Pr. Tivadar Sándor, paroh al Parohiei Arad-Gai, va împlini în data de 25 august vârsta de 75 de ani. Părintele a celebrat anul trecut Sf. Liturghie de mulțumire cu prilejul aniversării a 50 de ani de la hirotonirea sa întru preot, iar anul acesta va celebra Sf. Liturghie de mulțumire pentru întreaga lui activitate, deoarece se pensionează. Cine introduce numele parintelui într-un motor de căutare pe internet, va găsi mai multe interviuri, reportaje și știri despre el, toate fiind o lectură interesantă și de folos. Cu ocazia zilei de naștere și a aniversării sale, Pr. Tivadar Sándor a acordat un interviu biroului de presă al Diecezei de Timișoara.

– Părinte paroh, care au fost primii Dvs. pași spre vocația preoțească?
– După război am fost primul student la teologie originar din Arad. La vârsta de paisprezece ani, în 1961, m-am înscris la școala de cantori din Alba Iulia, pe care am terminat-o în 1964. După absolvirea Institutului Teologic, am fost hirotonit preot în data de 18 aprilie 1971, împreună cu alți 11 studenți de către episcopul de pie memorie Áron Márton. Am muncit pe tot parcursul anilor de studiu. După bacalaureat am fost rugat să rămân pentru a ajuta la zugrăvirea sălilor de clasă din școala de cantori. În acele vremuri lucram cu humă și cu clei, iar pereții îi spălam cu săpun. Pe parcurs Dr. József Nemecsek, rectorul și-a dat seama că mă pricep la lucrări de zidărie și de reparații ale acoperișului și m-a însărcinat cu montarea încălzirii centrale în școala de cantori și în palatul episcopal. Mi-a înmânat bugetul și planurile și mi-a spus: „Un singur lucru cer de la tine: nu depăși bugetul”. Și mi-a dat mână liberă.

– De unde aveți acest talent?
– Poate că este un dar special de la Dumnezeu. Nu era muncă pe care să nu o pot face. La facultatea de teologie am fost montator de ferestre și de sobe. Era un călugăr lazarist, fratele György din Zimandu Nou, care venea în timpul vacanței de Crăciun și curăța sobele de teracotă. Trei sferturi de găleată de cărbune și trei bucăți de lemne reprezentau rația zilnică pentru încălzirea dormitoarelor și a sălilor de clasă.

– Pentru ce a fost de ajuns?
– Ne-a dat atâta căldură cât să nu ne fie frig. Stăteam într-o singură clasă de dimineața până seara, douăzeci-treizeci de persoane, înghesuiți cu toții, doar birourile le aveam separate, toate cărțilele le țineam în sertar, hainele în dulap. Câte un dulap era repartizat pentru doi elevi, era împărțit în două, unul avea partea de sus și celălalt partea de jos. O dată la două săptămâni mergeam la baia evreiască din Alba Iulia, două clase puteau petrece o oră acolo. Erau cabine de duș, un bazin cu apă rece și unul cu apă caldă, iar noi săream din unul în celălalt. Întro oră ne-am împrospătat, ne-am îmbrăcat și ne-am întors la școală. În rest, ne spălam în lighean luând apă cu găleata din fântână. Doi studenți cărau apa, în fiecare săptămână era stabilit cine erau aceia. Am folosit un ulcior mare pentru a turna apă în lighean și separat un pahar de apă pentru a ne spăla pe dinți. Iarna, când apa îngheța în lighean, spărgeam gheața, ne spălam rapid și mergeam mai departe. Eram treizeci-patruzeci de persoane în dormitor. Pe atunci, camerele de sub apartamentul Părintelui Episcop din Palatul Episcopal din Alba Iulia fuseseră date în folosința școlii de cantori, iar noi dormeam acolo. Și iarna trebuia să lăsăm fereastra de sus deschisă pentru a avea aer. În ciuda sărăciei noastre, eram fericiți, eram liberi. Când m-am înscris la teologie, am fost mândru că episcopul Áron Márton m-a ascultat și mi-a spus: bine ai venit ca primul student la teologie născut în Arad. După mine au urmat Karcsi Nagy, Péter Pál Tamáskó, fratele meu mai mic Balázs Sándor și, mai târziu, Zoltán György. Privind înapoi la acești ani, lucram tot timpul: făceam rozarii, turnam cruci, pentru care făceam un model din ipsos. De la vârsta de cincisprezece ani nu am cerut niciodată un ban de acasă. Cu un an înainte, primisem de Crăciun 25 de lei pentru o caiete și cremă de pantofi, dar după aceea, după ce am făcut primele rozarii, am putut să-mi organizez singur viața. Când fratele meu s-a înscris la școala de cantori, eu eram deja stundent la teologie și îi plăteam și lui cheltuielile.

– Cum vă amintiți profesorii care v-au format?
– Am avut profesori minunați: Dr. Ferenc Faragó, Dr. Mihály Tyukodi, părintele spiritual György Gurzó Anaklét OFM, din ale cărui meditații mă mai inspir uneori. Iar când am activat timp de opt luni în parohia Timișoara-Iosefin, obișnuiam să-l însoțesc pe arhiepiscopul titular Béla Boros în timpul plimbărilor sale de după-amiază, iar Excelența Sa îmi povestea și despre anii petrecuți la închisoare. Mi-a povestit cât de valoroase erau pentru el o bucată de sârmă, un ciob de sticlă și un fir scos dintr-o sacul de paie. Le folosea pentru a-și coase papuci din prosoape. – „Picioarele mele nu erau reci niciodată pentru că îmi puneam papucii și dormeam cu ei” – mi-a spus.

– Ce părere a avut familia, părinții, despre faptul că doi dintre băieții lor urmau să devină preoți?
– Ne-au încurajat. Eram unsprezece frați și surori, șase băieți și cinci fete. Eram cei mai mici, eu eram al nouălea copil, iar fratele meu al unsprezecelea. Am avut părinți foarte buni, tatăl meu a absolvit noviciatul iezuit din Satu Mare și a fost trimis în Polonia să studieze filozofia, dar din păcate s-a îmbolnăvit și s-a întors acasă, s-a căsătorit și și-a întemeiat o familie. Aveam doi frați mai mari profesori, Ferenc de biologie și Viktor de matematică. Doar trei frați am rămas în viață, cei mai tineri.

– Asta înseamnă că ați avut unde și de la cine învăța, ce înseamnă comunitatea.
– Am învățat nu numai ce înseamnă comunitatea, ci și să ne și descurcăm, pentru că în timpul vacanței lucram mereu câte ceva: mergeam să culegem fructe la bunica și am primit ceva bani pentru asta, sau mergeam la piață și îi ajutam pe cei din Pecica să vândă pepeni și primeam câte un ban în fiecare zi. Astfel am reușit să devenim cât de cât independenți financiar.

– Unde ați slujit de-a lungul anilor?
– După ce am fost hirotonit în anul 1971, Părintele Ordinarius Kernweisz m-a trimis mai întâi la Timișoara, în Iosefin. Pr. Franz Kräuter se afla atunci într-un an de studiu la Viena, iar eu am stat în camera lui timp de opt luni. Apoi am fost repartizat la Arad-Centru, timp de opt luni, de acolo mă deplasam la Silvaș pentru a celebra Sf. Liturghie de la ora 11.00. Acolo am zugrăvit biserica și am făcut un mic altar, am luat bureți pentru bănci și am instalat lămpi. După aceea am fost trimis la Reșița, pentru că părintele capelan de acolo emigrase în Germania, iar eu i-am luat locul. Părintele decan Paul Lackner m-a îndrăgit și m-a rugat să rămân. Știam deja limba germană, predam religia la elevii din clasele I-II, iar el m-a încurajat spunându-mi: „Vei învăța germana, doar să rămâi aici”. La acea vreme se auzea deja de transferul meu la Arad-Gai ca și capelan. Într-o zi am avut două înmormântări; pe atunci mergeam pe jos aproximativ 5 kilometri cu cel decedat până la cimitir, așa că seara, când am ajuns acasă, era deja întuneric. Am oficiat cea de-a doua înmormântare la lumina fabricii în cimitirul numărul trei. Puțin după ora unsprezece noaptea, părintele decan Lackner a sosit de la Timișoara și a bătut la ușă să mă întrebe dacă dorm. I-am răspuns, că nu. Atunci el mi-a spus: „Nu puteam să fac nimic, Părintele Ordinarius este la Roma, și cum eram coleg de clasă cu vicarul Cziza, nu a vrut să schimbe decizia Ordinariului”. Încă doi ani m-a mai chemat să-l ajut la sfințirea caselor la Reșița și mi-a lăsat toți banii. Acesta a fost primul ajutor pentru a cumpăra o căsuță mică în Sânpaul, pentru că acolo nu exista casă parohială. Am cumpărat căsuța cu treizeci de mii de lei, am transformat-o și am locuit acolo timp de treisprezece ani. Între timp, am tencuit și pictat biserica din Sânpaul. Până la 1 aprilie 1975 am fost capelan în Arad-Gai, dar am activat doar în Sânpaul și Șofronea. Prima dată am fost dus cu o căruță trasă de cai, iar haina și pălăria mi s-au murdărit cu noroiul împrăștiat de cai. Așa că de atunci nu am mai apelat la căruță, ci m-am deplasat cu bicicleta sau pe jos. Mai târziu, mi-am luat o motocicletă Zündapp, iar în 1977 am primit prima mea mașină. Apoi am reparat drumul, mai bine zis am început să construiesc un drum. Am mers din casă în casă pentru a strânge fonduri. Am fost la compania de drumuri, unde m-au dat afară, apoi m-am dus la partid, unde le-am explicat punctul meu de vedere: nu se poate îngropa un sat care există din 1225, fiind aproape de Arad, la 9 kilometri de oraș, în mijlocul unei bălți de noroi. Pe atunci nu existau mijloace de transport, nici autobuze. Oamenii își cărau bicicletele în spate pe o bucată de aproape doi kilometri, abia atunci puteau urca pe ele, ca să meargă la muncă în fabrici, și se întorceau la fel. Am început lucrul. La început am cerut doar o aprobare în principiu. A trebuit să lupt împotriva colectivului (CAP – cooperativa agricolă de producție), unde nu erau de acord cu construirea drumului pentru că nu voiau să piardă forța de muncă. Ei gândeau că dacă se va face drumul, mai mulți oameni se vor duce să lucreze în Arad. Dar am mers cât de departe am putut pentru a obține permisiunea de a construi drumul. Apoi am strâns fonduri. Uneori, la ora 6 dimineața, eram la compania de construcții de drumuri, o întrebam pe femeia de serviciu cu ce inginer șef sau director tehnic pot vorbi și apoi așteptam la ușa aceluia. Eram îmbrăcat în pantaloni breeches, cizme de cauciuc, o jachetă de cauciuc și o șapcă rusească, așa conduceam motocicleta. Timp de patru ani am umblat așa, fie iarnă, fie vară. „Hai părinte, că de dumneata nu scap”, spuneau cei din conducere. La capătul satului ne-am deschis o carieră de nisip, de unde scoteam pietrișul și îl transportam la drum. Am primit permisiunea tacită din partea colectivului din Gai, pentru că le-am promis că voi umple cariera la loc. Și am și făcut. Am scos suficient pietriș pentru a construi doi kilometri și opt sute de metri de drum. Pietrele le-am adus de la Păuliș. Am cerut bani pentru a schimba acoperișul bisericii din țiglă în tablă, pentru că vântul adesea ne zbura țiglele. Adesea m-am urcat pe acoperiș în ploaie să le pun la loc. Cultivam pepeni, uneori aveam trei sute de kilograme de pepeni copți într-o zi. Dacă mă duceam la piața din Arad, era patru lei kilogramul și trebuia să stau acolo toată ziua, pentru că mulți oameni cultivau pepeni în Sânpaul. În grădina mea aveam treizeci de ari, pe care le-am plantat cu roșii timpurii și am făcut contract cu colectivul. Așa am primit de două ori mai mult teren pentru pepeni și porumb. Cu porumbul am crescut porci, iar pepenii i-am vândut. Am mers până la Cluj-Napoca, pentru că acolo era zece lei kilogramul de pepeni, și am vândut 300 de kilograme de pepeni într-o oră și jumătate. Am ajuns acasă de la piața din Cluj mai repede decât de la piața din Arad. Am încărcat și m-am întors. Într-un astfel de sezon am vândut opt încărcături de pepeni, am obținut douăzeci și șase de mii de lei cu care am cumpărat tabla necesară pentru acoperișul bisericii. În 1974, am zugrăvit biserica, picturile murale au fost realizate de artista sătmăreană Magda Lukácsovits-Hatzack. Am făcut bănci noi, am adus fierul tăiat la mărime din fabrica de vagoane, iar acasă le-am sudat doar picioarele.

– Vă pricepeți și la sudură, Pr. Paroh?
– Da. Când am fost hirotonit întru preot, mi-am ales motto-ul din prima scrisoare a Sfântului Ioan: „Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta și adevărul” (1 Ioan 3:18). Și nu m-am plâns niciodată, ci m-am apucat de lucru.

– Ce au spus credincioșii când au văzut că au un preot atât de îndemânatic?
– Când am devenit paroh, mi-am început slujirea după următorul principiu: vreau să fiu ca un tată pentru copii, ca un frate pentru cei de o vârstă cu mine și ca un copil pentru cei în vârstă. „Părinte, pentru Dumnezeu, duceți-o pe fiica mea la spital, că este în travaliu” – au bătut la geam într-o duminică după-amiază, spre seara. Cu o zi înainte s-a măritat una dintre surorile mele, nunta a fost la mine, i-am servit toată noaptea pe nuntași, duminică am celebrat trei Sfinte Liturghii la Curtici, Șofronea și Sânpaul, așa că am plănuit ca după-amiază mă voi odihni un pic. La acea vreme, în Sânpaul erau puține mașini și nu au găsit niciun șofer care să-i ajute. Așa că am urcat-o pe viitoarea bunică în mașină cu fiica ei și am avut norocul să ajungem la maternitatea din Arad. După ce au intrat în spital cu tânăra mămică, portarul a venit și mi-a spus: – „Ți-am lăsat soacra, acum îmi dai ceva?” I-am răspuns că îmi pare rău, eu am fost doar ambulanța, dealtfel sunt preotul satului. Portarul a strâmbat din nas și a plecat. Totuși unii oameni se temeau de mine. La început, duminica luam prânzul la diferite familii, iar când am intrat întro casă, l-am văzut pe nenea Jani ieșind prin grădină. – Unde plecați, Nea Jani? – am întrebat. Acesta mi-a răspuns că nu-i place compania preoților și că se duce să joace cărți la vecini. La ei nu m-am mai dus niciodată. Dar am și avut întotdeauna ajutor. În 1975, de exemplu, am salvat pietrele soclului statuii Sfintei Treimi din Arad, aruncate în spatele bisericii din Gai, pentru că voiau să le bage în cariera de nisip. La acea vreme am transportat toate pietrele la Sânpaul cu patru încărcături. O piatră de 2 m x 1 m era placa comemorativă cu inscripția: „Statuia, construită în 1776 în urma făgăduinței noastre cu ocazia încetării ciumei care s-a năpustit asupra orașului nostru, a fost demolată în 1886 și reconstruită în 1901”. Apoi a fost demolată din nou în 1962, iar pietrele au fost aruncate în stânga și în dreapta. Le-am văzut și le-am transportat la Sânpaul, în curtea bisericii. Din ele am realizat altarul și tot mobilierul: scaunele celor doisprezece apostoli, amvonul, cele două laturi ale altarului și partea din față. Ie-am cărat în biserică cu frânghii și pe role. Restul pietrelor le-am returnat. În 1999, în curtea Spitalului de Psihiatrie din Arad, am construit o clădire cu trei etaje pentru ergoterapie, pe o suprafață de două sute zece metri pătrați, cu ajutor din Elveția. Casa Caritas a fost finalizată în 1996, iar Casa Malteză în 2006, fiind acum un centru pastoral pentru tineri și familii tinere. În calitate de curator al Consiliului de Administrație al Fundației Alma Mater, am fost implicat în renovarea căminului Liceului Csiky Gergely încă din 1999. În pivniță nu se putea intra decât târâș. Treizeci și două de camioane de moloz au fost scoase de acolo. A trebuit să refacem fundația întregii clădiri. Am tăiat vechia fundație și am turnat beton nou la fiecare cinci metri, folosind armături duble, și am coborât nivelul subsolului suficient de mult pentru a găzdui sala de mese, bucătăria și sala de sport. Timp de aproximativ zece ani, Casa Caritas a găzduit elevii secției maghiare a școlii desființate din Ghioroc, pentru care am asigurat toate facilitățile (cazare, masă, ajutor la lecții). Cu acești elevi am salvat de la închidere secția maghiară a școlii din Arad-Gai. În 2020 am fost decorat la Budapesta cu titlul de Cavaler al Culturii Maghiare pentru „întreaga carieră în cultivarea culturii maghiare dincolo de granițele Ungariei”. Am primit, de asemenea, Premiul Kölcsey, o medalie din partea Asociației Pedagogilor pentru activitatea mea desfășurată pentru școală, o medalie în 2007 din partea orașului Arad, o medalie comemorativă din partea Asociației Statuia Libertății. Cu ocazia jubileului meu de aur, am primit în dar din partea comunității din Gai un inel de aur, pe care este gravat cifra 50, un spic și o cruce.

– Ce mesaj le-ați transmite tinerilor care ar alege acum vocația preoțească?
– Sunt convins că acel drum pe care l-am parcurs noi, ei nu mai trebuie să îl parcurgă. Îmi amintesc că un coleg de-al nostru, Adolf Fugel, avea o mașină de scris – Erika, pe care a dactilografiat, pe zece foi de hârtie subțire, toată materia. Eu îi dictam textul și apoi primeam o copie gratuită. A trebuit să stau lângă el timp de mai multe ore, în timp ce scria totul la mașină. Viața cere mult mai multe sacrificii din partea preotului decât să fie egoist. Un preot nu trebuie să fie egoist niciodată. Dacă mi-am oferit viața, nu trebuie să mi-o iau înapoi. Cine pune mâna pe plug nu trebuie să se uite înapoi. Și să nu aștepte recunoștință din partea nimănui pentru munca depusă, pentru slujirea lui.

– Părinte Sándor, vă mulțumim pentru că ne-ați împărtășit toate aceste gânduri atât de personale și că ne-ați acordat acest interviu pentru cititorii noștri!

Biroul de presă al Episcopiei de Timișoara

Foto: http://www.muvelodes.ro/index.php/Cikk?id=243, www.nyugatijelen.com