Moștenire vie – Amintiri despre episcopul Áron Márton | Temesvári Római Katolikus Egyházmegye

Despre venerabilul Áron Márton, episcop de Transilvania, s‑a scris deja mult: istorici, arhiviști, teologi și contemporani au consemnat evenimentele vieții sale în cărți, studii și volume documentare. Bogăția și diversitatea literaturii dedicate lui arată, în sine, ce personalitate excepțională a fost pentru Transilvania secolului XX și pentru Biserica Romano-Catolică din țara noastră. Totuși, există amintiri care nu se găsesc nicăieri altundeva decât în inima celor care l‑au întâlnit personal.
Acest interviu, realizat cu ocazia Anului Comemorativ Áron Márton (ce a fost proclamat în ziua de 18 februarie a.c., fiind adoptat de Camera Deputaților prin proiect de lege, care trecuse în prealabil și prin Senat, prin care anul 2026 este declarat „Anul episcop Márton Áron“, marcând împlinirea a 130 de ani de la nașterea episcopului“), nu își propune să îmbogățească datele istorice și nici să ofere un nou capitol la monografiile existente. Mai degrabă dorește să păstreze acea moștenire personală pe care doar memoria omului o poate purta: căldura unei strângeri de mână, privirea încurajatoare, greutatea unui cuvânt, forța unei întâlniri care marchează o viață.
Fiecare amintire este unică, iar tocmai de aceea aceste interviuri dezvăluie adevărate comori. Nu pentru că ar aduce informații noi, ci pentru că arată cum a continuat să trăiască figura episcopului Áron Márton în sufletele celor care l‑au cunoscut îndeaproape. Cum i‑a influențat, ce au învățat de la el, ce fel de om a fost pentru ei. Și cum îl păstrează astăzi în memorie, după decenii, cu respect, recunoștință și iubire.
Fiecare amintire este o mărturie personală, unică, fără de care memoria noastră comună ar fi mai săracă.

Interviu cu pr. György Kóbor, vicar general emerit și paroh emerit de Ciacova, directorul Asociației Caritas din Ciacova
Părintele Kóbor György s-a născut la 26 noiembrie 1941 în satul Dejan, județul Timiș. A urmat studiile teologice la seminarul din Alba Iulia, unde a fost hirotonit preot în Catedrala Sfântul Mihail, la 5 aprilie 1964, de către venerabilul episcop Áron Márton.
Pr. Kóbor a slujit ca paroh la Arad-Micălaca, Cruceni-Timiș și Ciacova. S-a ocupat de Parohia Ciacova timp de mai bine de trei decenii și, de-a lungul timpului, a trebuit să preia și parohiile și filialele din împrejurimi: Folea, Ghilad, Satu Iosif, Liebling și Obad. Odată cu reactivarea Capitlului Catedralei, după 1990, părintele Kóbor a devenit canonic (Canonicus Junior) și, din 9 iunie 1993, vicar general al episcopului Sebastian Kräuter. Episcopul Martin Roos l-a ridicat la 19 mai 2002 pe canonicul Kóbor în demnitatea de Praepositus Minor (prepozit minor) al Capitlului Catedralei din Timișoara. În anul 1990 părintele Kóbor a fondat Asociația Caritas «Sanctus Gerhardus» din Ciacova, a cărei președinte este și astăzi.

– Părinte Director, ați studiat la Alba Iulia începând din 1955. Cum vă amintiți acea perioadă și pe episcopul Áron Márton?
– Când, în 1955, episcopul Áron Márton a fost eliberat din închisoare și s‑a putut întoarce acasă, la seminar au revenit și acei studenți teologi care părăsiseră instituția din cauza neînțelegerilor cu preoții din așa numita mișcare pentru pace din perioada comunistă. Așa a procedat, de exemplu, și pr. Ladislau Túry, fostul nostru prepozit mare. El se mutase în Bărăgan, la părinții săi, care fuseseră deportați acolo cu câțiva ani înainte. Așadar, când au auzit că episcopul Áron Márton a fost eliberat din închisoare, studenții teologi au început să se întoarcă încet‑încet în seminar. Printre ei se aflau și câțiva greco‑catolici. Nu erau în anul întâi; unii aveau deja o profesie civilă și un loc de muncă, practicau ca medici sau lucrau ca ingineri. În acel an, 1955, am ajuns și eu la Alba Iulia, la școala de cantori. Era evident și cât de obosit era corpul profesoral. De pildă, pr. Károly Troján, profesor de teologie, fusese plutonier adjutant în Primul Război Mondial și, oricât s-ar fi străduit, nu mai putea preda cu elan tineresc. Episcopul Márton a trebuit să reorganizeze seminarul și să se îngrijească și de cadrele didactice. Atunci l‑a invitat să predea în seminar pe dr. Mihály Tyukodi, care a fost deținut și în lagărele de muncă forțată de la Canalul Dunăre–Marea Neagră. De obicei nu sunt atent la felul în care se îmbracă cineva, dar atunci mi‑a atras totuși atenția, că purta un palton de loden găurit de molii. Înainte de a începe predarea, episcopul Márton i‑a comunicat ce așteptări are de la el: în primul rând să fie spiritual, dar totodată un fel de profesor „universal“. Era specializat atât în latină, cât și în istorie, așa cum cereau împrejurările de atunci. Sub îndrumarea lui am construit terenul nostru de fotbal, iar la meciurile noastre obișnuia să vină și episcopul Áron Márton. El aducea premiul, cupa, și se distra văzându-ne stângăciile. Din păcate, nu s‑a bucurat mult de libertate, fiindcă din primăvara anului 1957 a fost pus în arest la domiciliu în palatul episcopal, ceea ce însemna că drumul permis era doar distanța dintre locuința sa și catedrala arhiepiscopală. În acea vreme, la Alba Iulia nu veneau mulți credincioși catolici la biserică, și locuiau doar câțiva călugări și câteva călugărițe. Noi asiguram volumul și participarea. Căci, de îndată ce au auzit că Părintele Episcop este acasă, tinerii, cei mai mulți din Ținutul Secuiesc, au năvălit în școala de cantori într‑un număr atât de mare, încât era imposibil să fie primiți toți candidații. Episcopul Márton a văzut că era fizic imposibil să se mențină un efectiv atât de mare, așa că le‑a explicat frumos mai multora că vor fi anunțați de îndată ce se vor elibera câteva locuri. Așa s‑a și întâmplat: când cineva, din diverse motive, nu își mai continua studiile, se găsea întotdeauna alt candidat în locul lui.
Deoarece episcopului Áron Márton nu îi era permis să își părăsească locuința, veneau credincioșii la el. De pildă, candidații la mirungere soseau în număr mare în fiecare an la Alba Iulia, iar administrarea Ss. Sacrament al Mirului era întotdeauna o sărbătoare frumoasă. Pentru că Excelența Sa nu putea rămâne toată ziua între patru pereți, lucra adesea în grădină. Așa s‑a întâmplat ca, într‑o zi, cineva să tragă asupra lui, însă, din fericire, glonțul nu și‑a atins ținta. Situația grupului preoților din „mișcarea pentru pace“ a reușit, de asemenea, să o rezolve treptat.

– Au fost mulți astfel de preoți?
– Nu știu exact câți erau. Noi, ca tineri elevi ai școlii de cantori, oricum nu puteam cunoaște prea multe, dar tot ajungeau și la noi, pe ici-pe colo, anumite vești. De pildă faptul că, în ciuda persecuțiilor, episcopul Áron Márton a rămas fidel principiilor sale și independenței Biserii și a respins orice compromis cu puterea comunistă în chestiunile interne ale Bisericii și în cele de credință. Cei care deserveau regimul nu erau deloc scrupuloși: îi hărțuiau nu doar pe el, ci și pe preoți. De exemplu, a dispărut parohul unei comunități dintr-un sat. După ce îl vizitase pe episcopul Márton la Alba Iulia, nu a mai ajuns acasă. A fost văzut ultima dată la Teiuș. Aproximativ trei luni mai târziu a fost găsit într-un lagăr de muncă de la Canalul Dunăre–Marea Neagră. Și alți preoți se plângeau Excelenței Sale, căci cu el puteau vorbi cu toată sinceritatea. La urma urmei, la cine altcineva ar fi putut căuta înțelegere și ocrotire? Iar el, când vedea că unii preoți sunt tratați cu brutalitate de oamenii puterii, îi lua la Episcopie. Le dădea o muncă acolo, eliberându-i astfel din ghearele Securității. „De internis non iudicat praetor“ – spunea adesea, adică asupra treburilor interne nimeni din afară nu are putere să judece. Totuși, nici el nu putea face prea multe împotriva faptului că seminariștii erau chemați, uneori sau chiar mai des, la Securitate. Eu am fost printre primii, deși nu eram nici mai frumos, nici mai deștept decât ceilalți, dar veneam, cum s-ar spune, dintr-o zonă cu populație etnică mixtă. Mi-au cerut carnetul de membru UTM (Uniunea Tineretului Muncitor), m-au întrebat în ce armată a servit tatăl meu, ce școală a făcut mama mea și alte lucruri de acest gen. Studenții greco-catolici la teologie au fost dați afară de pe o zi pe alta din seminar. Motivul invocat a fost: „Nu ai dreptul la două facultăți“. (Pe ei îi primise episcopul Márton în 1955, eliberându-se din închisoare, în seminarul din Alba Iulia. În cele din urmă, în anul IV de studii, ultimii doi studenți greco-catolici, Pantelimon Aștelean și Lucian Mureșan (ulterior cardinal), au fost exmatriculaţi din seminar de către Departamentul Cultelor – n. red.)“

– Ce fel de profesor a fost episcopul Márton?
– Preasfințitul Márton a fost în arest la domiciliu până în 1967. De trei ori pe săptămână ne primea pe noi, cei din anul nostru – 12 studenți – la Episcopie și acolo ne preda. Era un om de o modestie extraordinară. Uneori ne învăța, în sensul cel mai bun al cuvântului, și câte o mică șiretenie. Orele se desfășurau într-o atmosferă plăcută, nimeni nu se temea. Predea Hodegetica. Era bun și înțelegător cu noi, iar noi mergeam cu mare drag la cursurile lui. După hirotonirea noastră din aprilie, în iunie, înainte de încheierea anului universitar, ne-a chemat pe fiecare în parte la o discuție. Pe mine m-a încurajat astfel: «Fiule, nu te teme! Împlinește-ți cu curaj datoria!» În anii de studenție nu am făcut parte prea des din asistență, aceasta nu era punctul meu forte. (Asistența reprezintă totalitatea persoanelor care îndeplinesc slujirea liturgică – de exemplu ministranți, acoliți, diaconi – care îl asistă pe preotul sau episcopul celebrant principal în timpul ceremoniei – nota red.) Josef Hoffman, adică Pater Pius, călugăr salvatorian originar din Vladimirescu, care mai târziu a slujit și în mănăstirea din Timișoara–Elisabetin, m‑a rugat înainte de hirotonirea lui să rămân acolo ca să îl ajut. Sfințirea lui a avut loc în data de 26 iunie, după încheierea anului universitar, iar pe atunci lumea era astfel încât seminariștii erau trimiși imediat acasă la sfârșitul anului, pentru că, atâta timp cât se aflau în seminar, trebuiau hrăniți. Pater Pius însă m‑a rugat să mai rămân câteva zile, pentru că la hirotonire, iar apoi și la prima lui Sf. Liturghie celebrată acasă, ar fi fost bine să aibă pe cineva lângă el care a studiat la Alba Iulia. Așa s‑a întâmplat că la Sf. Liturghie de hirotonire am fost în același timp infulist și baculist. Cu o mână am luat mitra de pe capul Episcopului, iar în cealaltă țineam cârja. Excelența Sa la această „îndemânare“ a mea nu a spus nimic, doar a zâmbit. Cu altă ocazie, la o altă hirotonire, stăteam ascuns în sacristie. Am observat că era mare agitație: Părintele Episcop își cerea ochelarii. Eu vedeam din ușa sacristiei că îi purta ochelarii, dar nu aveam cui să spun. Când deja al cincilea ministrant îi căuta ochelarii, unul dintre ei a avut curajul să spună: „Excelența Voastră, nu îi găsim nicăieri.“ Între timp însă și Părintele Episcop și‑a dat seama unde îi sunt ochelarii și a spus doar atât: „Mulțumesc frumos, nu îi mai doresc.“
Episcopul era atât de modest, încât confrații lui se rușinau deja de cât de ponosit era mantoul lui vechi. Parohul din Bărăbanț și‑a luat inima în dinți și i‑a „furat“ mantoul. Înainte însă de a‑l lua, a lăsat în locul lui unul nou. Episcopul îl căuta: unde este, cine l‑a luat? – „Excelența Voastră, îmi cer iertare, eu l‑am luat“, a mărturisit „făptașul“.
Dar nu doar ca profesor, ci și ca păstor diecezan era înțelegător și bun la inimă. De exemplu, când unul dintre confrații noștri preoți se atașase mai mult decât era cazul de alcool, în loc să îl suspende, l‑a luat lângă el și l‑a ajutat să se vindece de dependență. Și aceasta arată cât de mult îi păsa de soarta preoților încredințați lui. Mă bucur nespus că anul acesta ne putem aminti într‑un mod deosebit de episcopul Áron Márton.