Încă de la primele ore ale dimineții, am cerut binecuvântarea lui Dumnezeu pentru călătoria noastră, când am plecat pe 15 mai a.c., pentru ca noi, grupul de 96 de pelerini, să ajungem cu bine la Međugorje. Dintre noi, nu mai puțin de 38 de persoane se aflau pentru prima dată în Međugorje. Au fost credincioși din mai multe părți ale Diecezei de Timișoara: Arad, Sânpaul, Zimandu Nou, Zimandcuz, Iratoș, Mailat, Dumbrăvița, Timișoara, Deta, Denta, Pordeanu. În timpul călătoriei, sub îndrumarea preoților noștri – Zsolt Szilvágyi, vicar pastoral și paroh de Iosefin, Csaba Miklós, paroh de Mailat, și Csaba Váncsa, vicar parohial de Timișoara Fabric – ne-am pregătit pentru pelerinaj prin rugăciune, meditații și reflecții. În timpul lungului drum am avut timp să ne rugăm pentru familiile noastre, pentru cei care au rămas acasă și pentru sosirea noastră în siguranță la destinație.

Ajunși la Međugorje marți dimineața, am salutat-o pe Sf. Fecioară Maria și am participat la Sfânta Liturghie, care ne-a dat impulsul pentru întreaga zi. După aceea, chiar dacă vremea nu a fost cea mai favorabilă, tineri și bătrâni deopotrivă au pornit să urce pe Muntele Aparițiilor. Am ignorat dificultățile de pe poteca alunecoasă și stâncoasă, în timp ce recitam Rozariul pe drum, rugându-ne și meditând la misterele sale. Cu toții am urcat cu entuziasm și bucurie în inimi, imperturbabili cu toții cu privirea îndreptată spre țel: să ajungem la locul aparițiilor, la picioarele Sfintei Fecioare. Ajunși acolo, fiecare s-a rugat în tăcere pentru cei dragi, pentru cei rămași acasă, pentru toți cei cărora le-am promis rugăciuni. A fost un sentiment indescriptibil, să fim acolo, să vedem toți acei oameni care, indiferent de vremea rea sau de drumul alunecos și plin de pietre, au vrut să ajungă până la Sf.Fecioară și să se roage acolo.

În după-amiaza primei zile, am vizitat Comunitatea Cenacolo (Comunitá Cenacolo), o comunitate creștină care îi primește pe tinerii rătăciți, dezamăgiți, deznădăjduiți, fără speranță și care tânjesc să se regăsească pe ei înșiși, să-și găsească sensul și bucuria vieții. Comunitatea a fost fondată în 1983 de către sora Elvira Petrozzi, care și-a dedicat viața lui Dumnezeu ajutându-i pe tinerii rătăciți și dependenți de droguri. Aici, doi tineri, Aldó și Iván, au oferit mărturii: au povestit că provin dintr-o familie creștină, că mergeau la biserică, dar că au avut o rătăcire în viața lor atunci când și-au pierdut calea. Aldó a povestit că a fost polițist care și-a pierdut drumul: „Într-o zi nu am fost de acord cu șeful meu, nu am fost de acord cu corupția și l-am bătut, iar de acolo viața mea a luat-o la vale. (…) Am devenit garda de corp a unui infractor și apoi am început să mă și drogez, nu era zi în care să nu mă droghez sau să nu mă îmbăt (…) Am ajuns și la închisoare pentru că am fost implicat în niște lucruri rele. Familia mea, copiii mei au avut de suferit. Prietenii mi-au sugerat comunitatea Cenacolo, iar astăzi sunt aici și încerc să duc o viață plăcută lui Dumnezeu.”

Ascultând mărturiile celor doi tineri, toți cei care au ieșit în curtea comunității Cenacolo au ieșit în liniște, contemplând și reflectând, la cele auzite. Mulți au spus: „Am auzit mai multe mărturii aici, dar aceasta m-a atins profund”.

În timpul șederii noastre, în dimineața zilei de miercuri, ne-am îndreptat spre Croația. Prima noastră oprire a fost în Vepric; când am ajuns am fost cu toții puțin întristați, deoarece știam că în acea zi vom avea o croazieră pe Marea Adriatica. Vepric este un loc de pelerinaj în Croația, fondat în 1908 de către episcopul dr. Juraj Carić, care este și înmormântat acolo. Este situat la poalele dealului Biokovo, în apropiere de orașul Makarska. Locul de pelerinaj de la Vepric este dedicat Fecioarei de la Lourdes. Aici preoții noștri însoțitori au celebrat o Liturghie frumoasă și intimă. După Sfânta Liturghie, s-a întâmplat un „miracol”, deoarece nu mai era niciun nor pe cer, iar soarele strălucea frumos. După aceea am făcut o frumoasă plimbare cu barca.

Joi dimineața, după sfânta Liturghie, am pornit spre „muntele Calvarului“, spre Krizevac. Acesta este cel mai înalt munte de la Međugorje, având înălțimea de 520 m. La 15 martie 1934, în amintirea celor 1900 de ani de la moartea lui Isus, enoriași din Međugorje au ridicat o cruce din beton armat, înaltă de 8,5 m și lată de 3 m. Dificultatea muntelui, văzută de la poalele lui, este de neimaginat. Drumul Crucii este format din bolovani ascuțiți, unii șlefuiți de milioanele de pelerini care l-au parcurs. Totuși, cu credință și aplomb, îmbrățișând durerile, temerile și intențiile noastre și ale celor rămași acasă, am pornit la drum. Rostind rugăciuni, meditând la tainele suferinței Mântuitorului, plângând, neobosiți și cu inimile deschise pentru a asculta ceea ce Dumnezeu șoptește tandru de la înălțimea Sfintei Cruci am ajuns în vârful muntelui. Acolo rugăciunea este exact așa cum trebuie să fie: vie, din inimă, înflăcărată, lipsită de orice plictiseală.

Coborâtul este aproape la fel de greu ca și urcușul, dar credința depășește orice barieră. Nimeni nu s-a plâns că ar fi obosit.

Cei care am mai fost la Međugorje știm că muntele Krizevac este locul care ne invită să ne rupem de iureșul vieții și să-i acordăm sufletului nostru răgazul de care are nevoie pentru a-și găsi liniștea și bucuria. La întrebarea „Cum a fost?“, pelerinii care au fost pentru prima dată, care poate au ezitat puțin la poalele muntelui vâzându-i dificultatea, au răspuns la unison „de nedescris“. Într-adevăr este foarte dificil să-ți găsești cuvintele potrivite pentru a exprima emoțiile acestei „aventuri“. Ziua a început cu un răsărit ca un îndemn suav, ca un zâmbet încurajator după câteva zile cu ploi torențiale. Un moment impresionant a fost despărțirea de acei pelerini care din motive de sănătate, au ales să urmeze Devoțiunea Sfintei Cruci din curtea bisericii. Am preluat grijile și intențiile lor, iar ei ne-au asigurat că se vor ruga pentru siguranța noastră. Să vezi cum pelerini de toate vârstele urcă muntele înconjurați de grijă și atenție reciprocă, să descoperi lumina mobilizatoare din ochii părinților spirituali și să trăiești sentimentul de apartenență la o mare familie, sunt doar câteva miracole ale acestui munte al iubirii lui Dumnezeu. Rugăciunile rostite într-o liniște profundă la Crucea Mântuitorului trezesc sentimente unice și personale, sunt cheile care deschid inimile pentru a primi cea mai mare bucurie: bucuria regăsirii lui Dumnezeu. Coborâtul, dificil și el, nu mai pare greu, poverile sufletești rămân acolo, CINEVA le-a luat, le-a preluat și le-a asumat.

Parcurgând Drumul Crucii am descoperit importanța și puterea miraculoasă a lucrurilor mărunte precum zâmbete în ochi, melancolie în glas și drag că ne putem cuprinde fizic în brațe, lucruri care ar trebui să fie firești în viața de zi cu zi. Am descoperit importanța și eficacitatea rugăciunilor rostite împreună. Am experimentat  iubirea adevărată, cea izvorâtă din adâncul sufletului, am avut în fața ochilor imaginea raiului căci Dumnezeu este Iubire.

Ultima zi după-amiaza s-a încheiat într-o notă solemnă, deoarece am participat la Rozariul în aer liber, urmat de Sfânta Liturghie și ultimul acord: Adorația Euharistică, care ne-a înălțat inimile tuturor către Dumnezeu. A fost un sentiment minunat să ne rugăm împreună cu sute sau mii de oameni pentru același scop. A fost un sentiment înălțător pentru noi toți să vedem atâția oameni rugându-se lui Dumnezeu cu sufletele împletite în tăcere, cerându-i ajutorul și dragostea Sa.

Dorim să le mulțumim preoților noștri care au fost alături de noi în această călătorie și ne-au încurajat, precum și organizatorilor pentru toată grija și organizarea lor! Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze viețile tuturor, astfel încât să mai putem avea și pe viitor multe pelerinaje împreună, în iubire, încă mulți ani de acum încolo!

Grupul de pelerini