În cadrul ședinței ordinare desfășurată în luna aprilie a.c., Consiliul Local al Orașului Ciacova a aprobat acordarea titlului de Cetățean de Onoare al Ciacovei (post mortem) pentru șapte personalități ale localității noastre: Ion Monoran – poetul Revoluției, Josef Brandeisz – renumit muzician, Konrad Kerneweiss – „episcopul ciacovenilor“, Dositej Obradovici – Eminescu al sârbilor, Ștefan Polverejan – medic veterinar și vânător, pasionat de meleagurile ciacovene, Petru Fiat – unul dintre cei mai importanți primari ai Ciacovei, Pavel Cebzan – nemuritorul clarinetist din formația lui Gheorghe Zamfir. Proiectul de hotărâre a aparținut domnului primar al orașului Ciacova, ing. Petru Filip. Inițiativa este mai veche, la sfârșitul anului 2019 am dorit să marcăm 100 de ani de administrație românească la Ciacova prin acordarea titlului de Cetățean de Onoare al orașului nostru unor personalități ciacovene, dar atunci nu s-a reușit acest lucru. Lista inițială, mult mai amplă, a fost realizată de autorul acestor rânduri, după consultarea cu domnul primar și cu doamna conf. univ. dr. Cipriana Sava. În mod îmbucurător, în primăvara acestui an, la inițiativa domnului primar, s-a revenit asupra acestei liste, chiar dacă, momentan, aceasta este mult mai scurtă. Până la urmă, cinstirea înaintașilor în acest mod este lăudabilă și nu ne costă nimic, aduce un strop de bucurie familiilor acestor înaintași ai noștri. Evident, ca orice listă, aceasta poate fi considerată subiectivă, poate genera discuții și păreri (și este normal să fie așa) și, evident, poate fi oricând îmbunătățită. Nu cred că trebuie să ne temem că vom avea un număr prea mare de cetățeni de onoare ai Ciacovei. Dimpotrivă, sunt de părere că fiecare dintre noi trebuie să își cunoască înaintașii și să aprecieze ceea ce ne-au lăsat aceștia, la fel cum ar trebui să îi apreciem și pe acei ciacoveni, cu rezultate remarcabile în activitatea lor, care sunt încă printre noi.

Ion Monoran (1953-1993)
Poet, jurnalist și publicist român, s-a născut în satul Petroman pe 18 ianuarie 1953. Este exmatriculat în ultimul an de liceu pentru tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, astfel că Ion Monoran termină studiile liceale abia in 1978, absolvind Liceul de Filologie-Istorie din Timișoara. Din 1973, timp de trei ani, a frecventat cenaclurile Pavel Dan de la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara, urmând ca în 1976 să debuteze în literatură în revista „Forum studentesc”, cu poemele “Prietenilor mei” și “Multă vreme”. Colaborează cu versuri și la alte periodice ale vremii, precum „Orizont”, „Amfiteatru”, “Echinox”și “Luceafărul”.
După o riguroasă selecție de autor, Ion Monoran finalizează în 1993 volumul de versuri “Locus Periucundus”, ce cuprinde poeme scrise în anii 1975-1989, însă poetul moare pe 2 decembrie 1993, înainte ca primul său volum de poezii să fie publicat. “Locus Periucundus” vede lumina tiparului în 1994, fiind urmat de al doilea volum, “Ca un vagabond într-o flanelă roșie”, în 1996. În cariera sa literară, Ion Monoran a fost distins cu mai multe premii, printre acestea numărându-se Premiul “Nichita Stănescu” pentru Poezie Contemporană (1987), Premiul Concursului de Creație Literară (Satu-Mare, 1987) și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. Este considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai generației optzeciste de scriitori români.
A fost unul dintre liderii marcanți ai Revoluției din decembrie 1989 de la Timișoara, fiind cel care a oprit tramvaiele în Piața Maria în data de 16 decembrie 1989, declanșând, practic, revoluția propriu-zisă. După acest moment, protestul pașnic din fața casei pastorului reformat László Tökes se va transforma în revoltă, în scandări împotriva regimului și împotriva lui Ceaușescu. A fost primul sau printre primii revoluționari care au avut curajul să scandeze “Jos Ceausescu!”. Totodată, a avut o contribuție deosebit de importantă în apariția ziarului „Timișoara“, fiind unul dintre membri fondatori ai cotidianului, în anul 1990, cel care găsea mereu soluții, cel care a procurat prima mașină de scris și a găzduit, la un moment dat, în apartamentul său, întreaga redacție a ziarului. De asemenea, este și unul dintre fondatorii Societății Timișoara, în anul 1990, societate care a elaborat celebra Proclamație de la Timișoara. Este declarat cetățean de onoare al municipiului Timișoara (post mortem), acolo unde are și un bust, între Podul Traian și Piața Maria, opera sculprorului Aurel Gheorghe Ardelean. De asemenea, o stradă din Timișoara îi poartă numele.

Josef Brandeisz jr. (1896 – 1978)
S-a născut la Ciacova, în județul Timiș, la 23 august 1896. Tatăl său a fost renumitul constructor Josef Brandeisz (1862-1921) din Ciacova, iar mama, Maria, născută Ludwig. De notat că el este unul dintre cei mai importanți muzicieni timișoreni ai secolului XX, ca muzicolog, profesor şi violonist. Studiile muzicale le-a început la Conservatorul municipal din Timişoara (1909-1911) cu Bela Tomna (vioară), continuându-le la „Liszt Ferenc Zenemüvészeti Főiskola” din Budapesta (1921-1925) cu Molnár Antal (teorie-solfegiu), Siklos Adalbert (armonie), Géza Molnár (istoria muzicii, estetica muzicală), Hubay Jenő şi Mambriny Gyula (vioară), Kemény Rezső (viola) şi Tamay Alajos (pian). S-a perfecţionat la Baden-Baden (1929) şi la „Musik-Hochschule” din Berlin (1932) cu Carl Flesch.
Josef Brandeisz a fost profesor de vioară la Conservatorul municipal din Timişoara între 1920 și 1944, violonist în Cvartetul de coarde „Tomm” din Timişoara între 1920 și 1938, prim-violist în Orchestra simfonică „Amicii muzicii” din Timişoara între 1920 și 1946, violist-solist şi şef de partidă în orchestra Operei Române, din Timişoara între 1947 și 1960 şi Filarmonica „Banatul” din Timişoara între 1947 şi 1949, lector la clasa de muzică de cameră la Institutul de artă din Timişoara între 1949 și 1950, profesor de vioară şi violă la Liceul de Muzică „Ion Vidu” din Timişoara între 1954 și 1973.
În cariera sa didactică de aproape 60 de ani, desfașurată exclusiv la Timișoara, a format peste 900 de violoniști, deveniți solişti, membri ai unor formații camerale, ai unor orchestre importante și profesori. A desfăşurat o bogată activitate concertistică (peste 200 de apariţii publice în ţară, însumând 66 de concerte şi 84 de diverse piese de compozitori români şi străini), participând la peste 50 de concerte camerale şi 59 de premiere de opere şi operete în Timişoara. Tatăl său, un remarcabil arhitect și constructor ciacovean, Josef Brandeisz senior (1862-1921) a construit, printre altele, impunătoarea clădire a Liceului Teoretic Alexandru Mocioni Ciacova (1894), dar și fosta Școală Maghiară din Ciacova, actualmente sediu și cantină socială a Caritas Banat Sanctus Gerhardus Ciacova.

Msgr. Konrad Kernweiss (1913-1981)
S-a născut în data de 9 iunie 1913 la Ciacova, fiind fiul lui Konrad Kerneweiss și al Katharinei, născută Quitter, din Ciacova. A fost al 11-lea copil al acestei familii profund religioase și catolice. Între anii 1923-1931 a urmat Gimnaziul Real German din Timișoara, susținând examenul de Bacalaureat în iunie 1931. Între 1931-1936, a studiat Teologia la Timișoara, fiind hirotonit preot în 22 martie 1936. După sfințirea întru preoție a studiat scurt timp și în Germania, la Freiburg in Breisgau și Marburg an der Lahn. Va fi capelan la Jimbolia și Tomnatic (1936-1938), rector spiritual și catehet la Liceul Surorilor de Notre Dame din Timișoara-Iosefin (1938-1944) și administrator parohial la Periam, Haulik și Sânpetru Nou (1944-1946), trei parohii învecinate, administrate în comun datorită necazurilor războiului. Tot la Periam a activat și ca rector spiritual al Surorilor de Notre Dame din localitate. Din anul 1951, a activat în parohia Iosefin, iar cu puțin timp înainte de a muri, dr. Augustin Pacha, episcop de Timișoara, l-a numit ca Ordinarius Substitutus al Episcopiei romano-catolice de Timișoara, îndeplinind de fapt, cu mici excepții, în condiții grele, în vremurile dictaturii comuniste, îndatoririle oficiului de episcop. Ca Ordinarius a efectuat în 1974 o vizită – de fapt „Ad-limina“ – la Roma, când a putut să treacă pentru prima data granițele României socialiste, spre a-și face datoria de păstor al unei episcopii catolice în comuniune cu Sf. Scaun. Cu această ocazie a primit și titlul de Protonotar Apostolic, fiind confirmat efectiv de către Sf. Scaun și ca Ordinarius al Episcopiei de Timișoara. Până în 1975 a locuit în casa parohială din Iosefin împreună cu preoții parohiei și cu vicarul său general, dr. Ferdinand Cziza. Din 1975 a reușit recuperarea de la stat – prin ajutor extern, din partea Sf. Scaun – a două case canonicale, cândva confiscate de regim, în care a instalat Ordinariatul și o parte din locuințele oficialilor acestuia. A păstorit cu pricepere și devotament Episcopia de Timișoara, fiind foarte îndrăgit de ciacoveni, consătenii săi, care îl numeau „Episcopul nostru“. A murit în data de 23 octombrie 1981 la Timișoara, fiind înmormântat, conform dorinței, în cimitirul catolic din Ciacova, în data de 26 octombrie, și nu în cripta Domului din Timișoara, acolo unde sunt înmormântați cei mai mulți dintre episcopii romano-catolici de Timișoara.

 

Dositej Obradovici (1742-1811)
Dimitrie (Dositei dupa ce a devenit călugăr) Obradovici a văzut lumina zilei în anul 1739 (sau 1742, după alte păreri), într-o familie de mici meşteşugari. Tatăl său, Giurgia Obradovici, era cojocar de meserie, din Ciacova, iar mama, Kruna, era fiica lui Ranko Paunkici, din Sânmartinul Sârbesc. Cert este că primii ani din viaţă îi petrece în Ciacova. Şi-a pierdut de timpuriu tatăl, iar mama sa, recăsătorindu-se, se mută în Sânmartin cu cei patru copii pe care îi avea. Dar soarta a fost neîndurătoare cu bietul băiat, căci pe când avea doar 9 sau 10 ani , îşi pierde şi mama. Reîntors în Ciacova, Dimitrie va locui o perioadă de timp la unchiul său Gruiţa, iar apoi la un alt unchi, Nikola Parcianin, care, neavând copii, a dorit să-l înfieze. Trăind între români, Dimitrie a învăţat încă de mic limba română. Învăţătorul Dobra îi va răsădi tânărului dragostea pentru literatură, învăţându-l Psaltirea şi Catehismul, setea de lectură şi cunoaştere, îndreptându-l pe Dimitrie spre biserica din localitate (alta decât actuala biserică, care astăzi nu mai există) unde în altar, va citi pe ascuns tot ce-i va cădea la îndemână. Un alt dascăl din perioada petrecută la Ciacova a fost Ştefan Mikaşinovici, cu care a învăţat Catehismul şi care îl va influenţa în mod decisiv în dorinţa de a se călugări. Vrăjit de poveştile dascălului, fuge de acasă, cu gândul de a ajunge la mănăstirile din Serbia. Prima sa călătorie va fi scurtă însă, reuşind să răzbată doar până la apropiata mănăstire din Sângeorge, de lângă Gătaia, ridicată de despotul Iovan Brancovici, unde este găsit de unchiul său, care-l trimite ucenic la un meşter de căciuli din Timişoara. Tânărul nu avea niciun fel de înclinaţie spre această meserie, citind asiduu în timpul liber. După un an şi jumătate de ucenicie, îşi va urma visul, plecând, în 1757, spre mănăstirea Novo Hopovo, din apropiere de Novi Sad, Serbia, împreună cu prietenul său din Ciacova, Nica Putin. Avea pe atunci doar 14 sau 15 ani.
La această mănăstire îmbracă haina monahală în 1758, primind numele de călugăr, Dositei. Dar viaţa de călugăr i se pare mult prea monotonă şi mărginită viitorului savant, astfel că în anul 1761 părăseşte această mănăstire, renunţă la straiele monahale, începând un lung periplu de peste patru decenii prin Europa, care îl va purta, rând pe rând, prin Grecia, Albania, Croaţia, Austria, Ungaria, Slovacia, Turcia, Moldova, Germania, Polonia, Rusia, Franţa, Anglia, fiind primit de cele mai distinse şi bogate familii ale vremii. Se întreţine din meditaţiile pe care le acorda copiilor acestor mari nobili. În 1781-1782 se află în Moldova, fiind profesor, rând pe rând, la Galaţi, Roman şi la Iaşi, la curţile mai multor familii boiereşti de aici. La Londra îi cunoaşte pe celebrii savanţi Joseph Edison şi Jonathan Swift, fiind, totodată, primul sârb (şi ciacovean, am adăuga noi) care are o placă comemorativă în capitala Angliei : „Here lived in 1784 Dositey Obradovich (1742-1811), eminent serbian man of letters, first minister of education in Serbia” (Aici a trăit in 1784 Dositei Obradovici, renumit scriitor sârb, ministru al educaţiei în Serbia). Pe lângă limbile sârbă şi română cu care a crescut, Obradovici mai învaţă o sumedenie de limbi şi dialecte pe care le şi predă. Învaţă greaca veche şi modernă, latina, germana, engleza, franceza, albaneza, italiana.
În 1804 se întoarce în Serbia, în timpul răscoalei sârbilor împotriva jugului otoman, ajutând la strângerea ajutoarelor pentru răsculaţi. În 1808 înfiinţează „Înalta Şcoală” din Belgrad, devenită mai târziu universitate, o tipografie, iar în 1811 devine ministru al educaţiei în Serbia. La scurt timp, pe 28 martie 1811, se stinge din viaţă, din cauza unei pneumonii, fiind înhumat la intrarea în vechea catedrală ortodoxă din Belgrad.
Dositei Obradovici este, fără îndoială, una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii din Serbia, dacă nu chiar cea mai importantă. Şi-a dedicat o mare parte din viaţă activităţii de ridicare a poporului sârb din ignoranţă şi incultură pe o treaptă superioară, prin şcoală. Cunoscând la perfecţie 11 limbi, străbătând Europa de la un capăt la altul, mason se pare, a fost unul dintre cei mai apreciaţi savanţi ai vremii sale. Născut şi crescut la Ciacova, unde învaţă, cum am văzut, să scrie şi să citească, Obradovici este, fără îndoială, cea mai importantă personalitate care s-a ridicat din vatra oraşului nostru. La Ciacova, memoria sa a fost omagiată aşa cum se cuvine, fiind organizate de-a lungul timpului două mari şi impresionante festivităţi comemorative: una în anul 1911 – la 100 de ani de la moarte şi cea de-a doua în anul 1961 – la 150 de ani de la moarte. În ambele rânduri au participat delegaţii numeroase din partea Acadmiei Sârbe din Belgrad, a Ministerului Învăţământului şi a Uniunii scriitorilor sârbi. La cea de-a doua comemorare a participat şi delegaţia României, alcătuită din membrii Academiei Române şi a Ministerului Învăţământului din Bucureşti. De asemenea, în fiecare an, la începutul lunii decembrie, se organizează la Ciacova vernisaje la casa memorială şi parastas de pomenire la biserica sârbească, cu o numeroasă participare atât din partea oamenilor de cultură din Serbia, dar şi din România. Cele mai cunoscute scrieri ale sale: Viața și întâmplările lui Dimitrie Obradovici, 1783, Scrisoarea către Haralampije, 1783, Sfaturile înțelegerii celei sănătoase, 1784, Fabulele lui Esop și ale altor autori, de pe diferite limbi în limba slavo-sârbă traduse, acum întâia oară cu morale utile și învățături editate și tinerimii sârbe dedicate, 1788, Cânt despre mântuirea Serbiei, 1789 etc.

Ștefan Polverejan (1927-2019)
Născut în Banatul sârbesc, medic veterinar dr., medic veterinar districtual, a fost profund legat de Ciacova, al cărei trecut istoric l-a cercetat cu pasiune. Cadru didactic al Liceului Agricol Ciacova, vânător pasionat, a publicat nenumărate articole pe teme de istorie locală, etică vânătorească, ornitologie, zootehnie, istoria vânătorii din Ciacova și Banat în reviste precum „Diana“, „Preludii“, „Suflet nou“, „Revista de zootehnie și medicină veterinară“. Este coautor al valoroasei lucrări Bicentenarul activității farmaceutice din comuna Ciacova, Timișoara, 1995, dar și autor al mai multor cărți despre vânătoare în Ciacova și în Banat, deosebit de apreciate în domeniu, dintre care amintim: Vânătoarea tradițională în Banat. În ciuda vârstei înaintate, a ținut să ne onoreze cu prezența la toate evenimentele organizate în Ciacova în anii 2018-2019, cu ocazia Centenarului, trecând la cele veșnice, pe neașteptate, la sfârșitul verii anului 2019. Deosebit de apreciat și atașat de comunitatea locală ciacoveană, își doarme somnul de veci la Timișoara.

Petru Fiat (1897-1979)
S-a născut la 20 februarie 1897 la Ciacova, într-o familie de țărani înstăriți. A urmat școala la Ciacova, iar în anul 1910 a intrat calfă, devenind apoi tipograf, la Tipografia Iulius Gammer din Ciacova. Între anii 1914-1918, luptă pe front în Primul Război Mondial, în cadrul batalionului Walkiria. Revenit de pe front, se întoarce, ca tipograf, la Tipografia Gammer, devenită mai târziu Tipografia Aleksandar Protici. În același timp, a fost și un agricultor pasionat, având peste 21 de hectare de pământ și animale. În anul 1923, devine primar al Ciacovei, din partea Partidului Național Țărănesc, deținând această funcție vreme de 18 ani. Prețuit și respectat de ciacovenii de toate naționalitățile, mandatul său a fost nu doar îndelungat, ci și încărcat de realizări: pietruirea, cu piatră de munte, a străzilor din Ciacova, construirea Spitalului Dr. Avram Imbroane din localitate și a băilor comunale, între aniii 1935-1936, construirea ștrandului din Ciacova și a bazinului de apă din Culă, pentru aprovizionarea localității noastre, în anul 1936. „Răsplata“ a venit câțiva ani mai târziu, după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale: deportarea sa și a întregii familii în Bărăgan, în anul 1951. În Bărăgan, în localitatea Viișoara, unde i s-a stabilit domciliu obligatoriu, a lucrat ca zilier la GAS Mărculești, pentru a-și întreține familia, până în anul 1956, când li s-a permis să se întoarcă acasă. La Ciacova, nu a mai avut loc decât în calitate de căruțaș, la DCA iar apoi la CAP… Bănățean autentic, a cunoscut toate limbile vorbite în Banat: română, sârbă, germană, maghiară și țigănește. S-a stins pe 29 august 1979, fiind înmormântat în cimitirul ortodox din Ciacova.

Pavel Cebzan (1944-2022)
S-a născut la Macedonia la 10 iunie 1944, într-o familie de paori bănățeni. A urmat clasele primare în satul natal și gimnaziul la Ciacova, fiind atras, de copil, de muzica populară. A deprins singur tainele fluierului, iar pentru clarinet a luat primele lecții de la fanfaristul ciacovean Haslinger. La vîrsta de 17 ani devine membru al Orchestrei Lazăr Cernescu din Caransebeș, alături de alți artiști renumiți ai vremii, fiind remarcat la o Rugă de la Macedonia de frații Bălan din Caransebeș. Ulterior, va activa în cadrul Ansamblului Sârb de Stat din Timișoara, unde va rămâne până în anul 1970. În același an se va căsători cu Ileana Vinca din Banloc, având împreună o fiică, Alina. Apogeul carierei artistice a lui Pavel Cebzan a fost participarea în celebra formație condusă de Gheorghe Zamfir, în perioada 1976-1989, alături de care a concertat în cele mai vestite săli de spectacole din lume în Franța, Belgia, Danemarca, SUA, Canada, Japonia, Africa de Sud, Noua Zeelandă, Australia, Israel, Germania, Elveția etc. În grupul maestrului Gheorghe Zamfir bănățenii Efta Botoca, Dorin Cuibariu și Pavel Cebzan au avut cea mai lungă colaborare. În felul acesta, ciacoveanul Pavel Cebzan a dus renumele meleagurilor natale în aproape toate colțurile lumii. În anul 1989 s-a stabilit în SUA, dar a revenit în fiecare an acasă, pentru a cânta bănățenilor săi făloși și dragi, pe care nu i-a uitat niciodată. În septembrie 2001, alături de alte nume mari ale folclorului bănățean, precum Petrică Moise, Vasile Conea, Aurel Acea, Pavel Cebzan a cântat la inaugurarea clădirii Liceului Teoretic Alexandru Mocioni Ciacova, recent renovat, fiind invitat de onoare al directorului de atunci, prof. dr. Petrișor-Dorin Treta. S-a stins pe 13 martie 2022 la Chicago, SUA, unde a și fost înmormântat, la dorința familiei sale.

Bogdan Seculici
Ciacova