – Paroh în Münchberg și Sparneck
din 1983 Praeses Kolping și decan al școlii
18 octombrie 1991 – purtător de cuvânt al preoților și credincioșilor catolici șvabi dunăreni
1 martie1999 – vizitator pentru pastoraţia şvabilor dunăreni
1 octombrie 2003 – administrator parohial în Büchenbach și Trockau
1 octombrie 2004 – pastoraţie, asistență în decanatele Bayreuth și Auerbach, în special la Fundaţia Regens-Wagner în Michelfeld
martie 2007 – capelan papal numit de Papa Benedict al XVI-lea
1 octombrie 2011 – pensionar – preot jubilar 

Articol apărut în: Banater Post, Zeitung der Landsmannschaft der Banater Schwaben, anul 65, Număr 23-24, München, 15. Decembrier 2021, Pg. 21-22.
Traducere şi adaptare: Maria Lazar & Biroul de Presă al Episcopiei Romano-Catolice de Timişoara