Episcopul emerit Martin Roos s-a născut la 17 octombrie 1942 în Satchinez, jud. Timiș, fiind botezat în biserica parohială din localitate. A fost sfințit preot la 3 iulie 1971 la Rottenburg/ Neckar de către episcopul Carl Joseph Leiprecht, pentru Dieceza de Rottenburg-Stuttgart. În 1987 Pr. Martin Roos a devenit al doilea președinte al Institutului pentru Istoria Bisericii și Culturii Șvabilor Dunăreni din Stuttgart (Institut für Donauschwäbische Kirchen- und Kulturgeschichte e.V.), iar din 1988 a devenit președinte al Operei Sacerdotale Sud-Est Germane „Sf. Gerhard“ (Südostdeutsches Priesterwerk St.Gerhard), o fundație creeată de prelatul bănățean Josef Nischbach. În 1989 președintele Conferinței Episcopilor Catolici din Germania l-a numit pe Pr. Roos purtător de cuvânt al preoților și credincioșilor catolici șvabi dunăreni și asistent spiritual al Operei Sf. Gerhard a Catolicilor Sud-Est Germani (Sankt – Gerhards-Werk der südostdeutschen Katholiken), concomitent fiind și redactor-șef al publicațiilor Scrisoare Trimestrială către Preoți (Quartalbrief an die Priester) și Mesagerul Sf. Gerhard (Gerhardsbote) – adresat membrilor Operei Sf. Gerhard.
După Augustin Pacha şi Sebastian Kräuter, a fost consacrat în 28 august 1999, în ziua sf. Augustin, ca păstor al Diecezei de Timişoara – fiind al treilea care a purtat acest titlu – de către nunţiul apostolic de atunci, dr. Jean-Claude Perisset, arhiepiscop titular de Iustiniana Prima, co-consacratori fiind dr. Gyulay Endre, episcop de Szeged-Csanád şi Johannes Kreidler, episcop auxiliar de Rottenburg-Stuttgart, titular de Edistiana. Din 2011 Excelența Sa Martin Roos este doctor honoris causa al Facultății de Teologie din Fulda, Land-ul Hessen, Germania. Episcopul Martin Roos a sfinţit 32 de preoţi, a consacrat doi episcopi, a sfinţit capele şi biserici, sub conducerea sa fiind restaurat complexul Maria-Radna şi s-a iniţiat restaurarea Domului Sf. Gheorghe, Catedrala Romano-Catolică din Timişoara, proiect în care colaborează și în prezent. În timpul episcopului Sebastian Kräuter, cu binecuvântarea acestuia a coordonat restaurarea Palatului Episcopal din Timișoara, a reorganizat arhiva și biblioteca diecezană și a întemeiat muzeul diecezan. Este autorul mai multor volume legate de istoria Diecezei de Cenad / Timişoara, despre Maria Radna, Sf. Gerhard, despre Catedrala (Domul) romano-catolică din Timișoara şi istoria Banatului. În cadrul Conferinței Episcopilor Catolici din România a fost responsabil pentru Bunurile Culturale Eclesiastice și Arhive. Din 2018 s-a retras de la conducerea diecezei, împlinind vârsta canonică de 75 de ani.
La 31 iulie 2021 episcopului emerit de Timișoara, Dr. h.c. Martin Roos, i-a fost conferită Insigna Prințul Eugeniu de Savoya / „Prinz-Eugen-Nadel“, cea mai înaltă distincție a Asociației Șvabilor Bănățeni din Germania / Landsmannschaft der Banater Schwaben.

Excelența Voastră, Părinte Episcop Martin Roos, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la hirotonirea întru preot, Vă rugăm să călătoriți un pic în timp și în amintiri, alături de noi și să priviți la drumul de viață și de credință, parcurs de la casa părintească și care v-a condus până la scaunul episcopal al Diecezei de Timișoara. Părinte Episcop, cum vă amintiți anii copilăriei?
Copilăria mea a fost una fericită, pentru că întotdeauna au fost prezente persoane care au avut grijă de mine, deoarece părinții mei, pentru început nu putut fi lângă mine. Tatăl meu era la război, apoi în prizonierat englez și pribegie, iar mama a fost deportată în Rusia, la muncă forțată, așa că am fost crescut de bunicii mei care – mulțumesc lui Dumnezeu – au fost încă îndeajuns de sănătoși ca să se ocupe de mine. Ei au fost în tot acest timp „înlocuitorii“ părinților mei. Pe mama am cunoscut-o abia la vârsta de șapte ani, când s-a întors acasă din URSS, iar pe tatăl meu abia în 1962, când aveam aproape douăzeci de ani. Dar în tot acest timp bunicii mei au avut grijă de mine, astfel că nu a trebuit niciodată să sufăr de foame sau lipsuri. Bineînțeles că mi-a fost dor de părinții mei, ei nu pot fi înlocuiți niciodată. Satul meu natal era unul relativ liniștit, dar de fapt am trăit vremuri cu adevărat tulburi. Atmosfera generală era apăsătoare. Războiul a afectat foarte tare viața tuturor sătenilor, frontul a traversat satul, iar rușii, care au trecut prin localitate, au tras deseori cu pușca, ba chiar, ici-colo au și omorât oameni. Bunica mea era o femeie foarte categorică, iar când soldații sovietici au intrat cu un camion în curtea noastră și au început să tragă cu pușca în porci, s-a pus în fața soldatului, a arătat spre ea însăși și i-a spus în germană: „Acuma împușcă-mă pe mine și apoi mai poți împușca un porc…“ Atunci rușii au încărcat porcii împușcați deja și au plecat. Sătenii trebuiau să le gătească mâncare și să le spele rufele. Acest lucru era realizat împreună, ca o muncă de clacă, la care participau cu toții. Nouă, germanilor, ne-au fost luate toate din curți: cai, vaci, porci, căruțe, unelte și mașini agricole, toate proviziile și alimentele. Chiar și o grămadă mare de cărămidă arsă, de construcții, cu care tata vroia să construiască un grajd nou, ne-a fost luată.

Ce amintiri păstrați din timpul școlii?
Consider că am fost foarte norocos că am putut urma cele șapte clase primare în limba mea maternă. Clasa mea a fost ultima care a putut să termine acasă, în sat, toți cei șapte ani prevăzuți pentru școala elementară. Parohul nostru, pr. Augustin Lehnert, originar din Sânpetru German, a fost o persoană foarte sufletistă. Ne-am dus cu drag la orele de religie, iar în duminici și de sărbători am ministrat, chiar dacă acest lucru nu era privit cu ochi buni la școală. Însă învățătorii erau încă „de școală veche“ și au trecut lucrul ăsta cu vederea. În sărbători, de multe ori am fugit de la școală la biserică pentru a ministra, iar apoi, în următoarea pauză am fugit înapoi la școală, la locul meu. Profesorii luau tacit, la cunoștință, treaba asta. La acea vreme în fiecare zi era o Sf. Liturghie, iar înainte de a merge la școală am ministrat în biserică. Uneori eram doar trei persoane în biserică: preotul, sacristanul și eu, deoarece oamenii lucrau din greu.

V-a influențat parohul locului sau alte persoane consacrate în să alegeți calea și chemarea preoției?
Nu. Pentru mine de la început, de când eram copil mic, de când mă știu și de când îmi amintesc, nu exista nicio îndoială că voi deveni preot. Cum s-a format gândul acesta, nu îmi pot explica. Prima mea amintire este de la o miruire la care am participat, în 1946, la vârsta de aproximativ patru ani. Pe atunci am luat parte oarecum fără a fi conștient de moment. Atunci venise la noi în sat episcopul Augustin Pacha. Îmi amintesc doar de o mare mulțime de oameni care se afla înghesuită în biserică, iar printre ei mă aflam și eu, un mic copil care nu prea rămăsesem cu multe de la acea sărbătoare. Am vizitat prima oară Catedrala (Domul) când a murit episcopul Augustin Pacha († 4 noiembrie 1954), iar trupul său neînsufleţit a fost depus acolo, pe catafalc. Vineri, 5 noiembrie, când am venit cu toții de la școală, la vremea amiezii, am auzit că s-au tras clopotele ca pentru mort, iar vestea s-a răspândit repede, cum că episcopul Pacha a murit. Duminică, 7 noiembrie, dis de dimineață am călătorit la Timișoara cu primul tren, cu vărul măi mai mare, pentru a-l vedea pe episcopul decedat. Pe când ajunseserăm, Domul tocmai fusese descuiat, astfel că amândoi am fost printre primii care s-au putut ruga în acea zi la catafalcul episcopului. Acele clipe îmi rămân mereu vii în amintire.
Dacă îmi amintesc bine, în 1955 preotul nostru a fost transferat la Iecea Mare. La noi, la Satchinez, a venit parohul din Periam-Haulic, pr. Karl Ștefan Ritter, originar din Sânandrei. În vremea sa am absolvit școala elementară și au început căutările unui viitor drum și a unei direcții, care a fost aleasă pentru a ajunge la țel. El a slujit doar doi ani în satul nostru, apoi a fost mutat la Sânandrei, iar noi am primit un paroh originar din Orțișoara, părintele Johann Schneeweiss. Acesta a fost ultimul preot paroh rezident în Satchinez. De atunci înainte depindeam din punct de vedere pastoral de parohii din satele vecine.

Unde v-ați continuat studiile?
După încheierea celor șapte clase elemente, m-am pregătit pentru Școala de Cantori din Alba Iulia. Aici am întâmpinat primele dificultatăți, deoarece nu cunoșteam limba maghiară, iar secția de limba română tocmai fusese mutată la Iași. Nu m-am descurajat și am încercat să găsesc o soluție. După ce am purtat o corespondență din proprie inițiativă, de capul meu, am fost acceptat la fără frecvență. Mi-a fost trimisă programa pentru fiecare materie în parte, iar eu m-am pregătit de unul singur pentru examene. Limba latină am învățat-o de la părintele paroh, cântatul la armoniu tot la fel, iar celelalte materii le-am învățat acasă. Primul examen l-am dat în ianuarie 1957. La Alba Iulia am călătorit împreună cu un alt văr al meu, care tocmai terminase armata, îndeplinind serviciul militar la Petroșani și care era astfel mai umblat decât mine. Era pentru prima dată când eram nevoit să fiu atât de departe de casă. Mi s-a părut atunci o călătorie de talie mondială. Era foarte frig, ningea și deoarece trenul a sosit cu mare întârziere, am ajuns abia seara târziu în Alba Iulia. O trăsură, care se balansa binișor cu noi, ne-a dus sus în Cetate, iar pe drumul alunecos, înghețat ca sticla, săracul cal abia a reușit să urce cu noi. Ne-am oprit în fața porții mari, am sunat multă vreme cam degeaba, dar într-un sfârșit cineva ne-a lăsat totuși să intrăm. Ne-a condus amabil spre o cameră rece ca gheața, în care am înnoptat amândoi. A doua zi a urmat primul examen. Examenele semestrului al doilea au avut loc în prima jumătate a lunii iunie.

Cum ați promovat examenele?
Foarte bine! Acele examene din ianuarie 1957 au fost printre cele mai reușite. Studiul nu a însemnat niciodată o dificultate. Depindea de profesor în ce limbă am susținut examenul. Dacă profesorul știa românește, i-am răspuns în limba română. Dacă știa germană, precum profesorul Ludwig Blédy, era și mai bine! Și pregătirea mea pentru examene era în mai multe limbi. Totul depindea de ce fel de cărți am primit, ca să învăț. Pentru că tot eu trebuia să fac rost și de cărți, sau să mi le cumpăr. M-a ajutat și preotul paroh, fiindcă avea cunoștințe la Timișoara, mai ales părinți care aveau astfel de cărți pentru copiii lor și mi le împrumutau și mie. Religia am învățat-o singur, din Catehismul mare, al lui Franz Spirago, carte pe care mi-a pus-o la dispoziție parohul nostru cu mare plăcere. La primul examen din Religie, preotul-profesor Michael Tyukodi mi-a tradus din maghiară în germană întrebările profesorului Sturek, iar apoi i-a tradus profesorului Sturek răspunsurile mele din germană în română. Asta deoarece profesorul Sturek, care era originar din Ardeal, nu înțelegea limba germană, dar nici limba română nu o prea stăpânea.
În al doilea an nu mi s-a mai permis, de către inspectoratul școlar, să susțin examenele. Așa că acest an l-am pierdut. În următorul an am fost însă admis la studii la zi și m-am mutat la Alba Iulia. A trebuit să repet cel de-al doilea an, așa că am intrat într-o altă clasă, așa că am terminat școala cu acești noi colegi, ajungând la Bacalaureat. Imediat după Bacalaureat a urmat examenul de admitere la Institutul de Teologie.

Ați avut profesori preferați?
Eu i-am respectat și iubit pe toți, deoarece, în esență, ei erau aceia care ne conduceau spre țelul nostru, fiecare în felul său. Canonicul Faragó Ferenc a fost directorul Școlii de Cantori, fiind concomitent și profesor de Studii Biblice la Institutul Teologic. Eram 33 de elevi întro singură clasă, iar acest număr a fost limitat de stat prin numerus clausus. Actualul vicar din Oradea, Msgr. József Fodor, defunctul episcop de Satu Mare, Paul Reizer, Msgr. Béla Csató și Msgr. dr. Árpád Czirják au fost o parte dintre colegii mei de clasă. După absolvirea celor patru ani ai Școlii de Cantori, în anul 1961, am fost admis la Teologie. În liceu, din cei 33, în cele din urmă am absolvit 32, dintre care nu mai puțin de 16 am început Teologia. Cine dorea să rămână cantor, trebuia să susțină încă un examen suplimentar de canto și orgă. Pe noi, ceilalți 16, nu ne-au mai examinat din muzică, decât la dorința proprie. La Școala de Cantori am învățat și exersat în mod practic să cântăm la armoniu. Pe lângă celelalte discipline obișnuite, cum ar fi matematica, geografia, istoria și literatura maghiară, în Școala de Cantori, am studiat în primul an Catehismul, apoi în al doilea an Istoria Bisericii, în al treilea an Morala, iar în al patrulea an Apologetica. Îmi amintesc că, de exemplu, la limba maghiară, săracul profesor a trebuit să ne predea piese de literatură socialistă contemporană. De multe ori zâmbea și el din cauza conținutului. Cu noi, autoritățile vremii au fost foarte vigilente: inspectorii de stat veneau foarte des în clase. Nu am fost niciodată siguri dacă ne puteam sau nu continua studiile în toamna următoare. Eu trăiam sub permanenta amenințare, că ne-ar putea fi închisă școala sau că nu vom mai avea voie să studiem în continuare – în cazul meu îmi putea fi imputat faptul că tatăl meu servise în război, în armata germană.

Cum vi s-a părut limba maghiară?
Mi-a plăcut limba maghiară. Ordinea cuvintelor în propoziție este foarte diferită de cea din limba germană, deci implicit este și o cu totul altă modalitate de gândire. Deci era nevoie să reînvăț totul, fapt pe care l-am găsit interesant. Nu am fost forțați prea tare, să învățăm pe loc, imediat și necondiționat totul, pentru a putea repede trâmbița toate în limba maghiară. Marea majoritate, în școală, erau maghiari, limba de predare era maghiara, iar în pauze, între colegi, limba în care se desfășurau dialogurile era tot maghiara, ca dealtfel în întreaga școală, astfel că ne dădeam silința să învățăm limba cât mai repede. În clasa noastră erau doar doi germani, Adolf Fugel († 2019) din Sânnicolau Mare și eu. Dar existau clase în care și mai mulți elevi nu vorbeau ungurește. În Școala de Cantori erau peste 20 de elevi din Dieceza de Timișoara. La Teologie aproximativ 20-25, adică trei sau patru în fiecare an de studiu. Noi, cei din Dieceza de Timișoara, am fost foarte uniți, indiferent de naționalitatea căreia îi aparțineam. Pe lângă germani, se aflau între noi bulgari, cehi, croați și chiar unii români. De obicei, când ne întorceam la Teologie, după vacanță, ne adunam la Arad și rezervam un compartiment întreg, de tren, sau chiar două. Așa am călătorit, noi colegii din Banat, împreună, spre Alba Iulia. În primul an de studiu doar i-am filat discret pe colegii noștri, dar în al doilea an deja eram curioși la cei mai mici, tocmai întrați în anul întâi, după noi. Exista deja o ierarhie. Pe atunci exista o regulă: în timp ce studiam la Școala de Cantori nu aveam voie să stăm de vorbă cu studenții de la Teologie. La acea vreme așa o rigoare și o disciplină domneau atât în Seminar, cât și în Școala de Cantori, care în esență era condus, de facto, ca un Seminar Mic!

Familia v-a susținut în luarea acestei decizii? Ce sfaturi sau îndemnuri ați primit de la părinți?
Sincer, nu au fost foarte entuziasmați de decizia mea. La acea vreme comunitatea din satul meu natal nu era caracterizată de o religiozitate fierbinte. Oamenii mergeau la biserică duminica și în sărbători, dar în rest, doar atât. În acei ani numai mama era cu mine și când a aflat, i-a scris tatălui meu, în Canada, despre planul meu. Atunci tatăl meu i-a răspuns, spunându-i să mă lase să fac și să învăț ce îmi doresc, să urmez acea profesie sau vocație pe care mi-o doresc. Astfel, în ceea ce o privea pe mama, am câștigat „bătălia“. Văzându-se silită de context, întrun final și mama a acceptat decizia mea, cu gândul ascuns că fiul ei „oricum se va întoarce acasă“ din străinătatea neprimitoare. Când am venit acasă în prima mea vacanță, vecinul nostru, un fierar care știa limba maghiară, m-a „examinat“, adresându-mi câteva întrebări, la care i-am putut răspunde prompt. M-a întrebat cum se spune în maghiară: altes Eisen? I-am răspuns, fără să ghicesc intențiile lui: ócskavas (fier vechi). Cum se spune în maghiară: ein alter Mann? – vénember (om bătrân). Cum se spune: alte Stadt? – óváros (oraș vechi). Cum se spune: alte Burg? – régi vár (cetate veche) – i-am spus. Și așa a trebuit să traduc mai multe cuvinte și fraze, iar apoi fierarul i-a spus mamei (asta mi-a povestit-o mama abia aici, la Timișoara, după mulți ani): – Fiul tău Martin nu se va mai întoarce aici. Nici nu trebuie să-l aștepți! / Dei´ Martin, der kummt doher nimmi zuruck, do druf brauchscht du nimmi zu warte!
Astfel a început, la sfârșitul lui septembrie 1961, studiul Teologiei la Alba Iulia. Într-o după-amiază, la finele lui octombrie, spiritualul a intrat în sala de studiu, respectiv în clasă, m-a chemat afară și mi-a dezvăluit: „Am primit o telegramă pentru Dvs., cum că v-a sosit pașaportul pentru Canada“. Noi depuseserăm cerere de mai multe ori, înainte, dar până atunci nu ne-au lăsat să plecăm. Tatăl meu lucra pe atunci întro topitorie de aluminiu, în Canada, pe coasta oceanului Pacific, în vestul sălbatic al Canadei. Noi, mama și cu mine, am pornit în data de 4 februarie, mai întâi spre București, pentru că doar de acolo am putut zbura cu avionul. Până atunci nu văzusem niciodată un avion așa de aproape, doar când zbura câte unul pe cer deasupra satului. La București, vameșii ne-au controlat foarte amănunțit, căutând aur și – mai știe Bunul Dumnezeu – ce. După ce ne-au periat până la piele, am putut decola. Prima aterizare a fost la Viena, următoarea la Zürich, iar de acolo am plecat spre Paris. Pe aeroportul din Paris, la început, nu am găsit pe nimeni care să vorbească germană, iar noi nu cunoșteam franceza. Atunci, mama a încercat să se descurce cu cele câteva cuvinte știute în rusă și pe care le învățase în anii deportării. Din Paris, în ziua aceea nu mai decola nici un avion spre Canada, ci doar a doua zi, așa că ne-au condus la un hotel respectabil, pe Île de la Cité, în apropiere de catedrala Notre Dame, pe care am recunoscuto deja de la mare depărtare. Aici am înnoptat, iar în după-amiaza următoare ne-am continuat călătoria peste oceanul Atlantic, spre Canada. Ziua aceea părea că nu se mai termina, pentru că zburam mereu spre Apus… Am aterizat după multe ore mai întâi în Montreal, unde am fost luați în evidențe, apoi am zburat peste Winnipeg și în final Vancouver, unde am aterizat seara, târziu. În dimineața următoare am zburat cu un mic avion cu elice până la granița cu Alaska, unde ne aștepta tatăl meu. După o călătorie cu autoturismul, de aproape o sută de kilometri, prin munți înalți și prin păduri seculare, am ajuns în orășelul unde se afla topitoria de aluminiu în care tatăl meu lucra de mai mulți ani și unde trăia. După ce am ajuns, m-am prezentat la parohul locului, spunându-i că vreau să devin preot. Am găsit o parohie foarte bine organizată. Parohul m-a dus la episcop, care a fost foarte amabil. M-a întrebat din ce dieceză vin, dacă îl cunosc pe episcopul meu din România, de care depind, dacă și el mă cunoaște – lucruri la care, la toate, am putut răspunde pozitiv. Atunci a trimis o scrisoare la Alba Iulia și a cerut informații despre mine. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat. Episcopul Áron Márton, de la care îmi luasem rămas bun la plecare, a scris doar referințe bune despre mine, astfel că episcopul Carrol mi-a zis: – Am primit informații foarte bune despre tine. Te primesc! Doar că, între timp, eu am decis deja să mă întorc în Europa, mai precis în Germania. Și tatăl meu a dorit să-mi urmez studiile în Germania. Așa că am petrecut în total doar opt luni în Canada, timp în care am prins un pic de engleză. Atunci i-am scris o scrisoare prelatului bănățean Josef Nischbach († 1970) în Germania, care la acea vreme locuia deja la Freiburg. El mi-a netezit calea spre Institutul Filosofico-Teologic din Königstein în Taunus, aproape de Frankfurt am Main. Acesta era un seminar inter-diecezan, unde studiau mulți studenți emigrați sau refugiați din țările, pe atunci, comuniste: Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia. Din România nu eram decât eu singur. Eram deci o societate destul de pestriță, unde mai pui că ulterior au venit și spanioli, catalani și indieni. Deși am fost admis, totuși a trebuit să depun eforturi să mi se confirme Bacalaureatul, examenul nostru de maturitate, prin susținerea unor examene de diferență și, în plus, a trebuit să recuperez, învățând ebraica și greaca.

Potrivit acestora, în tinerețe, părinte Episcop, ați învățat maghiară, română, engleză, latină, ebraică, greacă … O „colecție“ lingvistică bogată…
Așa erau condițiile din vremurile atunci, pentru a evolua! În acel seminar din Königstein, după semestrul al IV-lea, primeam oportunitatea de a ne alege o dieceză în care să ne începem ulterior slujirea. Tot prelatul Nischbach, mentorul și spiritul meu protector, a fost cel care mi-a propus să aleg dieceza de Rottenburg-Stuttgart, deoarece acolo erau suficient de deschiși și ne vor primi bine și cu drag. Așadar, după ce mi-am terminat studiile la Königstein, timp de un an am fost la Seminarul diecezan din Rottenburg am Neckar. A fost un curs pastoral, după care am fost sfințit întru diacon, și în această calitate am fost numit, pentru un an, într-o parohie din Stuttgart. Aici, sub ochii unui paroh cu experiență, am predicat, botezat, cununat, am ținut ore de religie, am celebrat Liturghia Cuvântului, am dus sf. Împărtășanie la bolnavi și am înmormântat. La sfârșitul acelui an am fost hirotonit întru preot. Acest lucru s-a întâmplat la 3 iulie 1971. În acea vreme eram încă douăzeci și cinci de seminariști într-o singură clasă – a noastră fiind ultima clasă atât de numeroasă, în dieceză. La sfințirea mea au participat și părinții mei, deoarece între timp se stabiliseră și ei în Germania. După hirotonire, un an și jumătate am activat ca și capelan – în Württemberg acesta este numit vicar – într-o altă parohie din Stuttgart. Apoi referentul diecezan pentru personal mi-a propus să aleg dintre trei parohii, pe care trebuia în prealabil să le vizitez și apoi să decid, pe care mi-o aleg. Am vizitat-o pe prima. Avea o frumoasă biserică parohială barocă, cu hramul Sfântul Gheorghe – ca și catedrala noastră din Timișoara – iar deasupra altarului principal se găsea o pictură care îl înfățișa pe Sfântul Ioan Nepomuc – patronul Banatului. Și cu asta decizia mea a fost clară! La celelalte două nici nu m-am mai uitat! Așa am ajuns să îmi petrec toți ceilalți ani rămași până la întoarcerea în patrie, la Stimpfach, în Württemberg, în districtul Schwäbisch Hall. Și am început lucrul cu renovarea exterioară și interioară a bisericii, reînnoirea clopotelor vechi, care parțial data din secolul al XV-lea, construirea unei noi orgi, renovarea integrală și înnoirea casei parohiale… – cine vrea să muncească, găsește mereu ce să facă. Am petrecut acolo șaptesprezece ani frumoși.

Cât de mare era comunitatea de acolo?
Aproximativ două mii de credincioși. Era o comunitate plină de viață și activă. În calitate de preot-paroh, printre îndatoririle mele se numărau predarea religiei în școala cu opt clase, precum și administrarea grădiniței parohiale care avea două secțiuni. Pentru treaba acesta din urmă nu am primit nicio pregătire nici la Alba Iulia, nici ulterior, în Germania. Am avut în parohie două surori, persoane consacrate care mă ajutau: una a lucrat la grădiniță, iar cealaltă a îngrijit bolnavii. A existat o asociație pentru bolnavi, care era subordonată preotului-paroh și consiliului parohial. Aveam un consiliu bisericesc care funcționa conform statutului și diverse comitete: unul pentru administrația comunității parohiale, unul pentru grădiniță, altul de liturgică, unul pentru asociația de îngrijire a bolnavilor – comitete care trebuiau, de asemenea, administrate și conduse conform specificului lor și care țineau ședințe în mod regulat. Îndatoririle mele principale erau cele pastorale: sf. Liturghii – duminica și în sărbători aveam patru, de dimineață, iar în zilele săptămânii, câte una, pe rând, în diferitele biserici. Apoi mai aveam botezuri, căsătorii, înmormântări, pregătirea tinerilor pentru miruire, pentru căsătorie. Credincioșii m-au ajutat și ei foarte mult. Îmi amintesc un episod plin de umor: episcopul auxiliar a venit în sat, pentru miruire. Șoferul lui nu știa unde este casa parohială, așa că a oprit o trecătoare – din păcate una puțin visătoare – pentru ca episcopul să o întrebe: Unde este parohia? La care aceasta i-a răspuns în dialect șvăbesc: – Trottl, jeder weiß, wo´s Pfarrhaus isch! / Tontule! Toată lumea știe unde este parohia!

Părinte Episcop, cât de des ați vizitat România, în acele vremuri?
M-am întors aproape în fiecare an acasă, atâta vreme cât bunicii mei au mai fost în viață. Dar și după aceea am venit la rudele noastre, care aproape toți locuiau încă aici. La fel, îi vizitam cu drag pe mulți dintre preoții noștri de atunci, pe care îi cunoșteam: ordinariul Kernweisz, vicarul general Dr. Cziza, dar și mulți alții.

La graniță nu au fost probleme?
Nu. Pe atunci a trebuit să plătesc pentru a primi viza de ședere, care se acorda pentru un timp de două săptămâni, dar care a putut fi prelungită. Trebuia să te prezinți la postul de poliție din sat – pe atunci se numea miliție – pentru a-și declara prezența. La început lucrurile erau ținute cu mai multă strictețe, mai apoi însă a fost mai lejer.

Când v-ați întors înapoi în Dieceza de Timișoara, ce ați găsit aici?
După zilele turbulente premergătoare Crăciunului lui 1989 a început exodul final al credincioșilor de naționalitate germană din Banat și din Dieceză, dar și de alte etnii din Banat, astfel că numărul locuitorilor catolici s-a redus drastic. Cunoșteam situația din România, iar după schimbările din 1989 nu aveam nicio îndoială, ba chiar eram ferm hotărât că mă voi întoarce înapoi. M-am simțit bine în Germania, dar mereu am fost atras de locurile natale. La început nu am spus nimănui nimic despre această hotărâre a mea. După Decembrie 1989 a pornit marele val de ajutoare din străinătate, inclusiv din Germania, iar când au pornit primele transporturi, în luna ianuarie 1990, m-am alăturat lor. Prima mea călătorie a fost plină de aventuri. În camionul cel mare, care era încărcat cu unt înghețat-bocnă, nu mai era nici un loc în cabină. Însă, dacă chiar așa de tare doream să mă alătur lor, șeful întreprinderii – il Capo – mi-a indicat, într-o doară, un loc rămas tocmai sus de tot în cală. Chiar și așa, acolo trebuia să stau doar culcat, căci în picioare sau șezut nu se putea. Așa că am urcat acolo sus, m-am învelit într-o haină mare de blană, m-am instalat confortabil și am dormit de la München până la Timișoara. Așa m-am întors eu pe la jumătatea lunii ianuarie în țară. Aici m-am prezentat la episcopul Sebastian Kräuter († 2008). Îl cunoșteam încă din 1957, când în calitate de elevi la Școala de Cantori, ne-am dus cu el și cu credincioșii lui, în pelerinaj, pe jos, de la Giarmata la Maria Radna. L-am cunoscut foarte bine și pe fratele său, dr. Franz Kräuter († 1986), care era preot și istoric erudit. El mi-a dăruit deja în 1957 primele cărți despre istoria Banatului. După schimbările din ‘89, când m-am întors în Germania, i-am scris episcopului meu – pe atunci prof. Dr. Walter Kasper – că m-aș întoarce cu drag la Timișoara. El mi-a răspuns pe calea poștei: „Eu te trimit în România!“ Așa un răspuns era mai mult decât am putut să sper sau să visez! Episcopul Kasper mi-a acordat permisiunea, începând din 1 iulie 1990, mai întâi pentru o perioadă de doi ani, perioadă care putea fi prelungită pentru încă cinci ani. Iar când s-au terminat și cei cinci ani, mi s-au mai dat încă cinci, ca să decid definitiv dacă vreau sau nu să rămân de tot la Timișoara. Dar înainte de a se termina al doilea segment de cinci ani, a ajuns numirea în scaunul episcopal.

Cum ați primit vestea numirii?
Nu m-am așteptat! Pe mine, la Roma, nu m-a cunoscut nimeni, în afară de Cardinalul Walter Kasper, fostul meu episcop. Pentru mine, numirea nu a însemnat o prea mare schimbare; bineînțeles că ea însemna mai multă muncă, o mai mare responsabilitate, dar nu am fost niciodată un om care să fugă de muncă. Încă în Germania, înainte de a mă repatria, am discutat de multe ori cu preoții originari din Banat, care s-au mutat acolo, despre situația de acasă, așa că am sosit cu două planuri gata făcute: să obțin ridicarea bisericii de pelerinaj de la Maria Radna la rangul de Basilica Minor și renovarea deplorabilului Ordinariat, adică a Palatului Episcopal din Timișoara, care trebuia adus la starea și utilizarea sa inițială. Acest cel de-al doilea proiect presupunea evacuarea, consolidarea și restaurarea clădirii: o restructurare a edificiului în conformitate scopul ei, o dotare a Ordinariatului cu cele necesare funționării sale corecte. Am știut în ce stare se afla, la acea vreme, Palatul Episcopal: dacă îmi amintesc bine, la etaj locuiau cu chirie paisprezece familii, iar la parter unsprezece firme aveau spații închiriate. Așa că am convenit împreună cu secretarul episcopal de atunci, pr. László Böcskei, actualul episcop diecezan de Oradea, să-i rugăm pe locatari să plece. Bineînțeles, acest lucru nu a mers ușor, deoarece acești oameni locuiau aici de treizeci sau chiar patruzeci de ani și nu voiau să se mute. „Se întorc popii!“ – vestea s-a răspândit rapid printre chiriași, iar într-un final s-a pornit și „exodul“ lor. La scurt timp, cu ajutorul d-lui arhitect Franz Braun și a d-lui inginer Jakob Willkomm, angajații și colaboratorii noștrii, am reușit să obținem avizele pentru renovare, iar sub conducerea domnului arhitect Franz Wesinger din Olching, lângă München și a inginerului-constructor din Timișoara, dl. Constantin Marcu, am început lucrările. După cinci ani de muncă, la 24 septembrie 1995, ne-am putut muta înapoi în vechiul, dar renovatul Palat Episcopal, din clădirea din str. Matei Corvin, unde fuseserăm până atunci.

Părinte Episcop, ce v-a îndemnat să explorați trecutul?
Încă din copilărie am fost mereu foarte captivat când oamenii mai în vârstă povesteau despre trecut. Bunicul meu mi-a povestit multe despre Primul Război Mondial, dar și eu i-am pus multe întrebări. Mai târziu, la Stuttgart, Institutul pentru Istoria Bisericii și Culturii Șvabilor Dunăreni (Institut für Donauschwäbische Kirchen- und Kulturgeschichte e.V., Stuttgart) căuta pe cineva căruia să îi placă să cerceteze istoria Banatului, respectiv a Diecezei de Cenat, respectiv de Timișoara, și m-au rugat să scriu un articol despre Istoria Diecezei de Timișoara începând cu încheierea dualismului austro-ungar, în anul 1867, și până la Primul Război Mondial, respectiv până în 1918. Aceasta a fost prima mea lucrare mai importantă, care a fost publicată. Cu altă ocazie căutau pe cineva care să rezume, pe scurt, în nouă pagini, istoria locului de pelerinaj Maria Radna. Dispunând de materialul bibliografic necesar, nu mi-a fost prea greu să îndeplinesc această solicitare. Am redactat și acest material și au fost mulțumiți de el, ba chiar din câteva părți m-am bucurat și de laude și recunoaștere. Așa a început. Când m-am întors acasă, a început depunerea cererilor de retrocedare a imobilelor bisericești confiscate, naționalizate de regimul comunist. Înaintea înaintării cererilor însă, trebuiau căutate în arhivă documentele vechi care atestau dreptul nostru de proprietate și trebuia întocmită documentația necesară. Vicarul meu general de mai târziu, Msgr. László Böcskei, azi episcop de Oradea, mi-a sugerat că aceste documente ar trebui prelucrate în scris acum, după ce cu greu le-am adunat, astfel încât să nu se mai piardă. Așa a apărut acest subiect tematic și de atunci continuă să „apară“… sub formă de volume, unele după altele. Seria este deschisă, fiind orientată spre viitor…

Ca episcop, de care lucruri vă amintiți cu plăcere?
Cei mai frumoși ani au fost cei petrecuți cu vizitele canonice. Dacă îmi amintesc bine, pe parcursul a opt ani am vizitat întreaga Dieceză, toate parohiile și filialele, străbătându-le în lung și-n lat, privind îndeaproape situația. M-a interesat mai cu seamă condițiile în care preoții mei își duceau viața și își desfășurau activitatea. A fi alături de preoți, în parohii, în viața lor cotidiană, cu toate suișurile și coborâșurile lor, rămâne cea mai frumoasă dorință și experiență a mea. Îmi plăcea să stau vreme mai lungă în parohii, să mă întâlnesc cu credincioșii de acolo. Să trăiesc și să celebrez cu ei Euharistia, asta a fost pentru mine, de fiecare dată, un eveniment deosebit. Îmi amintesc și acum, cu multă emoție de un tânăr băiat, care datorită unui accident, a rămas imobilizat la pat pentru toată viața și pe care l-am cunoscut în timpul vizitelor canonice. Dar mă gândesc adesea și la bătrânii și bolnavii de atunci ai comunităților noastre, pe care i-am cunoscut și vizitat și care aproape toți au trecut deja în veșnicie și mijlocesc pentru noi.

Cu ce gânduri priviți înapoi la activitatea pastorală de o jumătate de secol, la această perioadă din viața Dvs?
Sunt recunoscător pentru toate harurile, șansele și oportunitățile, pe care Dumnezeu mi le-a dăruit pe parcursul vieții mele, plină de peripeții; pentru chemarea sa de a-l sluji în Biserica sa, pentru Preoție, pentru Episcopatul primit în Dieceza mea de acasă. Mă rog pentru iertarea tuturor păcatelor, omisiunilor, lipsurilor, imperfecțiunilor și greșelilor mele. Viața mea a fost destul de „umplută“, astfel că păstrez multe amintiri frumoase pentru care îi sunt recunoscător Bunului Dumnezeu. Ceea ce rămâne este judecata: fie ca Domnul Dumnezeu să îmi fie milostiv, mie păcătosul.

Părinte Episcop, care este programul Dvs. actual de lucru? Cu ce volume ați îmbogățit istoria Diecezei noastre și la ce proiecte lucrați în prezent?
Programul meu de lucru a fost, până nu demult, unul neschimbat: de obicei am stat la birou sau în fața calculatorului. Dimineața am celebrat o Sf. Liturghie în capelă și am participat particip la rugăciunea comună cu ceilalți confrați în preoție, care locuiesc sau lucrează aici. Asta s-a schimbat un pic după un atac de cord. Cu puterile care mi-au rămas trebuie să fiu cu băgare de seamă și să îmi limitez programul de lucru; din păcate trebuie să mă odihnesc mai mult decât să muncesc. În prezent lucrez la cel de-al treilea volum al lucrării mele despre Catedrala din Timișoara, Domul sf. Gheorghe. Ultimul volum al seriei despre istoria Diecezei încă mai urmează. În orice caz, încă mai am planuri, nu mă voi plictisi nici în viitor. Restul anilor, pe care Bunul Dumnezeu va binevoi să m-i mai dea, vreau să îi folosesc cu multă grijă. Printre altele, s-ar putea întocmi lista preoților și parohiilor de la întemeierea Diecezei de Cenad până în zilele noastre.
Adevărat este însă că, o dată, cu decenii în urmă, mi s-a spus că ceea ce mi-am propus eu este prea mult pentru o singură viață de om. Însă dacă timpul și sănătatea o vor permite, chiar și astea toate se pot înfăptui.

Părinte Episcop, Vă mulțumim mult pentru interviu și pentru timpul acordat!

(Interviu realizat de Biroul de presă al Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara)