Anul acesta dorim să prezentăm oameni, care lucrează de ani de zile în cadrul bisericii, persoane care îşi desfăşoară activitatea zilnică cu mult entuziasm, îşi trăiesc credinţa încercând să rămână statornici în această lume grăbită. De această dată stăm de vorbă cu Dumitresc Emil care slujeşte biserica de peste 30 de ani.

Să începem cu o scurtă prezentare.
M-am născut la data de 18. ianuarie 1968 la Călan judeţul Hunedoara, localitate unde până la începutul anilor 90 a funcţionat un combinat siderurgic. Acolo am trăit 22 de ani. Am absolvit şcoala generală cu limba de predare română, fiindcă clasele maghiare au fost doar cele primare (I-IV). Tatăl meu fiind de naţionalitate română a hotărât să mă înscrie împreună cu fratele meu (Dumitresc Mihai-Titi, arhidiacon, paroh de Lugoj) la şcoala română. Deoarece cu Mama vorbeam în maghiară, iar cu Tata în română- aceste două limbi au devenit ele definitorii pentru noi. De asemenea şi cele două religii, Tata fiind ortodox, iar Mama romano-catolică. Ea ne-a educat în spiritul acestei religii, împreună mergeam la Sfinte Liturghii şi diferite devoţiuni. Am fost şi suntem o familie care îşi practică religia.

Cum ai ajuns în contact cu muzica?
Fiind elev în clasa a V-a m-am îmbolnăvit de hepatită şi am fost internat la spital. Pentru a nu mă plictisi Mama mi-a făcut cadou un pian de copil de 1 octavă şi jumătate. La început cântam doar cu un deget, apoi cu două. Peste 2 ani am primit un acordeon de 32 de başi.
Cu orga „m-am împrietenit” prin părintele paroh local, care m-a întrebat pe mine şi pe fratele meu dacă am vrea să învăţăm să cântăm pe ea. Aşa a început. Îmi aduc aminte de o întâmplare: într-o zi trebuia să învăţăm cântece care urmau să fie cântate în cadrul Sfintei Liturghii. Părintele ne-a lăsat să exersăm, timp în care noi bine-nţeles că am făcut cu totul altceva. Întorcându-se, Părintele a observat acest lucru. Totuşi ne-a ascultat să vadă ce am învăţat. Primul a fost Titi, fratele meu, care neştiind să cânte cântecul a fost trimis acasă. Apoi am urmat eu. Am reuşit să redau cântecul, dar am cântat după auz şi doar cu o mână. În acel moment Părintele nu şi-a dat seama de faptul, că nu cunosc notele muzicale şi mă bazez doar pe auz. Aşa a început cariera mea muzicală. Timp de 6 ani am cântat- după auz, fiindcă prea puţin am cunoscut notele muzicale.
În anul 1990 am dat examen la şcoala de cantori din Alba Iulia, dar nu am reuşit. Tot în acest an a fost un post vacant de cantor la Hunedoara. M-am prezentat la Părintele Benedek, care m-a acceptat şi am fost angajat cu normă întreagă. Doresc să menţionez, că înainte de această perioadă am lucrat 5 ani de zile la Combinatul siderurgic din Călan şi în acest timp am activat acolo pe post de cantor cu jumătate de normă.

Cum ai ajuns să nu mai cânţi la orgă după auz?

La Hunedoara un preot m-a ajutat şi pregătit la disciplina de armonie, astfel încât în 1992 am reuşit la examenul de cantori. A fost destul de greu să mă ridic la nivelul aşteptărilor, fiindcă predecesorul meu a avut multă experienţă. Nu m-am lăsat. Am încercat să fac faţă acestei provocări şi să duc mai departe ceea ce am moştenit: un cor alcătuit din 20 de persoane şi o societate corală. Am lucrat cu mult entuziasm până în 2006 când am ajuns în Dieceza de Timişoara.

De ce ai făcut această schimbare? De ce nu ai rămas în Dieceza de Alba Iulia?
Fratele meu Titi a fost hirotonit preot pentru Dieceza de Timişoara, iar soţia mea Csilla a rămas fără loc de muncă. Între timp s-au eliberat cîteva posturi de cantor, iar eu am ales cea din Timişoara, fiindcă şi fratele meu a slujit aici. Astfel am putut fi mai aproape unul de celălalt, chiar dacă asta a însemnat să fim departe de părinţi. Am devenit cantor la biserica Millenium din Timişoara-Fabric, unde parohul de atunci dr. Dávid Diósi, ne-a prímit foarte familiar și de asemenea m-a ajutat foarte mult în formarea mea ca și cantor. În 2006 împreună cu familia ne-am mutat la Timişoara: copii au fost înscrişi la şcoală, cel mare la şcoala de muzică, iar cel mic la fosta şcoală generală nr. 1 „Pipos.”

Şi copii tăi sunt pasionaţi de muzică?
De la vârsta de 2 ani băiatul cel mare a participat la probele de cor de la Hunedoara, dirija lângă mine, apoi când a început școala a luat ore de pian. Pe soţia am cunoscut-o în cadrul bisericii la primiţia fratelui meu în 1992. Mi-a plăcut vocea şi m-a captivat personalitatea ei. Aş putea spune, că de la o vârstă fragedă copii noştri au fost altoiţi cu dragostea pentru muzică, deoarece împreună cu soţia fiind membri de cor- atât la Timişoara cât şi la Hunedoara- copii au fost prezenţi la toate probele. Mai târziu Norbert, băiatul cel mare ne-a ajutat cântând la orgă în cadrul Sfintelor Liturghii sau chiar la concerte. Ceeea ce ne leagă pe noi ca familie este muzica şi bine-nţeles credinţa în Dumnezeu.

Fiind cantor participi zilnic la diferite devoţiuni, liturghii. Ce te ajută ca acestea să nu devină plictisitoare sau chiar o rutină?
Pentru mine este bine că îmi încep şi închei ziua cu Sfântă Liturghie. Îmi dă putere în lupta de zi cu zi, mă ajută să înving greutăţile vieţii. Este o binecuvântare pentru întreaga familie, deoarece şi soţia mea participă aproape zilnic la liturghiile de seară, putem să ne rugăm şi să cântăm împreună. Băiatul cel mare este tot cantor, deci şi el îşi începe şi încheie ziua cu liturghie.

Îţi creşte credinţa prin munca ta?
Da, putem spune aşa. Fiecare zi este o nouă provocare pentru a reîncepe şi a continua tot ceea ce Bunul Dumnezeu doreşte să facă prin mine pe plan spiritual şi muzical. Mă ajută ca împreună cu familia să-mi trăiesc credinţa. Chiar şi învăţarea unui nou cântec mă încarcă, mă ajută să nu rămân la acelaşi nivel şi astfel munca nu poate deveni monotonă. Cu ocazia sărbătorilor religioase, a concertelor sau cu altor evenimente mă încarc spiritual prin experimentarea bucuriei şi recunoştinţei oamenilor. Exerciţiile spirituale, cursurile de formare pentru cantori reprezintă o ocazie de a-mi adânci relaţia cu Dumnezeu şi îmi dă noi impulsuri.
Liturghiile zilnice sunt noi jertfe. Slujirea noastră nu poate deveni o rutină, nu avem voie să dăruim Bunului Dumnezeu şi oamenilor ceva plictisitor. Trebuie să facem totul ca Sfânta Liturghie să devină frumoasă, fiindcă Dumnezeului i se cuvine tot ceea ce este mai bun şi mai frumos.
Biserica este cea care ne hrăneşte: acolo ne-am cunoscut, acolo muncim, iar copiilor am încercat să le transmit importanţa credinţei în Dumnezeu şi faptul că trebuie să-l slujească pe Dumnezeu şi pe aproapele.

Fiind cantor îţi este cunoscută muzica religioasă, dar cât de mult sunt prezente alte genuri de muzică în viaţa ta? Ce părere ai depre muzica pentru tineret din cadrul Sfintei Liturghii?
Muzica pentru tineret este în adâncul sufletului meu. Fiind copil am cântat adesea cântecul „Focul Tău Doamne”. La Călan am avut şi un cor de copii cu care am prezentat şi astfel de cântece. Sunt anumite cântece de tineret la care de-a dreptul „mă prinde” textul sau melodia. Se întâmplă şi astăzi să acompaniez la orgă cântec pentru tineret.

Ce planuri de viitor ai?
Alături de micul meu cor doresc să învăţăm cântece, să fim pregătiţi din punct de vedere muzical pentru marile sărbători şi evenimente din acest an.

Ce doreşti să transmiţi tinerilor din ziua de azi?
Cei care simt o chemare pentru a deveni cantori trebuie să ştie că merită să investească timp şi energie. Aceste gânduri am dat mai departe şi fiilor mei. Nu este uşor, dar dacă avem încredere în Dumnezeu totul este posibil.