„Eu sunt păstorul cel bun. Eu le cunosc pe ale mele şi ale mele mă cunosc pe mine.“ (Ioan 10, 14), le spune Isus ucenicilor și celor care Îl urmează. În calendarul romano-catolic, a patra duminică după Sf. Paște este marcată Duminica Bunului Păstor. În această zi, credincioșii din întreaga lume se roagă pentru vocațiile la Preoție și viața consacrată.
În Duminica Bunului Păstor, mulți preoți își aduc aminte probabil și de acel preot paroh sau părinte spiritual pe care l-au considerat un exemplu, care, la vremea respectivă, le-a întărit alegerea și i-a sprijinit în înfăptuirea vocației sacerdotale, le-a fost alături și i-a susținut în slujirea lor preoțească. Unii preoți fac acum acest lucru și în scris.

Pr. Zsolt Szilvágyi, vicar pastoral, paroh de Timișoara IV Iosefin: – „Până în clasa a patra, parohul satului nostru a fost părintele Antal Mészáros, un preot călugăr lazarist, în vârstă. Era deja în vârstă când l-am cunoscut eu, dar a avut totuși o mare influență asupra mea ca și copil. Nu făcea nimic extraordinar, dar chiar ca și copil simțeam că își trăia vocația din toată inima. Mai târziu am aflat că era originar din Ungaria. După cel de-al Doilea Război Mondial a rămas aici pentru că a văzut că aici era mai mare nevoie de el. Îmi amintesc clar că, atunci când mergeam la parohie, îl vedeam adesea rugându-se. Printre altele, se ruga cu insistență pentru vocații preoțești. Menționez că în satul meu natal, Zimandu Nou, nimeni nu alesese vocația preoțească până atunci.
Când eram mic copil și mă jucam de-a «preotul», îmi doream să fiu ca el. Vremurile s-au schimbat foarte mult. Eu însumi sunt preot de douăzeci și trei de ani. Cu toate acestea, pe acest părinte îl privesc și astăzi așa cum îl priveam când eram copil. Acum, în circumstanțe schimbate, îmi doresc în continuare să fiu ca el: să trăiesc pentru Dumnezeu și pentru oameni. L-am vizitat din când în când, chiar și după ce s-a pensionat. Eram în clasa a noua când a decedat. Astăzi îl consider mijlocitorul meu ceresc.

Pr. János Kapor, paroh de Chișineu-Criș și Satu Nou: – „De curând, în Joia Mare, după Liturghia Crismei, am primit o invitație la Sfânta Liturghie de diamant a Pr. György Kóbor, paroh emerit de Ciacova, în care părintele ne-a rugat să mulțumim împreună lui Dumnezeu pentru harurile, fidelitatea și slujirea pe care a îndeplinit-o timp de 60 de ani pentru mântuirea sufletelor. Duminica Bunului Păstor este un bun prilej de a privi în urmă și de a reflecta asupra principalelor caracteristici ale slujirii sale preoțești. Am citit undeva că Bunul Păstor este curajos. Este nevoie de curaj ca să îndrăznim să apărăm adevărul fără a ne sacrifica credința în favoarea cerințelor acestei lumi. La începutul anilor șaptezeci a fost nevoie de curaj pentru ca părintele Kóbor să îndrăznească să ia apărarea credincioșilor săi, să îndrăznească să ia apărarea Bisericii sale și să rămână alături de poporul lui Dumnezeu, în ciuda vremurilor pe care le trăiam.
O altă caracteristică a Bunului Păstor este că oricine se poate apropia de El. În acest fel poate fi recâștigată încrederea oamenilor. Este ceea ce părintele Kóbor s-a străduit să facă la începutul anilor ’70 pentru a-i aduce pe oameni mai aproape de Dumnezeu și de Sf. Maica Biserică. Și Dumnezeu i-a dat această carismă de a putea să se adreseze celor mici și celor mari, tinerilor și vârstnicilor, și să le ofere tuturor un loc în parohie. Spunem adesea că Bunul Păstor este grijuliu. Am citit undeva că păstorul nu-și hrănește turma, ci o conduce „pe păşuni verzi și la ape de odihnă“, adică îi arată unde poate găsi hrană. Îndatorirea preotului este de a-i conduce la Isus pe cei care îi sunt încredințați. Faptul că părintele Kóbor a reușit să ne conducă pe noi trei (Pr. János Kapor, Pr. Johann Pálfi și Pr. Gyula Dorin Filip – n.r.) spre Preoție s-a datorat și faptului că, pe lângă harul divin, zilnic am avut în fața ochilor exemplul său de viață și de slujire. Ceea ce pe mine personal m-a impresionat și m-a mișcat, a fost faptul că Păstorul cel Bun își asumă responsabilitatea pentru ceilalți. Aceasta este ceea ce am experimentat în apropierea pr. Kóbor, aceasta este ceea ce m-a atins când am înțeles încet-încet că și eu trebuie să urmez calea pe care El mi-a arătat-o. Când eram în clasa a șasea sau a șaptea, părintele Kóbor m-a rugat să conduc devoțiunea din luna mai în cinstea Sf. Fecioare Maria, deoarece el a suferit un accident de motocicletă. Deși de ceva vreme eram un ministrant de încredere, am fost mișcat de faptul că a avut atât de multă încredere în mine. Am condus devoțiunile din lunile octombrie și mai, ceea ce mi-a întărit și mai mult vocația și cinstirea profundă a Sf. Fecioare Maria.

Pr. Nikola Lauš, director al Cancelariei Episcopale: – „Cred că astăzi cu greu mai găsim persoane care să ne inspire cu-adevărat. Mai degrabă ne lăsăm modelați și transformați de persoane cât mai populare sau de așa-zisele ,,vedete“ mondene, fără să mai ținem cont de sistemul lor de valori, de reperele morale promovate sau de comportamentul creștin. Însă observăm că efectele nu sunt cele dorite în viața noastră și că împlinirea, pacea și fericirea sunt tot mai greu de găsit și de păstrat în sufletul omului. Bucuria adevărată este tot mai absentă. Și atunci ar fi justificat să ne întrebăm ce fel de exemple urmez în drumul meu? După cine mă ghidez în viață și cum mă las influențat de cei din jur?
Dacă privesc în urmă, copilăria și tinerețea mi-au fost profund marcate de exemplul părintelui paroh din satul natal: părintele Tincul Marian, pe care bunul Dumnezeu a decis să-l cheme la El în urmă cu 4 ani, după ce a slujit comunitatea de credincioși din Lupac și din filiale aproape 50 de ani! Poate nu se încadra în tiparele pe care tinerii de astăzi le caută, însă cu siguranță caracterul său ferm și sensibil totodată, modul lui carismatic de a fi și felul devotat și fidel de a-și trăi credința aveau să influențeze și să ,,atingă“ multe vieți.
Îmi sunt încă vii în minte momentele în care ne aduna pe noi, ca și copii, în casa parohială pentru seri recreative, pentru întâlniri comune pline de activități frumoase. Un impact deosebit pentru mine l-a avut faptul că părintele paroh ne conferea încredere prin micile slujiri pe care ni le încredința și prin rolurile pe care ni le atribuia în cadrul Sfintei Liturghii și nu numai. Atenția și grija pe care ni le purta ne făceau să ne simțim valorizați. Faptele lui bune nu se răsfrângeau numai asupra noastră, a tinerilor, ci din inima lui mare și generoasă dăruia tuturor fără preget, fiind dispus să ajute pe oricine avea nevoie. Ușa sa era deschisă și oricine era bine primit, așa cum Tatăl ceresc ne primește pe toți cu brațele deschise și nu respinge pe nimeni dintre cei care-L caută. Totodată, prin intermediul părintelui paroh am avut ocazia să descopăr spiritualitatea locurilor de pelerinaj, inclusiv pe alte meleaguri, ajungând ani la rând pe parcursul verii, mai multe luni din cadrul vacanței, să descopăr bogăția locului de pelerinaj din Marija Bistrica, din Croația (unde parohul locului, prin exemplul său de slujire, mi-a fost o adevărată călăuză pe drumul meu de studenție din acea vreme), dar și însemnătatea și spiritualitatea profundă a credincioșilor care veneau în acest loc pentru întărirea lor în credință.
Și datorită părintelui paroh m-am intersectat cu diverși preoți, frați călugări sau persoane consacrate ale căror exemple de dedicare m-au inspirat și m-au motivat să-L caut mai profund pe Dumnezeu și să-mi intensific legătura cu Răscumpărătorul meu.
Pe lângă impactul major pe care părintele Tincul l-a avut asupra mea și pe lângă toată susținerea de care am avut parte în drumul meu de pregătire pentru a-L sluji pe Domnul și pe oameni, un alt părinte spiritual care m-a ajutat în mod semnificativ în formarea sacerdotală și m-a întărit în chemarea mea este părintele Nikola Lauš SDS, în prezent superiorul Mănăstirii Salvatorienilor din Timișoara III. Elisabetin. Claritatea gândirii sale, profunzimea credinței practicate și integritatea caracterului m-au condus la o reconfirmare a dorinței de a merge pe calea slujirii și consacrării lui Dumnezeu. Însoțirea lui pe parcursul drumului meu de formare sacerdotală și de creștere în credință, prietenia sa loială, precum și călăuzirea plină de înțelepciune mi-au fost de un real folos și un sprijin neprețuit de-a lungul vieții. Dragostea lui frățească m-a ridicat în multe momente iar slujirea sa plină de bunătate și de compasiune reprezintă pentru mine un dar provenit de la Domnul. Bogăția sa spirituală, tăria credinței și frumusețea sa sufletească au reprezentat fără îndoială pentru mine un imbold în a mă apropia mai mult de Dumnezeu, a-L căuta cu mai mult zel și a reaprinde în mine dorul de sfințenie, dorul de comuniune cu Cel ales, cu Mântuitorul iubit care m-a chemat pe acest drum.
Având aceste modele de credință prin persoana acestor părinți preoți, nu pot decât să-I fiu recunoscător Părintelui Atotputernic și cu smerenie să le mulțumesc pentru tot ceea ce mi-au insuflat, pentru credința sădită și dezvoltată în inima mea, pentru bogăția valorilor pe care le-au cultivat în sufletul meu pentru exemplul lor concret și luminos de Imitatio Christi. Cu siguranță astăzi nu aș fi fost aici, ca umil slujitor al Domnului, dacă nu aveam parte de însoțirea lor în drumul vieții mele.
Însă indiferent de vocație, chemarea cred că este aceeași pentru fiecare dintre noi: să ne centrăm existența pe împărăția lui Dumnezeu; să încercăm să trăim frumos și demn, ca și copii ai Domnului; să păstrăm bucuria autentică ce provine dintr-o credință sinceră și cu dorința vie de mântuire, adorându-L pe Creator și slujindu-ne cu simplitate semenii. Vocația noastră să conste în a deveni persoane ,,după inima Domnului“, care trăiesc de dragul Bunului Păstor, căci până la urmă ,,din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile.“