„Pelerinajul este o călătorie efectuată din motive religioase, către un loc cu o sacralitate deosebită. Destinațiile de pelerinaj au fost inițial locurile din Țara Sfântă, apoi și mormintele martirilor și ale altor sfinți și, în sfârșit, locurile de apariție sau locurile cu o «icoană făcătoare de minuni». Un pelerinaj este asociat cu ideea de a fi mai aproape de Dumnezeu, de Maica Domnului sau de un anumit sfânt ca mijlocitor la Dumnezeu. Motivele unui pelerinaj pot fi preocupări comune sau personale, cum ar fi cererea de iertare pentru păcate, ajutor în situații dificile, mulțumire pentru ajutorul primit, vindecarea bolilor sau împlinirea unei dorințe (de exemplu, de a avea un copil). În plus, pelerinajul poate fi o mărturisire de credință, individual sau în comunitate” – aceasta este „definiția” pelerinajului pe portalul de știri al Bisericii Catolice din Germania. În acest an pașii multor pelerini se îndreaptă către Roma, cu prilejul Anului Sfânt jubiliar 2025, proclamat de către Papa Francisc, de pie memorie. Totodată, mulți credincioși pornesc și către cele două sanctuare mariane ale Diecezei noastre, Maria Radna și Maria Ciclova, ca să participe la Sf. Liturghii și celebrări liturgice cu ocazia diferitelor sărbători.
Tradiția pelerinajelor în Dieceza noastră este veche de câteva sute de ani, adevăr atestat documentar în cronicile ordinelor călugărești sau ale parohiilor. Despre un astfel de obicei relatează Anuarul Călugărilor iezuiți, citat de E.S. Martin Roos, episcop emerit de Timișoara, în volumul intitulat: „Erbe und Auftrag”, vol. I, 2a.
„Localitatea Recaș și așa-numita «Madona Neagră», o copie a Fecioarei Maria din Loreto, este unul dintre cele mai vechi locuri de pelerinaj din Dieceză. Originea pelerinajului datează de la franciscanii din provincia monastică bosniacă, care au asigurat îngrijirea pastorală aici în Recaș în timpul și după perioada ocupației otomane. Pelerinajul nu are nimic de-a face cu o legendă, după cum ne relatează jurnalele călugărilor iezuiți din Timișoara.
«În data de 4 iulie 1723, duminica a 7-a după Rusalii, superiorul iezuit și adlatus-ul său s-au deplasat la Recaș, deoarece astăzi statuia Maicii Domnului a fost prezentată și consacrată acolo în cadrul unei procesiuni solemne. Cu această ocazie a fost ținută o predică în limbile „rascianica et germanica”/ sârbă și germană de către părintele franciscan Peter și părintele iezuit Kostka. Seara s-au întors acasă, la Timișoara.
De atunci, timișorenii au mers în procesiune la Recaș în fiecare an. La ora cinci dimineața, superiorul iezuit a celebrat o Sf. Liturghie în Biserica numită a Sfântului Gheorghe, biserica iezuiților din Piața Sfântul Gheorghe, de deschidere a pelerinajului și a însoțit procesiunea pe jos până la cuptoarele pentru arderea cărămizii, din afara orașului. Aici aștepta o trăsură, pe care orașul trebuia să o pună la dispoziție pentru a-l duce pe Părintele și pe ministranții săi la Recaș – și seara înapoi la Timișoara. La marginea satului Recaș, Părintele a așteptat procesiunea, care parcursese drumul pe jos, și i-a însoțit pe pelerini la biserica parohială. Aici a avut loc o Sf. Liturghie solemnă, cu predici în limbile germană și în șocață (croată); după-amiază – prânzul a fost oferit de preotul local – la ora 14.00 au avut loc vespere cântate (în fapt Litania lauretană). După aceea s-au întors acasă. În jurul orei șapte și jumătate seara, părintele superior a așteptat procesiunea la marginea Timișoarei și i-a însoțit pe pelerini – în acordurile fanfarei – iarăși până la Biserica Sfântul Gheorghe, unde procesiunea s-a încheiat cu Te Deum și binecuvântare cu Preasfântul Sacrament.»
Se pare că acest obicei a fost respectat în fiecare an până la desființarea ordinului iezuiților în 1773, sau chiar până în timpul împăratului Iosif al II-lea. Nu se mai poate stabili când s-a întâmplat acest lucru. Este surprinzător însă faptul că pelerinajul la Recaș a fost mai târziu asociat cu țiganii, care, evident, au continuat acest obicei chiar și după ce pelerinajele a fost oprite. O explicație ar putea fi observația din jurnalul iezuit, conform căreia părintele îi însoțea pe pelerini la cuptoarele de cărămidă și îi aștepta acolo seara. La acea vreme, cărămizile pentru construirea cetății erau arse în aceste cuptoare de cărămidă – și, probabil, majoritatea de către țigani. S-au alăturat aceștia procesiunilor încă de pe atunci și au continuat să le împlinească mai târziu, considerându-le exclusiv tradiția lor, când celelalte grupuri etnice nu mai practicau de mult acest obicei, spre Recaș sau nici nu mai știau de el?”
Despre legenda menționată în articolul de mai sus se poate citi în Historia Domus (Cronica) a Parohiei Recaș, unde sunt consemnate mai multe variante. O variantă a comunității șocațe (croate) spune că: „În locul bisericii romano-catolice de astăzi în acea vreme (în jurul anilor 1721) a fost o pădurice. Șocații, care în acele vremuri locuiau în Selistye (pe malul stâng al râului Bega, în apropierea Armagului), și-au îngropat morții în această pădurice. Aici au ridicat și o mică casă de rugăciune. În această pădurice se afla un stejar bătrân cu scobituri, unde au găsit ascunsă statuia Sf. Fecioare Maria. Fiind popor cu frica de Dumnezeu, ei au așezat statuia în capelă. Când turcii au pustiit așezământul în războiul din anii 1738-39, călugării franciscani au ascuns statuia în copacul vechi din curtea casei de rugăciune. După ce turcii i-au dat foc, atât capela cât și copacul au ars în incendiu. După ce localnicii, care se refugiaseră din calea turcilor, s-au întors, au găsit statuia între rămășițele copacului, nevătămată… doar că s-a înnegrit. După război, șocații au primit bani de la împărăteasa Maria Terezia și au vrut să construiască o biserică în cinstea Sf. Fecioare Maria. În schimb comunitatea germană din localitate a vrut să ridice biserica în locul în care se află acum biserica ortodoxă română, și au dus statuia Madonei Negre acolo. A doua zi dimineața au constatat cu stupoare, că statuia a dispărut, și după ce au început să o caute, au găsit-o în vechiul ei loc, ascunsă în copac. Au luat-o din nou cu ei, dar a doua zi au găsit-o din nou în copac. Astfel, au decis, ca biserica să fie construită în acolo, unde au găsit inițial statuia.”
În prezent statuia Madonei Negre este așezată pe un altar lateral al bisericii din Recaș, construită în timpul primului război mondial, între anii 1914-1918, când, după cum a afirmat pr. János Koleszár în Historia Domus: „Greutățile cauzate de lipsa muncitorilor și a materialelor sunt aproape de nedescris.”
Consacrarea bisericii de către E.S. Augustin Pacha, episcop, administrator apostolic de Timișoara, a avut loc în data de 24 iunie 1927.
Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara
