Viața religioasă

Viața religioasă2018-11-29T22:35:04+00:00

Isus Cristos

Isus înseamnă în ebraică „Dumnezeu mântuieşte”. La Bunavestire, îngerul Gabriel îi dă ca nume propriu numele de Isus, care exprimă în acelaşi timp şi identitatea, şi misiunea lui. Pentru că „numai Dumnezeu poate ierta păcatele” (Mc 2, 7), El este cel care, în Isus, Fiul său veşnic făcut om, „va mântui poporul său de păcatele lui” (Mt 1, 21). În Isus, Dumnezeu recapitulează astfel toată istoria mântuirii oamenilor.

Numele de Isus înseamnă că numele lui Dumnezeu însuşi este prezent în persoana Fiului său făcut om pentru răscumpărarea universală şi definitivă din păcate. Este numele divin care singur aduce mântuirea, şi de acum înainte poate fi invocat de toţi, pentru că, prin Întrupare, s-a unit cu toţi oamenii, astfel încât „nu este un alt nume dat oamenilor sub cer prin care să putem fi mântuiţi” (Fapte 4, 12).

Învierea lui Isus preamăreşte numele lui Dumnezeu Mântuitorul pentru că, de acum înainte, numele lui Isus este cel care manifestă din plin puterea supremă a „numelui mai presus de orice nume” (Fil 2, 9-10). Duhurile rele se tem de numele lui şi în numele lui ucenicii lui Isus fac minuni, pentru că tot ce îi cer Tatălui în numele lui, acesta le dă (In 15, 16). Mulţi creştini (ca Ioana d’Arc) mor cu numele lui Isus pe buze.

Numele „Cristos” înseamnă „Cel uns”, „Mesia”. Isus este Cristos pentru că „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10, 38). El era „cel care trebuie să vină” (Lc 7, 19), „speranţa lui Israel” (Fapte 28, 20).

Numele „Fiul lui Dumnezeu” arată relaţia unică şi veşnică a lui Isus Cristos cu Dumnezeu, Tatăl său: El este Fiul unul-născut al Tatălui şi El însuşi e Dumnezeu. Pentru a fi creştin trebuie să crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu. Numele „Domnul” arată suveranitatea divină. A-l mărturisi sau a-l invoca pe Isus ca Domn înseamnă a crede în divinitatea lui. „Nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12, 3).

(Catehismul Bisericii Catolice, 430-455)

Biserica

Cuvântul Ekklesía – „Biserică” – înseamnă „convocare”. El desemnează adunarea celor pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi convoacă pentru a forma Poporul lui Dumnezeu şi care, hrăniţi cu Trupul lui Cristos, devin ei înşişi Trupul lui Cristos.

Biserica este în acelaşi timp cale şi scop al planului lui Dumnezeu: prefigurată în creaţie, pregătită în Vechiul Legământ, întemeiată de cuvintele şi faptele lui Isus Cristos, realizată prin Crucea lui răscumpărătoare şi prin Învierea lui, ea s-a manifestat ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt. Ea se va desăvârşi în slava cerului ca adunare a tuturor celor răscumpăraţi de pe pământ.

Biserica este în acelaşi timp vizibilă şi spirituală, societate ierarhică şi Trup mistic al lui Cristos. Ea este una, formată dintr-un element uman şi unul divin. Aici se află misterul său, pe care numai credinţa îl poate accepta. Biserica este în această lume sacramentul mântuirii, semnul şi instrumentul comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii.

(Catehismul Bisericii Catolice, 777-780)

Sfinții

Cei care se află pe pământ îi invocă pe sfinţii din cer şi se roagă pentru sufletele din purgatoriu. Cei aflaţi în cer se roagă pentru noi, ei obţin haruri pentru noi, cei de pe pământ. Am putea descrie aşadar Comuniunea sfinţilor ca fiind unitatea şi cooperarea întregii Biserici. Cu toţii împreună formăm un singur Trup Mistic. Împărtăşim unii cu alţii meritele şi rugăciunile noastre, pentru mai marea glorie a lui Dumnezeu şi edificarea Trupului lui Cristos, care este Biserica Sa.

 

Noi, catolicii, venerăm statuile şi sfinţii. Iar „a venera” este foarte diferit de „a adora”. „A venera” înseamnă a arăta un mare respect faţă de cineva. Noi îi venerăm pe sfinţii reprezentaţi de statui, pentru că aceştia merită un adevărat respect. Când vedem o icoană cu sfinţi ne amintim de fiinţele defuncte şi simţim dorinţa de a ne ruga la ele, pentru ca, prin mijlocirea lor, să primim ajutorul lui Dumnezeu.