ZIUA MONDIALĂ A BUNICILOR ȘI A PERSOANELOR ÎN VÂRSTĂ
# EUSUNTCUVOIÎNTOATEZILELE
Este brutal să vezi cum sunt aruncați bătrânii, este un lucru brutal, este un păcat! Nimeni nu îndrăznește să o spună deschis, dar se face! Este ceva josnic în această aderență la cultura aruncării la gunoi. (Audiență generală, 4 martie 2015)
Viitorul – și nu este o exagerare – va fi în dialogul dintre tineri și bătrâni. Dacă bunicii nu dialoghează cu nepoții, nu va exista niciun viitor. (Către membrii Asociației Naționale a Lucrătorilor Vârstnici din Italia, 16 decembrie 2019)
Am avut marea binecuvântare de a crește într-o familie în care credința era trăită într-un mod simplu și practic. Cu toate acestea, bunica mea paternă a fost cea care mi-a influențat în mod special călătoria mea spre credință. A fost o femeie care ne-a explicat, care ne-a vorbit despre Isus, care ne-a învățat catehismul. Îmi amintesc mereu că în seara de Vinerea Mare ne ducea la procesiunea cu lumânări, iar la sfârșitul procesiunii ajungea „Hristos cel mort” și bunica ne punea pe noi, copiii, să îngenunchem și ne spunea: ” Uitați, e mort, dar mâine va învia”. Așa am primit prima mea propovăduire creștină, chiar de la această femeie, de la bunica mea! Este cu adevărat frumos! Prima propovăduire acasă, în familie! Și asta mă face să mă gândesc la dragostea atâtor mame și bunici în transmiterea credinței. Ele sunt cele care transmit mai departe credința. Acest lucru se întâmpla și în Biserica timpurie, căci Sfântul Pavel îi spunea lui Timotei: „Îmi amintesc de credința mamei tale și a bunicii tale” (cf. 2 Tim 1,5).
Toate mamele și toate bunicile care sunt aici ar trebui să se gândească la acest lucru: transmiterea credinței! Pentru că Dumnezeu pune alături de noi oameni care ne ajută în drumul nostru de credință. Noi nu ne găsim credința în abstract, nu! Întotdeauna este o persoană care predică, care ne spune cine este Isus, care ne comunică credința și ne dă prima propovăduire. Și așa am primit prima mea experiență de credință. (cfr. Vigilia de Rusalii, 18 mai 2013)
Vorbind despre viața de familie, aș dori să spun un lucru: astăzi, în timp ce Brazilia și Biserica din întreaga lume sărbătoresc această sărbătoare a Sfinților Ioachim și Ana, se sărbătorește și Ziua Bunicilor. Cât de importanți sunt bunicii pentru viața de familie, pentru transmiterea moștenirii umane și religioase, care este atât de esențială pentru fiecare societate! Cât de importante sunt schimburile și dialogul între generații, mai ales în contextul familiei. Documentul de la Aparecida spune: „Copiii și vârstnicii construiesc viitorul popoarelor: copiii pentru că duc istoria înainte, iar vârstnicii pentru că transmit experiența și înțelepciunea vieții lor” (nr. 447). Această relație și acest dialog între generații este o comoară care trebuie păstrată și consolidată! În această Zi Mondială a Tineretului, tinerii doresc să își recunoască și să își onoreze bunicii. Ei îi salută cu mare afecțiune. Bunicii. Să-i salutăm pe bunici. Tinerii își salută bunicii cu mare afecțiune și le mulțumesc pentru mărturia permanentă a înțelepciunii lor. (cfr. Angelus, Rio de Janeiro, 26 iulie 2013)
Speranța și viitorul presupun memoria. Memoria persoanelor în vârstă ne susține în călătoria noastră. Viitorul societății, și mai precis al societății italiene, își are rădăcinile în vârstnici și în tineri: cei din urmă, pentru că au puterea și vârsta de a duce istoria mai departe; cei dintâi, pentru că sunt o memorie vie. Un popor care nu are grijă de vârstnicii, de copiii și de tinerii săi nu are viitor, deoarece abuzează atât de memorie, cât și de promisiuni. (cfr. Mesajul adresat participanților la cea de-a 47-a Săptămână Socială a Catolicilor Italieni, 11 septembrie 2013)
Dar permiteți-mi să vă întreb: Vă ascultați bunicii? Vă deschideți inimile la amintirile pe care vi le transmit bunicii voștri? Bunicii sunt ca înțelepciunea familiei, sunt înțelepciunea unui popor. Iar un popor care nu-și ascultă bunicii este unul care moare! Ascultă-ți bunicii. Maria și Iosif sunt familia, sfințită de prezența lui Isus, care este împlinirea tuturor promisiunilor lui Dumnezeu. Ca și Sfânta Familie din Nazaret, fiecare familie face parte din istoria unui popor; nu poate exista fără generațiile care au trecut înaintea ei. Prin urmare, astăzi avem bunici și copii. Copiii învață de la bunicii lor, de la generația anterioară. (cfr. Discurs adresat participanților la Pelerinajul Familiilor în Anul Credinței, 26 octombrie 2013)
Amintirea strămoșilor noștri ne determină să le imităm credința. Este adevărat că bătrânețea este uneori neplăcută, din cauza bolilor pe care le aduce. Dar înțelepciunea bunicilor noștri este moștenirea pe care ar trebui să o primim. Un popor care nu se îngrijește de bunicii săi, care nu-și respectă bunicii, nu are viitor, deoarece și-a pierdut memoria. Confruntat cu martiriul, Eleazar era conștient de responsabilitatea sa față de cei tineri. S-a gândit la Dumnezeu, dar s-a gândit și la tineri, spunând: „Trebuie să le dau tinerilor un exemplu credibil până la capăt”. (cfr. Omilie în capela Domus Sanctae Marthae, Vatican 19 noiembrie 2013)
„Persoanele în vârstă aduc cu ele memoria și înțelepciunea experienței, care ne avertizează să nu repetăm prostește greșelile din trecut. Tinerii ne cheamă la o speranță reînnoită și expansivă, pentru că ei reprezintă noi direcții pentru umanitate și ne deschid spre viitor, ca nu cumva să ne agățăm de nostalgia unor structuri și obiceiuri care nu mai sunt dătătoare de viață în lumea de astăzi”. (Cfr. Îndemnul apostolic Evangelii Gaudium 108, 24 noiembrie 2013)
Mărturia familiei este crucială, în fața întregii societăți, pentru a reafirma importanța persoanei vârstnice ca membru al unei comunități, care are o misiune proprie de îndeplinit și care doar aparent primește fără a avea nimic de oferit. „Ori de câte ori încercăm să citim semnele vremurilor, este util să-i ascultăm pe tineri și pe cei în vârstă. Ambii reprezintă o sursă de speranță pentru fiecare popor. Cei în vârstă aduc cu ei memoria și înțelepciunea experienței, care ne avertizează să nu repetăm prostește greșelile trecutului”.
O societate apreciază cu adevărat viața atunci când recunoaște că aceasta este prețioasă și la bătrânețe, în dizabilități, în boli grave și chiar și atunci când se stinge; atunci când învață că chemarea la împlinirea umană nu exclude suferința; într-adevăr, atunci când îi învață pe membrii săi să vadă în cei bolnavi și suferinzi un dar pentru întreaga comunitate, o prezență care îi cheamă la solidaritate și responsabilitate. Aceasta este Evanghelia vieții pe care, prin competența voastră științifică și profesională, și susținuți de har, sunteți chemați să o răspândiți. (Cfr. Mesajul adresat participanților la Adunarea Generală a Academiei Pontificale pentru Viață, Vatican 19 februarie 2014)
Este esențial ca tinerii să se întâlnească cu bunicii lor. Mai mulți episcopi din țări aflate în stare de criză, unde rata șomajului în rândul tinerilor este ridicată, îmi spuneau că o parte din soluția pentru tineri constă în faptul că bunicii lor îi sprijină. Ei se reîntâlnesc cu bunicii lor, care au o pensie, și astfel părăsesc casele de bătrâni și se întorc în familie; mai mult, ei aduc cu ei amintirea, acea întâlnire. (Cfr. Discurs adresat membrilor Comisiei Pontificale pentru America Latină, 28 februarie 2014)
În mod special, bătrânețea este un timp de har, în care Domnul ne reînnoiește chemarea sa: ne cheamă să păstrăm și să transmitem credința, ne cheamă să ne rugăm, mai ales să mijlocim, ne cheamă să fim aproape de cei aflați în nevoie…. Bătrânii, bunicii au capacitatea de a înțelege cele mai dificile situații: o mare capacitate! Iar când se roagă pentru aceste situații, rugăciunea lor este intensă; este puternică! (Cfr. Întâlnirea cu Persoanele Vârstnice, Vatican 28 septembrie 2014)
Nu trebuie să existe instituții în care bătrânii să trăiască uitați, ascunși și neglijați. Mă simt aproape de numeroșii bătrâni care trăiesc în aceste instituții și mă gândesc cu recunoștință la cei care merg să-i viziteze și să-i îngrijească. (Cfr. Întâlnirea cu Persoanele Vârstnice, Vatican 28 septembrie 2014)
În tradiția Bisericii există o bogăție de înțelepciune care a susținut întotdeauna o cultură a apropierii de persoanele în vârstă, o dispoziție de însoțire caldă și de sprijin în această ultimă fază a vieții. Această tradiție este înrădăcinată în Sfânta Scriptură, așa cum atestă aceste pasaje din Cartea lui Sirach: „Nu ignorați discursul bătrânilor, pentru că ei înșiși au învățat de la părinții lor; pentru că de la ei veți dobândi înțelegere și veți învăța cum să dați un răspuns la vreme de nevoie” (Sir 8,9). Biserica nu poate și nu vrea să se conformeze unei mentalități de nerăbdare și cu atât mai puțin de indiferență și dispreț față de bătrânețe. Trebuie să redeșteptăm sentimentul colectiv de recunoștință, de apreciere, de ospitalitate, care îl face pe bătrân să se simtă parte vie a comunității sale. Bătrânii noștri sunt bărbați și femei, tați și mame, care ne-au precedat pe drumul nostru, în casa noastră, în lupta noastră zilnică pentru o viață demnă. Sunt bărbați și femei de la care am primit atât de multe. Bătrânul nu este un străin. Noi suntem acel bătrân: în viitorul apropiat sau îndepărtat, dar inevitabil, chiar dacă nu ne gândim la asta. Și dacă nu învățăm cum să ne purtăm mai bine cu bătrânul, așa vom fi tratați. Noi, bătrânii, suntem cu toții puțin mai fragili. Unii, însă, sunt deosebit de slabi, mulți sunt singuri și loviți de boală. Unii depind de îngrijirea și atenția indispensabilă a altora. Vom face un pas înapoi? Să-i abandonăm în voia sorții? O societate fără apropiere, în care gratuitatea și afecțiunea fără compensație – inclusiv între străini – dispare, este o societate perversă. Biserica, credincioasă Cuvântului lui Dumnezeu, nu poate tolera o asemenea degenerare. O comunitate creștină în care apropierea și gratuitatea nu mai sunt considerate indispensabile este o societate care și-ar pierde sufletul. Acolo unde nu există cinstire celor mai în vârstă, nu există viitor pentru tineri. (Cfr. Audiență generală, Vatican 4 martie 2015)
Domnul nu se leapădă niciodată de noi. El ne cheamă să-L urmăm la orice vârstă a vieții, iar bătrânețea are și ea un har și o misiune, o adevărată vocație din partea Domnului. Bătrânețea este o vocație. Nu este încă timpul să „tragem vâslele”. Această perioadă a vieții este diferită de cele dinainte, nu există nicio îndoială; trebuie chiar să o „inventăm noi înșine” oarecum, pentru că societățile noastre nu sunt pregătite, din punct de vedere spiritual și moral, să aprecieze adevărata valoare a acestei etape a vieții. Într-adevăr, cândva nu era atât de normal să ai timp la dispoziție; astăzi este mult mai normal. Spiritualitatea creștină a fost, de asemenea, luată oarecum prin surprindere în ceea ce privește conturarea unui tip de spiritualitate a vârstnicilor. Dar, slavă Domnului, nu ducem lipsă de mărturii ale sfinților vârstnici, atât bărbați, cât și femei! (Cfr. Audiență generală, Vatican 11 martie 2015)
Dragi bunici, dragi bătrâni, haideți să călcăm pe urmele acestor bătrâni extraordinari! Să devenim și noi ca niște poeți ai rugăciunii: să ne dezvoltăm gustul de a ne găsi propriile cuvinte, să le apucăm din nou pe cele care ne învață Cuvântul lui Dumnezeu. Rugăciunea bunicilor și a bătrânilor este un mare dar pentru Biserică! Rugăciunea bunicilor și a bătrânilor este un mare dar pentru Biserică, este o comoară! O mare injecție de înțelepciune pentru întreaga societate umană: mai ales pentru cea care este prea ocupată, prea acaparată, prea distrasă. Cineva ar trebui să cânte și pentru ei, să cânte despre semnele lui Dumnezeu, să vestească semnele lui Dumnezeu, să se roage pentru ei! Să ne uităm la Benedict al XVI-lea, care a ales să-și petreacă ultimul interval din viață în rugăciune și ascultându-l pe Dumnezeu! Acest lucru este frumos! Un mare credincios al secolului trecut, de tradiție ortodoxă, Olivier Clément, spunea: „O civilizație care nu are loc pentru rugăciune este o civilizație în care vârsta înaintată și-a pierdut orice sens. Iar acest lucru este terifiant. Căci, înainte de toate, avem nevoie de bătrâni care se roagă; rugăciunea este scopul bătrâneții”. Avem nevoie de bătrâni care să se roage, pentru că acesta este chiar scopul bătrâneții. Rugăciunea bătrânilor este un lucru frumos. Cfr. Audiență generală, Vatican 11 martie 2015)
Bunicii sunt marii uitați ai acestui timp. Acum un pic mai puțin, aici, în Italia, pentru că, de când nu se mai lucrează și au pensie, vedeți, bunicii sunt amintiți! Dar bunicii sunt marii uitați. Bunicii sunt memoria unei familii, memoria unei țări, memoria unei țări, memoria credinței, pentru că ei sunt cei care ne-o dăruiesc. Bunicii. Vă pun această întrebare: Vorbiți cu bunicii voștri? [Ei răspund: „Da!”] Îi întrebați pe bunicii voștri: „Bunicule, bunico, cum a fost asta? Cum se face asta? Ce făceați înainte?”. Întrebați-i, întrebați-i! Pentru că bunicii sunt un izvor de înțelepciune, pentru că au memoria vieții, memoria credinței, memoria tensiunilor, ei își amintesc conflictele…. Iar bunicii sunt buni! Îmi place foarte mult să vorbesc cu bunicii. O să vă povestesc o anecdotă. Zilele trecute, în Piață, în timpul unei audiențe de miercuri, mă plimbam cu papamobilul și am văzut acolo o bunică în vârstă: se vedea că era în vârstă! Dar ochii ei străluceau de bucurie. I-am rugat să oprească papamobilul, am coborât și m-am dus să o salut. Iar ea zâmbea. „Spune-mi, bunico: câți ani ai?” – „92!” – „Ah, bravo, bravo! Ce bucurie! Dar spune-mi rețeta ca să ajungi la 92 de ani așa”. Și ea mi-a spus:”Știi, eu mănânc ravioli!” Și apoi a adăugat: „Și îi fac chiar eu!” Aceasta este o anecdotă pentru a vă spune că întâlnirea cu bunicii este întotdeauna o surpriză. Bunicii ne surprind mereu: știu să ne asculte, au o mare răbdare!…. Vorbim de trei generații, cel puțin trei. De asemenea, atunci când bunicii locuiesc acasă, ei ajută foarte mult la rezolvarea tensiunilor obișnuite dintr-o familie. Nu vă uitați bunicii. Ați înțeles? (Cfr. Discurs adresat Mișcării Euharistice a Tinerilor (MEG), 7 august 2015)
- „Nu mă respinge în zilele bătrâneții mele; nu mă părăsi când îmi slăbesc puterile” (Ps 71,9). Este strigătul bătrânului, care se teme de uitare și de disprețuire. Așa cum Dumnezeu ne invită să fim instrumentele sale pentru a asculta implorarea săracilor, el așteaptă și de la noi să ascultăm strigătul bătrânilor. Acest lucru interpelează familiile și comunitățile, pentru că „Biserica nu poate și nu vrea să se conformeze unei mentalități de nesuferire, cu atât mai puțin de indiferență și de dispreț, față de bătrânețe. Trebuie să trezim simțul colectiv de recunoștință, de apreciere, de ospitalitate, care să-l facă pe bătrân să se simtă parte vie din comunitatea sa. Bătrânii sunt bărbați și femei, tați și mame care au fost înainte de noi pe același drum al nostru, în aceeași casă a noastră, în bătălia noastră zilnică pentru o viață demnă”. De aceea, „cât aș vrea o Biserică ce sfidează cultura rebutului cu bucuria plină de o nouă îmbrățișare între tineri și bătrâni!”
- Sfântul Ioan Paul al II-lea ne-a invitat să acordăm atenție locului bătrânului în familie, pentru că există culturi care, „în urma dezordinilor provocate de dezvoltarea industrială și urbanistică, i-au dus și îi duc pe bătrâni la forme inacceptabile de excludere”. Bătrânii ajută la perceperea „continuității generațiilor”, cu „carisma de a coase rupturile”. De multe ori bunicii sunt cei care asigură transmiterea marilor valori nepoților lor și „multe persoane pot constata că tocmai bunicilor le datorează inițierea lor în viața creștină”. Cuvintele, mângâierile lor sau numai prezența lor îi ajută pe copii să recunoască faptul că istoria nu începe cu ei, că sunt moștenitori ai unui drum lung și că trebuie respectat fundalul care ne precedă. Cei care întrerup legăturile cu istoria vor avea dificultăți să țeasă relații stabile și să recunoască faptul că nu sunt stăpânii realității. Așadar, „atenția față de bătrâni caracterizează o societate. Într-o civilizație există atenție față de cel bătrân? Există loc pentru cel bătrân? Această civilizație va merge înainte, dacă va ști să respecte înțelepciunea, înțelepciunea bătrânilor”.
- Lipsa de amintire istorică este o gravă lipsă a societății noastre. Este mentalitatea imatură a acelui „de-acum a trecut”. A cunoaște și a putea lua poziție în fața evenimentelor trecute este singura posibilitate de a construi un viitor care să aibă sens. Nu se poate educa fără amintire: „Amintiți-vă de zilele de la început” (Evr 10,32). Relatările bătrânilor fac foarte bine copiilor și tinerilor, pentru că îi pun în legătură cu istoria trăită fie de familie, fie de cartier, fie de localitate. O familie care nu-i respectă și nu se îngrijește de bunicii săi, care sunt amintirea sa vie, este o familie dezintegrată; în schimb, o familie care își amintește este o familie care are viitor. De aceea, „într-o civilizație în care nu există loc pentru bătrâni sau sunt rebutați deoarece creează probleme, această societate poartă cu sine virusul morții”, din moment ce „se dezlipește de propriile rădăcini”. Fenomenul contemporan de a se simți orfani, în termeni de discontinuitate, dezrădăcinare sau dispariție a certitudinilor care dau formă vieții, ne provoacă să facem din familiile noastre un loc în care copiii să se poată înrădăcina în terenul unei istorii colective. (cfr. Îndemnul apostolic Amoris Laetitia 191-193, 19 martie 2016)
Vreți să fiți speranța viitorului sau nu? Două condiții care nu costă nimic. Prima condiție este să vă amintiți. Să încerc să înțeleg de unde vin: memoria poporului meu, a familiei mele, a întregii mele istorii. Mărturia celui de-al doilea voluntar a fost plină de amintiri. Memoria drumului pe care l-am parcurs, memoria a tot ceea ce am primit de la cei care au fost înaintea mea. Un tânăr care nu-și poate aminti nu este o speranță pentru viitor. Este clar? Așadar, Părinte, cum pot să-mi amintesc? În primul rând, vorbește cu bunicii tăi. Pentru că, dacă vrei să fii speranță pentru viitor, trebuie să primești torța de la bunicul și bunica ta. Îmi promiteți că, în pregătirea pentru Panama, veți vorbi mai mult cu bunicii voștri? Dacă bunicii tăi sunt deja în rai, vei vorbi cu cei mai în vârstă? Le veți pune întrebări? Întrebați-i. Ei sunt înțelepciunea unui popor. (Cfr. Întâlnire cu voluntarii ZMT, Cracovia 31 iulie 2016)
Bunicii pot fi și ei prieteni. Cunosc copii care sunt mai capabili să vorbească cu bunicii lor decât cu părinții lor. Pentru că se simt mai prieteni, mai înțeleși, de către bunicii lor…. Dar am auzit pe cineva spunând: „Să vorbești cu bunicii este plictisitor! Bunicii sunt de domeniul trecutului, nu sunt utili”. Este adevărat? Este adevărat? Nu! Vă dau un sfat: vorbiți cu bunicii voștri, puneți-le întrebări bunicilor voștri. Bunicii sunt memoria vieții, ei sunt înțelepciunea vieții. Vorbiți cu bunicii voștri. (Cfr. Întâlnire cu tinerii la Parohia din Roma „Santa Maria a Setteville”, 15 ianuarie 2017)
Am văzut că Magnificatul izvorăște în inima Mariei în momentul în care o întâlnește pe verișoara ei în vârstă, Elisabeta. Cu credința, cu privirea sa atentă și cu cuvintele sale, Elisabeta o ajută pe Fecioară să înțeleagă mai bine măreția a ceea ce Dumnezeu împlinește în ea și misiunea pe care i-a încredințat-o. Dar ce se întâmplă cu voi? Vă dați seama cât de extraordinar de îmbucurătoare poate fi întâlnirea dintre tineri și vârstnici? Cât de multă atenție acordați persoanelor în vârstă, bunicilor voștri? Pe bună dreptate vreți să vă „înălțați”, inima vă este plină de vise mărețe, dar aveți nevoie de înțelepciunea și de viziunea celor mai în vârstă. Întindeți aripile și zburați, dar realizați și că trebuie să vă redescoperiți rădăcinile și să preluați torța de la cei care au fost înainte. Pentru a construi un viitor cu sens, trebuie să cunoașteți și să apreciați trecutul (cf. AL 190, 193). Tinerii au forță, în timp ce persoanele în vârstă au memorie și înțelepciune. Așa cum a făcut Maria cu Elisabeta, priviți la cei în vârstă, la bunicii voștri. Ei vă vor vorbi despre lucruri care vă pot entuziasma mintea și vă pot umple inima. (Cfr. Mesaj pentru cea de-a 32-a Zi Mondială a Tineretului, Vatican 27 februarie 2017)
Viața are o misiune pentru tinerii de astăzi; Biserica are o misiune, și aș vrea să vă încredințez această misiune. Este să vă întoarceți și să vorbiți cu bunicii voștri. Astăzi mai mult ca oricând avem nevoie de această punte, de acest dialog, între bunici și nepoți, între tineri și bătrâni. Profetul Ioel face această profeție: „Bătrânii voștri vor visa vise și tinerii voștri vor avea viziuni” (2.28). Cu alte cuvinte, tinerii vor face ca lucrurile să se întâmple datorită viziunii lor. Aceasta este deci sarcina pe care v-o dau în numele Bisericii. Vorbiți cu persoanele mai în vârstă. Puteți să spuneți: „Dar e plictisitor… Întotdeauna vorbesc despre aceleași lucruri…” Nu! Ascultați-i pe cei mai în vârstă, vorbiți cu ei, puneți-le întrebări. Faceți-i să viseze, iar din aceste vise luați ceea ce aveți nevoie pentru a merge mai departe, astfel încât să puteți avea o viziune și să faceți această viziune concretă. Aceasta este misiunea voastră astăzi. Aceasta este misiunea pe care Biserica v-o dă astăzi. (Cfr. Discurs la vigilia de rugăciune în pregătirea Zilei Mondiale a Tineretului XXXII, Roma 8 aprilie 2017)
Noi nu suntem Gerontes: noi suntem bunici; noi suntem bunici. Iar dacă nu simțim acest lucru, trebuie să cerem harul de a-l simți. Bunici la care nepoții noștri privesc. Bunicii trebuie să le dea un sens vieții lor din experiența noastră. Bunici care să nu se retragă în istoria noastră melancolică, ci să fie deschiși să transmită acest lucru. Iar pentru noi, acest „ridică-te, privește, speră” se numește „visare”. Suntem bunici chemați să visăm și să le oferim visul nostru tinerilor de astăzi: ei au nevoie de el. Pentru că ei vor extrage din visele noastre puterea de a propovădui și de a-și duce la îndeplinire sarcina. Îmi vine în minte acel pasaj din Evanghelia după Luca (2, 21-38). Simeon și Ana: doi bunici, dar ce capacitate de a visa aveau cei doi! Și au povestit tot acest vis Sfântului Iosif, Maicii Domnului, poporului…. Și Ana se plimba pe aici și pe acolo, zicând: „El este! El este!”, și povestea visul vieții ei. Și iată ce ne cere Domnul astăzi: să fim bunici. Să transmitem această vitalitate tinerilor, pentru că tinerii o așteaptă de la noi; să nu ne retragem, să dăm tot ce avem mai bun: ei așteaptă experiența noastră, visele noastre pozitive pentru a duce la bun sfârșit profeția și lucrarea. Îl rog pe Domnul pentru noi toți, să ne acorde acest har. De asemenea, pentru cei care nu au devenit încă bunici: vedem că președintele [episcopilor] din Brazilia este un om tânăr, … dar va ajunge acolo! Harul de a fi bunici, harul de a visa și de a transmite acest vis tinerilor noștri: ei au nevoie de el. (cfr. Omilie, Sfânta Liturghie cu ocazia celei de-a 25-a aniversări a hirotonirii episcopale a Sfântului Părinte, Roma 27 iunie 2017)
Acest sentiment interior de a fi primit o moștenire care trebuie îmbogățită și transmisă mai departe: acesta este spiritul apostolic al unui prezbiteriu. Tinerii trebuie să știe că lumea nu a început cu ei, că trebuie să își găsească rădăcinile, rădăcinile istorice și religioase… și să lase aceste rădăcini să crească și să dea roade. Învățați-i pe tineri să nu fie lipsiți de rădăcini; învățați-i să vorbească cu cei mai în vârstă. Când am venit astăzi aici, seminariștii mai mici au venit să mă întâmpine. Ar fi trebuit să le pun două întrebări rapide, dar le-am pus doar una, prima și cea mai firească: „Jucați fotbal?” Toți au răspuns: „Da!”. Dar cea de-a doua ar fi fost: „Mergeți în vizită la „bunicii” voștri, la preoții voștri bătrâni? Pentru a asculta povestea vieții lorși a apostolatului lor?” Cei care formează seminariști ar trebui să-i pregătească pe tinerii seminariști să asculte preoții în vârstă: acolo sunt rădăcinile lor; acolo se găsește înțelepciunea Bisericii. (Cfr. Discurs către episcopii din Bangladesh, Dhaka 1 decembrie 2017)
Voi sunteți jarul, jarul lumii de sub cenușă: sub dificultăți, sub războaie se află acest jăratec, jăratec de credință, jăratec de speranță, jăratec de bucurie ascunsă. Vă rog, păstrați aceste făclii, cele pe care le aveți în inima voastră, cu mărturia voastră. Cu problemele care sunt acolo, cu problemele care vor veni, dar fiți conștienți că am o misiune, în lume și în Biserică: să duc mai departe acest foc ascuns, focul unei vieți. Pentru că viața voastră nu a fost inutilă: a fost foc, foc, a dat căldură, a făcut multe lucruri. Dar, în cele din urmă, focul se stinge și rămâne jarul. Nu uitați: voi sunteți jarul lumii, jarul Bisericii pentru a menține focul aprins. (Cfr. Întâlnire cu persoanele în vârstă și bolnave, Roma, 25 februarie 2018)
O societate – ascultați cu atenție! – o societate care nu prețuiește bunicii este o societate care nu are viitor. O Biserică care nu ține cont de legământul dintre generații va sfârși prin a fi lipsită de ceea ce contează cu adevărat, și anume dragostea. Bunicii noștri ne învață ce înseamnă iubirea conjugală și părintească. Ei înșiși au crescut într-o familie și au experimentat dragostea fiilor și fiicelor, a fraților și surorilor. Astfel, ei sunt o comoară de experiență, o comoară de înțelepciune pentru noua generație. Este o mare greșeală să nu-i întrebăm pe cei în vârstă despre experiența lor sau să credem că a vorbi cu ei este o pierdere de timp. (Cfr. Discurs cu ocazia sărbătorii familiilor din cadrul celei de-a IX-a Întâlniri Mondiale a Familiilor, Dublin 25 august 2018)
Vorbiți cu bătrânii, vorbiți cu bunicii: ei sunt rădăcinile, rădăcinile concreteței voastre, rădăcinile creșterii, înfloririi și rodirii voastre. Nu uitați: dacă pomul este singur, nu va da roade. Tot ceea ce înflorește pe copac provine din ceea ce este sub pământ. Această expresie este a unui poet, nu este a mea. Dar este adevărul. Țineți-vă de rădăcini, dar nu rămâneți acolo. Luați rădăcinile și faceți-le să rodească, iar voi veți deveni și voi rădăcini pentru alții. Nu uitați de fotografie, cea cu bunicul. Vorbește cu bunicii tăi; vorbește cu cei în vârstă și asta te va face fericit. (Cfr. Discurs cu ocazia întâlnirii cu tinerii și părinții sinodali, Vatican 6 octombrie 2018)
Lăsați-mă să vă spun ceva. În prima mea zi aici am văzut o femeie cu o pălărie, o doamnă în vârstă, o bunică, la bariera pe lângă care treceam cu mașina, și avea o pancartă pe care scria: „Și noi, bunicile, știm să facem dezordine”, cu cuvintele adăugate mai jos, „cu înțelepciune”. Alăturați-vă bunicilor pentru a face dezordine, va fi o adevărată dezordine, o dezordine foarte inteligentă, nu vă speriați de ea, ieșiți și vorbiți. Mi s-a părut că doamna era destul de în vârstă, așa că am întrebat-o de vârstă: era cu 14 ani mai tânără decât mine, ce rușine! (cfr. Întâlnirea cu voluntarii ZMT 2019, Panama 27 ianuarie 2019)
Dacă ne aducem aminte de întâlnirea noastră inițială cu Domnul, ne dăm seama că aceasta nu a apărut ca ceva privat între noi și Dumnezeu. Nu, ea a înflorit în contextul unui popor credincios, alături de mulți frați și surori, în momente și locuri bine precizate. Evanghelia ne spune acest lucru, arătând cum întâlnirea are loc în cadrul poporului lui Dumnezeu, în istoria sa concretă, în tradițiile sale vii: în templu, potrivit legii, în contextul profeției, la tineri și bătrâni împreună (cf. Lc 2, 25-28, 34). Așa este și în viața consacrată: ea înflorește și se dezvoltă în Biserică; dacă este izolată, se ofilește. Ea se maturizează atunci când tinerii și vârstnicii pășesc împreună, când tinerii își redescoperă rădăcinile și vârstnicii primesc acele roade. Însă, când pășim singuri, când rămânem fixați pe trecut sau sărim înainte încercând să supraviețuim, atunci viața consacrată stagnează. (cfr. Omilie, a 23-a Zi Mondială a Vieții Consacrate Roma, 2 februarie 2019)
Persoanele în vârstă, la nivel social, nu ar trebui să fie considerate ca o povară, ci pentru ceea ce sunt cu adevărat, adică o resursă și o bogăție. Ei sunt memoria unui popor! Acest lucru este demonstrat de contribuția lor la activitățile de voluntariat, ocazii prețioase de a trăi dimensiunea gratuității. Bătrânii sănătoși pot oferi câteva ore din timpul lor pentru a se îngriji de persoanele aflate în nevoie, îmbogățindu-se astfel pe ei înșiși. (…) Și astfel ajungem la cel de-al doilea aspect: bătrânețea ca anotimp al dialogului. Viitorul unui popor presupune în mod necesar un dialog și o întâlnire între vârstnici și tineri pentru construirea unei societăți mai drepte, mai frumoase, mai solidare, mai creștine. Tinerii sunt forța parcursului unui popor, iar vârstnicii întăresc și mai mult acest lucru cu memoria și înțelepciunea lor. Bătrânețea este un timp de har, în care Domnul își reînnoiește chemarea către noi: El ne cheamă să păstrăm și să transmitem credința noastră, ne cheamă să ne rugăm, mai ales să mijlocim; ne cheamă să fim aproape de cei aflați în nevoie. Bătrânii și bunicii au o capacitate unică și specială de a înțelege cele mai problematice situații. Iar atunci când se roagă pentru aceste situații, rugăciunea lor este puternică, este solidă! Bunicii, care au fost binecuvântați să vadă copiii copiilor lor (cf. Ps 128,6), au o mare sarcină: să transmită experiența de viață, istoria unei familii, a unei comunități, a unui popor. (Către Membrii Asociației Naționale a Lucrătorilor Vârstnici din Italia, 16 decembrie 2019)
(16.) Totuși, în același timp se recomandă tinerilor: „Supuneți-vă prezbiterilor” (1Pt 5,5). Biblia insistă neîncetat ca un respect profund să fie arătat celor în vârstă, pentru că ei posedă un patrimoniu de experiență, au experimentat succesele și eșecurile, bucuriile și marile dureri ale vieții, speranțele și dezamăgirile, și în tăcerea inimii lor păstrează atâtea istorii care ne pot ajuta să nu greșim și să nu fim înșelați de promisiuni false. Cuvântul unui bătrân înțelept invită să se respecte anumite limite și să știe să se stăpânească la momentul potrivit: „Îndeamnă-i pe cei mai tineri să fie înțelepți” (Tit 2,6). Nu este bine a cădea în cultul tinereții sau într-o atitudine tinerească ce îi disprețuiește pe alții din cauza anilor lor sau pentru că sunt dintr-o altă epocă. Isus spunea că persoana înțeleaptă știe să scoată lucruri noi și lucruri vechi din comoara sa (cf. Mt 13,52). Un tânăr înțelept se deschide la viitor, dar este capabil mereu să valorizeze ceva din experiența altora.
(187) La Sinod s-a afirmat că „tinerii sunt proiectați spre viitor și înfruntă viața cu energie și dinamism. Însă sunt și tentați să se concentreze asupra folosirii prezentului și uneori tind să dea puțină atenție amintirii trecutului din care provin, îndeosebi a multelor daruri transmise lor de părinți, de bunici, de bagajul cultural al societății în care trăiesc. A-i ajuta pe tineri să descopere bogăția vie a trecutului, comemorând-o și folosindu-se de ea pentru propriile alegeri și posibilități, este un adevărat act de iubire față de ei în vederea creșterii lor și a alegerilor pe care sunt chemați să le facă”.
(188) Cuvântul lui Dumnezeu recomandă să nu se piardă contactul cu bătrânii, pentru a putea aduna experiența lor: „Stai în mulțimea celor bătrâni! Dacă este cineva înțelept, aderă la el! […] Dacă vezi un om inteligent, trezește-te de dimineață pentru el și piciorul tău să tocească scările de la ușile sale!” (Sir 6,34.36). În orice caz, anii lungi pe care ei i-au trăit și tot ceea ce li s-a întâmplat în viață trebuie să ne facă să-i privim cu respect: „Să te ridici în fața părului cărunt” (Lev 19,32), pentru că „gloria tinerilor este forța lor, dar podoaba bătrânilor este căruntețea” (Pr 20,29).
(192) În profeția lui Ioel găsim o veste care ne permite să înțelegem asta într-un mod foarte frumos. Spune așa: „După aceea, voi revărsa Duhul meu peste orice făptură: vor profeți fiii voștri și fiicele voastre, bătrânii voștri vor avea vise și tinerii voștri vor avea viziuni” (Il 3,1; cf. Fap 2,17). Dacă tinerii și bătrânii se deschid la Duhul Sfânt, împreună produc o combinație minunată. Bătrânii visează și tinerii au viziuni. În ce mod se completează reciproc cele două lucruri?
(193) Bătrânii au visuri împletite cu amintiri, cu imaginile atâtor lucruri trăite, marcate de experiență și de ani. Dacă tinerii se înrădăcinează în visurile bătrânilor, reușesc să vadă viitorul, pot să aibă viziuni care le deschid orizontul și le arată noi drumuri. Dar dacă bătrânii nu visează, tinerii nu mai pot vedea clar orizontul.
(194) Este frumos să se găsească, printre lucrurile pe care părinții noștri le-au păstrat, vreo amintire care ne permite să ne imaginăm ceea ce au visat pentru noi bunicii noștri și bunicile noastre. Fiecare ființă umană, încă înainte de a se naște, a primit de la bunicii săi, drept cadou, binecuvântarea unui vis plin de iubire și de speranță: acela al unei vieți mai bune. Și dacă n-ar fi avut de la niciunul dintre bunicii săi, cu siguranță un străbunic l-a visat și s-a bucurat pentru el, contemplând în leagăn pe copiii săi și apoi pe nepoții săi. Visul primordial, visul creator al lui Dumnezeu Tatăl nostru, precedă și însoțește viața tuturor copiilor săi. A comemora această binecuvântare, care se extinde din generație în generație, este o moștenire prețioasă pe care trebuie să știm s-o menținem vie pentru a o putea transmite la rândul nostru.
(195) Pentru aceasta este bine ca bătrânii să fie lăsați să facă narațiuni lungi, care uneori par mitologice, fanteziste – sunt visuri de bătrâni – dar de multe ori sunt pline de experiență prețioasă, de simboluri elocvente, de mesaje ascunse. Aceste narațiuni cer timp și ca să ne dispunem gratuit să ascultăm și să interpretăm cu răbdare, pentru că nu intră într-un mesaj din rețelele sociale. Trebuie să acceptăm că toată înțelepciunea de care avem nevoie pentru viață nu poate să fie închisă în limitele impuse de actualele resurse ale comunicării.
(197) Ce anume putem să le dăm tinerilor noi, bătrânii? „Tinerilor de astăzi, care trăiesc amestecul lor de ambiții eroice și de nesiguranțe, putem să le amintim că o viață fără iubire este o viață sterilă”[106]. Ce le putem spune? „Tinerilor temători le putem spune că neliniștea față de viitor poate să fie depășită”. Ce-i putem învăța? „Pe tinerii excesiv de preocupați de ei înșiși putem să-i învățăm că se experimentează o bucurie mai mare în a da decât în a primi, și că iubirea nu se demonstrează numai prin cuvinte, ci și cu faptele”.
(199) Dacă mergem împreună, tineri și bătrâni, vom putea fi bine înrădăcinați în prezent și, din această poziție, să frecventăm trecutul și viitorul: să frecventăm trecutul, pentru a învăța de la istorie și pentru a vindeca rănile care uneori ne condiționează; să frecventăm viitorul, pentru a alimenta entuziasmul, pentru a face să răsară visurile, pentru a provoca profeții, pentru a face să înflorească speranțele. În acest mod, uniți, vom putea să învățăm unii de la alții, să încălzim inimile, să inspirăm mințile noastre cu lumina evangheliei și să dăm forță nouă mâinilor noastre.
(201) În Sinod, unul dintre auditori, un tânăr din Insulele Samoa, a spus că Biserica este un canoe, în care bătrânii ajută să se mențină direcția interpretând poziția stelelor și tinerii vâslesc cu forță imaginând ceea ce îi așteaptă mai încolo. Să nu ne lăsăm scoși în afara drumului nici de tinerii care cred că adulții sunt un trecut care nu mai contează, care este deja depășit, nici de adulții care cred că știu mereu cum ar trebui să se comporte tinerii. Mai degrabă, să urcăm cu toții în aceeași canoe și împreună să căutăm o lume mai bună, sub impulsul mereu nou al Duhului Sfânt. (Cfr. Îndemnul apostolic post-sinodal Christus vivit, 25 martie 2019)
Ce anume putem să le dăm tinerilor noi, bătrânii? „Tinerilor de astăzi, care trăiesc amestecul lor de ambiții eroice și de nesiguranțe, putem să le amintim că o viață fără iubire este o viață sterilă”. Ce le putem spune? „Tinerilor temători le putem spune că neliniștea față de viitor poate să fie depășită”. Ce-i putem învăța? „Pe tinerii excesiv de preocupați de ei înșiși putem să-i învățăm că se experimentează o bucurie mai mare în a da decât în a primi, și că iubirea nu se demonstrează numai prin cuvinte, ci și cu faptele”. (Cfr. Discurs la Întâlnirea Internațională a Rețelei Mondiale de Rugăciune a Papei, Vatican 28 iunie 2019)
Iubiți frați și surori,
Vă adresez cordialul meu bun-venit vouă, participanți la primul Congres internațional de pastorație a bătrânilor – „Bogăția anilor” -, organizat de Dicasterul pentru Laici, Familie și Viață; și îi mulțumesc cardinalului Farrell pentru cuvintele sale respectuoase.
„Bogăția anilor” este bogăție a persoanelor, a fiecărei persoane care are în urma ei atâția ani de viață, de experiență și de istorie. Este comoara prețioasă care ia formă în drumul vieții fiecărui bărbat și femeie, oricare ar fi originile sale, proveniența sa, condițiile sale economice sau sociale. Deoarece viața este un dar… iar când este lungă, e un privilegiu, pentru sine și pentru alții. Mereu, mereu este așa. În secolul al XXI-lea, bătrânețea a devenit una din trăsăturile distinctive ale umanității. În câteva decenii, piramida demografică – odinioară sprijinită pe un mare număr de copii și tineri și avea în vârful său puțini bătrâni – s-a răsturnat. Dacă odinioară bătrânii ar fi putut să populeze un mic stat, astăzi ar putea să populeze un întreg continent. În acest sens, prezența imensă a bătrânilor constituie o noutate pentru fiecare ambient social și geografic din lume. În afară de asta, bătrâneții îi corespund astăzi diferite perioade ale vieții: pentru mulți este vârsta la care încetează activitatea productivă, forțele slăbesc și apar semnele bolii, ale nevoii de ajutor și izolarea socială; dar pentru mulți este începutul unei lungi perioade de bunăstare psiho-fizică și de libertate de obligațiile de muncă.
În ambele situații, cum trebuie trăiți acești ani? Ce sens trebuie dat acestei faze a vieții, care pentru mulți poate să fie lungă? Dezorientarea socială și, în multe privințe, indiferența și refuzul pe care societățile noastre le manifestă față de bătrâni, cheamă nu numai Biserica, ci pe toți, la o reflecție serioasă pentru a învăța să se perceapă și să se aprecieze valoarea bătrâneții. De fapt, în timp ce, pe de o parte, statele trebuie să înfrunte noua situație pe planul economic, pe de altă parte, societatea civilă are nevoie de valori și semnificații pentru vârsta a treia și a patra. Și mai ales aici vine contribuția comunitatea eclezială.
De aceea am primit cu interes inițiativa acestei întâlniri, care a focalizat atenția asupra pastorației pentru bătrâni și a demarat o reflecție despre implicațiile care derivă dintr-o prezență însemnată a bătrânilor în parohiile și în societățile noastre. Vă cer ca aceasta să nu rămână o inițiativă izolată, ci să însemne începutul unui drum de aprofundare pastorală și de discernământ. Trebuie să schimbăm obișnuințele noastre pastorale pentru a ști să răspundem la prezența atâtor persoane bătrâne în familii și în comunități.
În Biblie longevitatea este o binecuvântare. Ea ne pune în confruntare cu fragilitatea noastră, cu dependența reciprocă, cu legăturile noastre familiale și comunitare, și mai ales cu filiația noastră divină. Acordând bătrânețea, Dumnezeu Tatăl dăruiește timp pentru a aprofunda cunoașterea despre El, intimitatea cu El, pentru a intra tot mai mult în inima sa și a ne abandona Lui. Este timpul pentru a ne pregăti să încredințăm în mâinile sale sufletul nostru, definitiv, cu încredere de fii. Dar este și un timp de rodnicie reînnoită. „Ei aduc roade și la bătrânețe”, spune psalmistul (Ps 91,15). De fapt, planul de mântuire al lui Dumnezeu se realizează și în sărăcia trupurilor slabe, sterile și neputincioase. Din sânul steril al Sarei și din trupul centenar al lui Abraham s-a născut poporul ales (cf. Rom 4,18-20). Din Elisabeta și din bătrânul Zaharia s-a născut Ioan Botezătorul. Bătrânul, și atunci când este slab, poate să devină instrument al istoriei mântuirii.
Conștient de acest rol de neînlocuit al persoanelor bătrâne, Biserica devine loc unde generațiile sunt chemate să împărtășească proiectul de iubire al lui Dumnezeu, într-un raport de schimb reciproc al darurilor Duhului Sfânt. Această împărtășire inter-generațională ne obligă să schimbăm privirea noastră spre cei bătrâni, pentru a învăța să privim la viitor împreună cu ei.
Când ne gândim la bătrâni și vorbim despre ei, cu atât mai mult în dimensiunea pastorală, trebuie să învățăm să modificăm un pic timpii verbelor. Nu există numai trecutul, ca și cum, pentru bătrâni, ar exista numai o viață în urma lor și o arhivă mucegăită. Nu. Domnul poate și vrea să scrie cu ei și pagini noi, pagini de sfințenie, de slujire, de rugăciune… Astăzi aș vrea să vă spun că și bătrânii sunt prezentul și ziua de mâine a Bisericii. Da, sunt și viitorul unei Biserici care, împreună cu tinerii, profețește și visează! Pentru aceasta este atât de important ca bătrânii și tinerii să vorbească între ei, este atât de import.
Profeția bătrânilor se realizează atunci când lumina Evangheliei intră pe deplin în viața lor; când, ca Simeon și Ana, îl iau în brațe pe Isus și vestesc revoluția duioșiei, Vestea Bună a Celui care a venit în lume pentru a aduce lumina Tatălui. Pentru aceasta vă cer să nu încetați să vestiți Evanghelia bunicilor și bătrânilor! Mergeți în întâmpinarea lor cu zâmbetul pe față și cu Evanghelia în mâini! Ieșiți pe străzile din parohiile voastre și mergeți să-i căutați pe bătrânii care trăiesc singuri! Bătrânețea nu este o boală, este un privilegiu! Singurătatea poate să fie o boală, dar cu caritatea, apropierea și întărirea spirituală putem s-o vindecăm.
Dumnezeu are un popor numeros de bunici pretutindeni în lume. În zilele noastre, în societățile secularizate din multe țări, actualele generații de părinți nu au, cei mai mulți, acea formare creștină și acea credință vie, pe care în schimb bunicii pot s-o transmită nepoților lor. Ei sunt inelul indispensabil pentru a educa la credință pe cei mici și pe cei tineri. Trebuie să ne obișnuim să-i includem în orizonturile noastre pastorale și să-i considerăm, nu în manieră episodică, drept una din componentele vitale ale comunităților noastre. Ei nu sunt numai persoane pe care suntem chemați să le asistăm și să le protejăm pentru a păstra viața lor, ci pot să fie actori ai unei pastorații evanghelizatoare, martori privilegiați ai iubirii fidele a lui Dumnezeu.
Pentru aceasta mulțumesc tuturor care dedicați energiile voastre pastorale bunicilor și bătrânilor. Știu bine că angajarea voastră și reflecția voastră se nasc din prietenia concretă cu atâția bătrâni. Sper ca aceea care astăzi este sensibilitatea câtorva puțini să devină patrimoniu al fiecărei comunități ecleziale. Nu vă fie teamă, luați inițiative, ajutați-i pe episcopii voștri și diecezele voastre să promoveze slujirea pastorală adusă bătrânilor și cu bătrânii! Nu vă descurajați, mergeți înainte! Dicasterul pentru Laici, Familie și Viață va continua să vă însoțească în această muncă. Și eu vă însoțesc cu rugăciunea mea și binecuvântarea mea. Și voi, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine! Mulțumesc! (Discurs al Sanctității Sale Papa Francisc adresat participanților la Congresul internațional „Bogăția multor ani de viață”, Roma 31 ianuarie 2020)
Astăzi aș dori să ne rugăm pentru bătrânii care suferă într-un mod special în acest moment: cu o mare singurătate interioară, de multe ori cu multă frică. Să-l rugăm pe Domnul să fie aproape de bunicii noștri și de toți bătrânii, să dea putere celor care ne-au dat înțelepciune, viață, povestea noastră. Să le fim aproape și noi cu rugăciunea noastră. (Cfr. Sfânta Liturghie în Domus Sanctae Marthae, 17 martie 2020)
Dragi frați și surori, în ziua de pomenire a Sfinților Ioachim și Ana, „bunicii” lui Isus, aș dori să-i invit pe tineri să facă un gest de tandrețe față de cei mai bătrâni, mai ales față de cei mai singuri, în casele și în căminele lor, cei care nu și-au mai văzut apropiații de multe luni. Dragi tineri, fiecare dintre aceste persoane în vârstă este bunicul vostru! Nu-i lăsați singuri. Folosiți inventivitatea iubirii, dați telefoane, apeluri video, trimiteți mesaje, ascultați-i și, acolo unde este posibil, respectând normele sanitare, mergeți și voi în vizită la ei. Trimiteți-le o îmbrățișare. Ei sunt rădăcinile voastre. Un copac dezrădăcinat nu poate crește, nu înflorește și nu dă roade. De aceea, legătura și conexiunea cu rădăcinile tale este importantă. „Floarea unui copac vine din ceea ce are sub pământ”, spune un poet din țara mea natală. Prin urmare, vă invit să-i aplaudăm cu toții pe bunicii noștri! (cf. Angelus, 26 iulie 2020)
Dragi frați și surori, poimâine, 2 februarie, vom celebra sărbătoarea prezentării lui Isus în Templu, când Simeon și Ana, amândoi în vârstă, luminați de Duhul Sfânt, l-au recunoscut pe Isus ca fiind Mesia. Duhul Sfânt trezește și astăzi în bătrâni gânduri și cuvinte de înțelepciune: vocea lor este prețioasă, deoarece cântă laudele lui Dumnezeu și protejează rădăcinile popoarelor. Ei ne reamintesc că bătrânețea este un dar și că bunicii sunt legătura dintre generații, transmițând tinerilor experiența de viață și de credință. Bunicii sunt adesea uitați și noi uităm această bogăție a păstrării rădăcinilor și a transmiterii mai departe.
De aceea, am decis să institui Ziua Mondială a Bunicilor și a Persoanelor Vârstnice, care va fi celebrată în întreaga Biserică în fiecare an, în a patra duminică din iulie, în apropierea sărbătorii Sfinților Ioachim și Ana, „bunicii” lui Iisus. Este important ca bunicii să-și întâlnească nepoții și ca nepoții să-și întâlnească bunicii, pentru că – așa cum spune profetul Ioel – bunicii, înaintea nepoților, vor visa și vor avea iluzii [dorințe mari], iar tinerii, luând putere de la bunicii lor, vor merge mai departe și vor profeți. Iar 2 februarie este, într-adevăr, sărbătoarea întâlnirii dintre bunici și nepoții lor. (cf. Angelus, 31 ianuarie 2021)
