Anul acesta dorim să prezentăm oameni, care lucrează de ani de zile în cadrul bisericii, persoane care îşi desfăşoară activitatea zilnică cu mult entuziasm, îşi trăiesc credinţa încercând să rămână statornici în această lume grăbită. De această dată Ladislau Piklor a stat de vorbă cu Ștefan Ienac care slujeşte biserica din Curtici ca și clopotar.

– Când vom merge din nou la biserică?
– Încă nu știu, Piști…
– Îmi spui când știi?
– Sigur că îți spun!
– Dar să nu uiți!
– Promit că nu voi uita!

Așa a început discuția cu clopotarul nostru, un om special, deoarece cu toate că are 63 de ani, datorită unei meningite pe care a avut-o de mic a rămas cu sechele. Ștefan Ienac, acesta este numele lui întreg. Mai are un frate mai mare cu doi ani și este îngrijit de familia acestuia, în special de cumnata lui, doamna Livia Ienac. „Am promis soacrei mele că până trăiesc eu Piști va fi în mâini bune” – ne-a relatat ea.
„Când am fost mic am mers cu mama în fiecare duminică la biserică, ea făcea parte și din grupul de Rozariu al bisericii. Când mama a fost bolnavă, mult timp, nana Margit a lui Priskin ne-a îngrijit pâna am crescut mari.”
Piști a lucrat ca lăcătuș la fabrica de vagoane din Arad mulți ani, înainte de `89. Colegii lui spun că și atunci când a fost luat peste picior sau făceau glume proaste pe seama lui nu a pus nimic la inimă, și și-a văzut mai departe de lucru.
„Nu am făcut armata pentru că am fost scutit, dar am lucrat la vagoane și după aceea am fost acasă la fratele meu. Mi-a plăcut să merg la biserică și să ajut când era ceva de lucru. Tanti Manci, Dumnezeu să o ierte (sacristană la biserica din Curtici, a murit în 2019 – n.a.) mi-a dat câte ceva de făcut. Atunci când și-a rupt piciorul m-a pus prima dată să trag clopotele. Asta îmi place cel mail mult. De atunci și asta e treaba mea. Abia aștept să mă duc din nou la biserică și să trag clopotele. Dar îmi spui sigur când se poate merge?” – m-a întrebat grijuliu Piști.
Pe lângă casă are treburi mărunte de făcut, dar ce i se spune face întocmai. „Mă duc după pâine, dau mâncare la animale, o ajut pe Livia. Cel mai mult îmi place să mă joc cu nepoții mei de-a „v-ați ascunsa“ și cu mingea. Am grijă de ei și îmi sunt tare dragi.” Unul dintre nepoței, Alex, mai ștrengar, el spune că e bine cu Pișta, cu toate că nu știe să se joace „X și 0“.
Cea mai mare încercare din viața lui Piști a fost atunci când în 2017 a căzut cu bicicleta și a fost dus la spital. După ce i s-a făcut CT, i s-a pus diagnosticul: meningiom (tumoare la creier lipită de meninge) de mărimea unei portocale. Operația era inevitabilă.
„Am tot spus că mi-a amorțit capul și după aceea am căzut. Nu am mai putut umbla și m-au dus la București la spital, unde mă voi face bine. Șefa mică nu m-a lăsat ( „șefa mică” este numele dat de Piști Alexandrei, una din nepoatele lui, medic specialist pe atunci la București, care a făcut rost de sânge pentru transfuzie, Piști având grupa rară de sânge – RH negativ n.a.) și n-am avut niciun bai, Dumnezeu ne-a ajutat!”
„Piști, mișcă te rog degetele de la picior” – a spus medicul după ce s-a trezit din operație. „E salvat” – a adăugat medicul după aceea, povestește doamna Livia cu lacrimi în ochi. După recuperare, o vreme nu a putut umbla decât trăgându-și piciorul, dar încet-încet s-a vindecat. A rămas cu craniul deschis, doar cu piele, timp de 8 luni, până i s-a pus o placă, printr-o a doua operație.
Anul trecut l-am regăsit pe Piști revenit în mijlocul familiei Ienac și în sânul comunității bisericuței din Curtici, unde și-a reluat activitățile de zi cu zi. Dacă Sfânta Liturghie începea la ora 10 și el trebuia să tragă primul clopot la ora 9, atunci după ora 8, el era prezent în fața bisericii, mergea așa devreme ca să fie „la timp” la datorie. Tristețea cea mai mare nu boala o cauzează, nu acel lucru prin care a trecut, ci pentru el este o tristețe faptul că oamenii nu merg la biserică. De multe ori îl vedeam stând în clopotniță, de unde pe un gemuleț se uită peste drum la cârciumă. „Acolo e biserica voastră” – murmura cu tristețe în glas. „Dacă toți oamenii ar veni la biserică, aici ar putea fi o catedrală” – mai obișnuia să repete Piști câteodată, de sărbători, și atunci ochii îi străluceau și se vedea cu mintea lui calzi, de copil, trăgând clopotele unei catedrale.
În prezent Piști e acasă ca și noi toți, așteptând liniștit trecerea perioadei de carantină, punând mâna unde e nevoie de ajutor în gospodărie, atât cât poate el și având grijă de Mihnea și Alex, nepoții iubiți. Am considerat că povestea lui și această mărturie, mai mult cu fapta decât cu vorba, a lui Piști, merită să fie cunoscută. El face parte dintre „cei mici” pomeniți de Isus când spune: „Cine primește acest copil în numele meu, pe mine mă primește. Și cine mă primește pe mine îl primește pe cel care m-a trimis; căci cel mai mic dintre voi toți care sunteți aici, acela este mare”. (Luca 9:48)
Ultima întrebare adresată lui Piști a sunat așa: „Care crezi că este cea mai mare bucurie din viața ta?“ La care el răspunde senin: „Când putem să mergem din nou la biserică și să trag clopotele și toate celelalte treburi, dar să nu uiți să îmi spui!”
Nu vom uita de Piști și sunt sigur că nici Dumnezeu nu îl uită, cum nu îi uită nici pe cei care îl mărturisesc în viața lor de zi cu zi, în gând, cuvânt și faptă.

realizat de către: László PIKLOR.