Dragi confraţi în preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

în descrierea evenimentelor de Crăciun există ceva poetic, idilic, ceva foarte frumos, emoționant, foarte profund. Dacă ne gândim la Crăciun, ni se înalță cumva sufletul.
Oare de ce se întâmplă așa? – Căci realitatea de acolo, de la fața locului, era oarecum diferită: Sfânta Familie ajunge în Betleem obosită – Maria este însărcinată – iar nimeni nu îi primește, sunt printre străini, în noapte… În sufletele lor se putea înfiripa întrebarea: Oare de ce nu am putut face mai mult pentru acest copil? Așadar, nimic în această situație nu ne-ar sugera că ar fi ceva nobil sau poetic acolo. – Desigur, după aceea se întâmplă evenimentele. – Dar este bine, dacă observăm că există o realitate foarte dură, în care trăim cu toții: uneori se termină banii, ne este afectată sănătatea, câteodată ni se termină și răbdarea, uneori suntem nemulțumiți de noi înșine și de alții, uneori suntem obosiți, viața este scurtă… Toate acestea sunt o realitate. O realitate aspră. Și cum va deveni această realitate aspră o viață trăită frumos?
Odată cu nașterea lui Isus, am dobândit capacitatea de a vedea dincolo de aparența lucrurilor. Sf. Scriptură spune: „Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Cel care L-a primit, cel care crede în El, vede dincolo de aparența lucrurilor, în sensul bun al cuvântului. Vede frumusețea, poezia, dragostea lui Dumnezeu, ceea ce a primit în dar, ceea ce i s-a dat cadou.
Avem ochii credinței? Aceasta este aptitudinea care vede dincolo de aparența lucrurilor, vede că aici nu există doar realitatea neîndurătore a oamenilor care nu găzduiesc Sfânta Familie, că nu există doar oboseală și suferință, ci descoperă realitatea mai mare, faptul că dragostea lui Dumnezeu tocmai s-a manifestat. Dumnezeu Cel Atotputernic a coborât printre noi. Crăciunul ne deschide ochii către această realitate. Aceasta îl face atât de frumos. Cumva, acum nu mai vedem doar realitatea aspră în care trăim, ci și această altă realitate pe care, la început, o percepem doar cu ochii credinței. La început, pentru că mai târziu, foarte des, o vom vedea și cu ochii noștri trupești, cum încep să vadă și Maria și Iosif: vin păstorii, îngerii, vin magii… aici s-a întâmplat ceva, a început ceva. Dar pentru aceasta este nevoie de credința, care nu se bazează pe ceea ce vedem, care este mai mult decât ceea ce vedem. Vederea va veni după ce am răspuns cu credință chemării lui Dumnezeu.
Sărbătorim nașterea lui Isus Cristos. Și în spatele tuturor lucrurilor, dincolo de ele, mai presus de toate, să-L vedem pe Emmanuel care trăiește printre noi, pe Dumnezeul care locuiește aici, trăiește aici în mijlocul poporului Său!
Dacă nu pierdem această capacitate de a vedea, viața noastră se poate schimba din temelii.
Am auzit cândva o povestire.
A fost odată o mănăstire care tocmai trăia niște vremuri grele. Călugării îmbătrâniseră tot mai mult, iar tinerii aspiranţi erau din ce în ce mai puţini. Cei rămași îşi împlineau îndatoririle cu tristețe și cu inimă grea. S-au strâns, ca să se sfătuiască. S-au gândit că în pădurea din jurul mănăstirii trăia un bătrân înțelept, pe care ar trebui să-l viziteze. Abatele mănăstirii l-a și vizitat. Bătrânul l-a ascultat și, în cele din urmă, i-a dat un sfat: – Spune o singură frază celorlalți călugări, pe care nu mai ai voie să o repeți. Doar o singură dată ai voie să o rostești. Iată cum sună propoziția: Mesia este printre voi.
Întors la mănăstire, abatele i-a adunat pe călugări şi le-a zis ceea ce i-a spus înțeleptul: Mesia este printre noi. Călugării nu au avut voie să repete această frază. Ei s-au întrebat ce ar putea însemna acest lucru: oare care dintre ei este Mesia, oare este fratele Toma sau fratele Ilie, sau fratele Matei, sau poate sunt chiar eu?
În timp ce se gândeau la toate posibilitățile, călugării au început să se privească și să se comporte altfel unii cu alții. Își arătau un respect extraordinar unul față de celălalt gândindu-se că poate unul dintre ei este Mesia. Încetul cu încetul, atmosfera din mănăstire s-a schimbat așa de tare, încât vizitatorii, care mai treceau pe la ei, au observat această schimbare ce-i înconjura pe călugări, le-a plăcut atmosfera plină de iubire, și și-au chemat și prietenii, au venit și tinerii. Au fost și unii care au simțit chemarea pentru viața monastică. Așa s-a reînnoit acea mănăstire.
Oare noi suntem conștienți de faptul că Mesia este într-adevăr printre noi? A venit, ca să fie alături de noi. Oare avem ochi să descoperim că trăiește chiar aici, în cel de lângă noi, și în noi? El vrea să trăiască și în relațiile noastre. A devenit om, ca să fie alături de noi și ca să ne arate cum este Dumnezeu. A devenit foarte mic. Atât de mic, încât alții să se poată apleca spre El, să Îl poată ajuta, a devenit o persoană ce poate fi iubită. Și de atunci este printre noi, deschizându-ne ochii pentru a-i descoperi prezența, deschizându-ne inimile, ca să ni le umple pe de-a-ntregul, iar toată viața noastră să devină un răspuns de iubire la iubirea Lui.
Cu aceste gânduri Vă doresc, dragi credincioși, o sărbătore a Crăciunului binecuvântată!
✠ Iosif
Episcop diecezan