În Lexiconul catolic german, dar și în cel maghiar, la termenul „sfânt ocrotitor“ se poate citi: „sfânt ocrotitor, patron, patroană: un sfânt / o sfântă ales de un popor, de o dieceză, de o localitate sau de o persoană juridică cu aprobarea Sfântului Scaun ca protector ceresc. În cazul bisericilor este acel sfânt titular, în cinstea căruia este consacrat altarul principal și sub a cărui protecție se află de obicei mănăstirea sau așezământul în cauză“. Iar titlul unei biserici (în limba latină titulus ecclesiae) este „o persoană divină sau creată (sfânt) în cinstea căreia este dedicată sau denumită o biserică. Pe lângă acea persoană, titlul bisericii poate fi și misterul divin care îi aparține“.

„Item Paulus de Kakot solvit III. grossos“ – apare consemnat în registrele de zeciuială papală (listele decimelor papale) din anii 1332-1337 despre parohia din Kakot, aflată în Arhidiaconatul de Timiș / De Archidyaconatu Timisiensi, care îl avea ca paroh în acea vreme pe un preot pe nume Paulus, care a contribuit la ajutorarea creștinilor prigoniți din Țara Sfântă cu 3 groși (= Groschen). După mai multe secole, această localitate medievală urma să devină comuna Orțișoara, situată aproximativ la jumătatea distanței dintre Timișoara și Arad. La întrebarea adresată de Biroul de Presă, pr. Piry Radulov, paroh de Vinga și Orțișoara a menționat că în acest an comunitatea alcătuită din credincioși de etnie română, maghiară și germană vor sărbători hramul bisericii, sfințită în cinstea Sf. Hubertus, în data de 9 noiembrie, la ora 16.00. La Sf. Liturghie va cânta corul de bărbați Ad Patrem, condus de domnul Denis Moldovan, organistul bisericii Sf. Ecaterina din Timișoara I Cetate. La invitația părintelui paroh, celebrantul principal al Sf. Liturghii de hram va fi P. Cristian Tiba OFMConv., din Arad.

File de istorie
În lucrarea sa intitulată Magyarország vármegyéi és városai – Temes vármegye / Comitatele și orașele Ungariei – Comitatul Timiș (1896–1914), istoricul Samu Borovszky scrie: „Orțișoara este o comună mare situată de-a lungul căii ferate Arad–Timișoara. Are 564 de case și 2161 de locuitori, majoritatea vorbitori de limbă germană și de confesiune romano-catolică. În Evul Mediu, pe locul actualei Orțișoara se afla localitatea Kakat (Kokoth), ale cărei prime mențiuni apar în anul 1318, când András, fiul lui Miklós din Kokaachi, este menționat ca proprietar vecin. (…) În 1487, episcopul János din Cenad, precum și Péter și Imre Dóczi dețineau părți din aceste terenuri. (…) Pe harta contelui Mercy din 1723–1725, localitatea apare sub forma „Kokot“, ca loc nepopulat. (…) În timpul celei de-a treia colonizări germane, sub împăratul Iosif al II-lea, administrația din Timișoara a construit 209 case noi pe această moșie, iar între anii 1784–1786 a colonizat 200 familii germane din spațiu actualei Germanii, iar în 1785 și germani din Banat. Satul a primit atunci numele Orczyfalva / Orțișoara, după fostul comite, contele József Orczy. (…) Biserica romano-catolică a fost construită în anul 1809. În localitate există două case de economii, o societate de pompe funebre, moara cu aburi și uzina electrică a lui János/Johann/ Ortmann, moara cu aburi a lui Flórián Eipert și Asociații.“ În perioada interbelică, pentru scurtă vreme, autoritățile române au dat localității denumirea Cocota, stuație care însă nu a durat prea mult.
În volumul 5 al cărții autorilor Elke Hoffmann / Peter-Dietmar Leber / Walter Wolf, intitulată: Das Banat und die Banater Schwaben – Städte und Dörfer se pot citi despre Orțișoara următoarele: „Aproximativ o treime dintre coloniștii din Orțișoara proveneau din Lorena, circa un sfert din Banat, iar restul se împărțea între Saarland (6%), Renania-Palatinat și Württemberg (5%), precum și Alsacia, Bavaria și Ungaria. (…) Orțișoara a fost, încă de la început, o parohie de sine stătătoare. Primul preot și-a început slujirea chiar în anul colonizării. La început, sf. Liturghii se țineau în clădirea școlii. Abia în anul 1809 satul a primit și o biserică proprie (arhitect: Anton Schmidt). Sfântul patron, ocrotitor al bisericii este Sfântul Hubertus (3 noiembrie). Cel mai cunoscut mormânt din cimitir este cel al colonistului Fidel Teufel, care — după cum ne spune crucea simplă din gresie (piatră nisipoasă) — era originar din Schwalldorf, lângă Rottenburg am Neckar, și a fost înmormântat aici în anul 1827, la vârsta de 60 de ani.“ În cartea familiilor germane a comunității din Orțișoara (Familienbuch der deutschen Gemeinde Orczydorf) editată de Gertrude Adam și Anton Peter Petri se menționează: „La 20 iunie 1785, Ladislau, baron de Orczy, pe atunci președintele Administrației Camerale din Timiș, s-a adresat episcopului Diecezei de Cenad, Emmerich Christovich, solicitând preoți pentru șase sate nou înființate, printre care se număra și Orțișoara. Cererea a fost îndeplinită curând, iar în septembrie 1785 preotul Adalbert Moehrle și-a început slujirea în Orțișoara. (…) Episcopul Ladislaus Kőszeghy de Remete a sfințit noua biserică, al cărei patron ocrotitor a fost ales Sfântul Hubertus. (…) O descriere detaliată a bisericii noastre din secolul al XIX-lea se regăsește în „Visitatio canonica“ redactată în limba latină, datată din 28 mai 1838. Vizita canonică a fost efectuată de episcopul Lonovics de Krivina, iar raportul amplu a fost întocmit de canonicul Ignaz Fabry: «Biserica este construită din materiale solide („ex solidis materialibus“) și are un turn. Atât biserica, cât și turnul sunt acoperite cu șindrilă. Interiorul bisericii este boltit, iar sanctuarul a fost pictat pe cheltuiala comunității.»“

Sub protecția Sf. Hubertus
În colecţia hagiografică a sfinților creștini intitulată Acta Sanctorum, editată de călugări iezuiți, lucrare ce cuprinde vieți ale sfinților reunite în 67 de volume în format folio, totalizând peste 60.000 de pagini, în volumul pentru luna noiembrie se găsesc mai multe legende ale Sf. Hubertus. „Despre Sfântul Hubertus, acel episcop celebru din Maastricht sau Liège, al cărui patronaj este invocat de secole cu atâta încredere și, după cum spune tradiția comună, cu atât de mult succes împotriva cumplitei boli ce urmează de obicei mușcăturilor câinilor turbați, de către poporul catolic din Belgia și regiunile învecinate, s-au transmis multe lucruri prin memorie, dar nu toate pot fi acceptate cu aceeași certitudine“ – se poate citi în introducerea capitolului despre Sf. Hubertus.  „În primul rând se oferă o Viață contemporană, ba chiar scrisă de un discipol sau apropiat al sfântului, care a trăit îm vremea lui, cu el, a fost martor la moartea sa, la înmormântare și, câțiva ani mai târziu, la prima recunoaștere a relicviilor, adică a rămășițelor trupului său. O, de-ar fi fost la fel de sârguincios în a aduna și descrie toate celelalte fapte și evenimente care au marcat îndelungata păstorire episcopală a fericitului bărbat, precum a fost de extins în relatarea virtuților sale! Totuși, din această lucrare ne-au rămas descrise cel puțin câteva trăsături esențiale, pe care ne putem baza cu încredere în definirea epocii Sfântului Hubert și a altor aspecte. Această Viață era cunoscută până acum doar dintr-o altă versiune, redactată puțin după anul 825, la cererea episcopului Walcaudus din Liège, de către un scriitor ecleziastic foarte renumit în acele vremuri, Jonas din Orléans“ – se menționează în Acta Sanctorum. Astfel, din legende, respectiv din Lexiconul catolic maghiar, despre Sf. Hubert se pot afla următoarele: „Sfântul Hubertus, episcop de Liège († Tervueren, Regiunea Flamandă, 30 mai 727) a fost discipolul Sfântului episcop Lambert, și undeva între anii 703-705 i-a succedat acestuia în episcopatul de Maastricht. Pe teritoriul diecezei sale i-a convertit pe ultimii păgâni. La 24 decembrie 717 sau 718, a transferat relicviile Sfântului Lambert de la Maastricht la Liège. În ultimele luni ale vieții, s-a rănit în timpul unei partide de pescuit; deși bolnav, a pornit spre sfințirea unei biserici, dar a murit pe drum. Trupul său a fost înmormântat în biserica Sfântul Petru din Liège. În anul 743, trupul său a fost găsit intact în mormântul deschis atunci. În 825, moaștele sale au fost transferate la abația din Andage (Ardeni), care a fost curând numită după el. Cultul său s-a răspândit în Europa de Nord-Vest.“ Cinstirea Sf. Hubertus, patronul vânătorilor dar și ai lucrători forestieri a fost adusă pe aceste meleaguri cel mai probabil de coloniștii germani și francezi din Renania-Palatinat. În pictura de pe altarul principal al bisericii din Orțișoara, Sf. Hubertus este înfățișat în veşmânt de episcop, ținând în mână cârja episcopală, iar în partea stângă apare cerbul purtând între coarne o cruce strălucitoare. Potrivit legendei, după moartea soției, Hubertus vâna în pădure, când a întâlnit un cerb cu un crucifix luminos plutind între coarnele lui. Din acel moment el s-a convertit și a ales să trăiască ca și pustnic în munți. După ce a devenit episcop, sediul episcopal a fost mutat la Liège, unde Hubertus a început construcția unei catedrale. Acest detaliu se poate vedea în partea dreaptă, în fundalul picturii, realizate de un artist cu numele de „Hemlein“, despre persoana căruia însă nu se știu mai multe date.

Condamnat pentru credință
De parohia și comunitatea din Orțișoara este strâns legat și numele unui preot, decan (protopop), arestat de către autoritățile comuniste: Georg Bittenbinder. În cartea intitulată Papi sorsok a horogkereszt és a vörös csillag árnyékában (Destine preoțești în umbra svasticii și a stelei roșii), vol II., autorul Hetényi Varga Károly scrie: „Preotul Georg Bittenbinder s-a născut la Periam în 20 aprilie 1887 și a decedat la Orțișoara în 15 octombrie 1969. Și-a început studiile liceale la Szeged, le-a continuat la Timișoara, unde a absolvit și Teologia. La 29 iunie 1911 a fost hirotonit de Gyula (Julius) Glattfelder, episcop diecezan de Cenad. A fost capelan la Comloșu Mic, Ghioroc și Novi Bečej (azi Serbia). În 1916 a fost transferat la Grănicerii (fost Ciavoș). Din 1926 până la decesul său a fost paroh la Orțișoara. În noaptea de 10 martie 1951, miliția comunistă română a arestat toți decanii (protopopii) din dieceză. Atunci a fost încarcerat protopopul Bittenbinder în închisoarea din Aiud. Numele său a fost menționat de către doi dintre colegii de detenție: părintele franciscan Ernst Harnisch și canonicul Josef Nischbach. Acesta din urmă a remarcat că a fost închis împreună cu Georg Bittenbinder și în închisoarea din localitatea Ocnele Mari. Data eliberării sale nu este cunoscută, dar cu greu ar fi putut avea loc înainte de 1953, întrucât colegii săi de detenție se aflau încă în închisoare cu el în acel an. Ulterior, s-a întors la Orțișoara.“
Numele pr. Gheorghe Bittenbinder a fost menționat și în registrele preoților deținuți politici în Penitenciarul Aiud în perioada 1949–1952, citate de autoarea Maria Angela Ureche în lucrarea sa intitulată The oppresive Justice System and Priests imprisoned in the Penitentiary of Aiud (1949-1952) (Sistemul judiciar represiv și preoții închiși în Penitenciarul din Aiud (1949–1952)), pagina 128 (https://d-nb.info/1068826711/34). „Registrul din 1952, volumul II, cuprinde 500 de dosare, dintre care 24 sunt preoți, unul decedat: Dumitrescu Petre, Vasilescu Petre, Gheorghescu Vasile, Dunca Ioan, Boieriu Valeriu, Goydacsy Adalbert, Niyhacher Iosif, Schiovartz Iosif, Kronter Ioan, Saschaber Ioan, Elssner Iosif, Kisezer Martin, Bittenbinder Gheorghe, Kilian Iosif, Bittenbinder Matei, Wilyung Mihai, Fodor Iosif, Pelesz Iosif, Schutz Blazius, Kleitsch Iosif, Bacoțiu Augustin, Viman Aurel, Riti Emil, Guțiu Gheorghe.“ [ortografia numelor este redată așa cum au notat-o în epocă slujbașii organelor represive comuniste].

Pentru mai multe informații…
Pe lângă lucrările și articolele citate în acest material, doritorii pot obține mai multe informații și dintr-o serie de cărți și site-uri. De exemplu, pe site-ul Ordinului Internațional al Sf. Hubertus, unde se afirmă, că „în anul 1695, contele austro-ungar Franz Anton Sporck a instituit Ordinul Sfântului Hubertus pentru a onora memoria sfântului și pentru a promova vânătoarea responsabilă și conservarea faunei sălbatice. Acest ordin continuă să existe și astăzi sub denumirea de Ordinul Internațional al Sfântului Hubertus. Deviza ordinului este: «Deum Diligite Animalia Diligetes» – «Cinstiți-L pe Dumnezeu cinstindu-I creaturile».“ Altă sursă de informații este site-ul Primăriei Orțișoara.
Sub protecția Sfântului Hubertus, fiecare cititor poate deveni un „vânător“ — nu de trofee, ci de cunoștințe și de tradiții. Iar după o asemenea „vânătoare“, ce poate fi mai potrivit decât o clipă de tihnă cu un lichior de plante medicinale numit după St. Hubertus, în cinstea patronului spiritual al celor care caută cu pasiune, curaj și respect pentru credința strămoșilor.

Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara