Anul Sfântul Francisc de Assisi – Pe urmele franciscanilor în Dieceza de Timișoara

În apropiere de Assisi, în Italia, la Portiuncula, în data de 3 octombrie 1226 s-a sfârșit o viață pământească plină de cotituri, complexă – pe care am putea-o numi chiar plină de aventuri în limbajul de astăzi –, dar impregnată de bucuria urmării lui Isus Cristos. Sfântul Francisc din Assisi avea doar 44 de ani când a trecut la Casa Tatălui Ceresc, și totuși a devenit unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăgiți sfinți ai Bisericii Catolice, pe care întreaga Biserică Catolică îl comemorează cu ocazia Anului Special Sfântul Francisc de Assisi, proclamat în 2026 la 800 de ani de la moartea sa. Moștenirea sa spirituală, simplă și totuși inepuizabil de bogată, este dusă mai departe astăzi de călugării și călugărițele care slujesc conform spiritualității franciscane în parohii, în școli, în grădinițe, în spitale, în diferite comunități, căutând pretutindeni prezența lui Dumnezeu și primind tot ceea ce vine de la El. Spiritualitatea franciscană este o realitate vie și în Dieceza de Timișoara, unde mulți pășesc și astăzi pe urmele Sfântului Francisc.

„Căci acela care mai degrabă primește prigoana decât să se despartă de frații săi rămâne cu adevărat în ascultarea desăvârșită, fiindcă își dă viața pentru frații săi.“ (Sf. Francisc de Assisi, Admonitiones, 3)

File de istorie

1. Mănăstiri franciscane pe teritoriul vechii Dieceze de Cenad
Conform materialului explicativ din muzeul mănăstirii Maria Radna, pe teritoriul vechii Dieceze de Cenad, a cărei succesoare este Dieceza de Timișoara, în decursul secolelor au existat mai multe provincii franciscane.

Provincia S. Mariae
Provincia Sf. Maria a luat fiinţă în anul 1229 şi avea în total 85 de mănăstiri, dintre care 3 în Dieceza de Cenad: Seghedin/Szeged (1301), Lipova (1325 / 1492) şi Araci/Aracs (1370, azi în Serbia). Una din personalităţile de seamă a franciscanilor mariani a fost fericitul Pelbart de Timişoara, culegerile sale de predici fiind cunoscute în toată Europa.

Provincia SS. Salvatoris
Provincia Preasfântului Mântuitor – numită şi a franciscanilor salvatorieni exista din anul 1339 şi avea în total 99 de mănăstiri, dintre care 12 în Dieceza de Cenad: Cseri (1366), Haram (1366), Ermen (1366), Orşova (1366), Caransebeş (1368), Kövi (1366), Ineu (1415), Kövesd (înainte de 1433), Seghedin (1447), Cenad (1448), Lipova (1448) şi Timişoara (1722).

Provincia S. Crucis Bosnae Argentinae (Bosna Srebrena)
Provincia Sfintei Cruci a Fraţilor Bosnieci exista din 1541 şi avea în total – numai pe teritoriul Ungariei istorice – 28 de mănăstiri, dintre care în Dieceza de Cenad 5: Maria-Radna (înainte de 1625), Caraşova (1627), Arad (Cetate – înainte de 1667), Timişoara (înainte de 1716) şi Vinga (1741).

Provincia Immaculatae Conceptionis Bulgaro-Valachica
Provincia Imaculatei Concepţii (Neprihănitei Zămisliri) din Bulgaria şi Valahia a luat fiinţă în anul 1624, inițial în calitate de custodie. În anul 1675 a devenit provincie, iar în anul 1851 s-a unit cu provincia Sf. Ioan de Capistrano (așa cum fusese redenumită provincia Fraţilor Bosnieci). Temporar au existat mănăstiri şi în Dieceza de Cenad, la Caransebeş (1642), Maria-Radna (1710-1716) şi Vinga (1741).

Provincia S. Elisabethae Hungariae Patrum Conventualium
Provincia Sfânta Elisabeta a Ungariei a conventualilor, a existat în vechea Ungarie din anul 1609, având-o ca sfântă protectoare pe Sfânta Elisabeta din dinastia arpadiană; în Dieceza de Cenad conventualii aveau 5 respectiv 4 mănăstiri: Lipova (1325-1492), Arad (1702), Lugoj (1718), Panciova (1718) şi Seghedin – Felsőváros (1742).

Provincia ad S. Joannem a Capestrano
Provincia Sfântul Ioan de Capistrano a Franciscanilor Observanţi – numiţi simplu Capistrani – exista din 1757 şi avea 28 de mănăstiri, dintre care cinci pe teritoriul Diecezei de Cenad: Maria Radna (1757), Arad (1757), Seghedin – Alsóváros (1900), Timişoara (1757) şi Vinga (1758-1882).

2. Ocupația otomană
În data de 27 iulie 1552 cetatea Timișoara și întreaga episcopie de Cenad a intrat în stăpânirea turcilor; orașul a devenit reședința unui Pașă. Episcopul de Cenad, în calitate de magnat al Ungariei, nu a mai avut dreptul de a călca pe teritoriu otoman. Pastorația credincioșilor catolici rămași pe aceste meleaguri a fost asigurată de puținii preoți diecezani, călugări franciscani, iezuiți și dominicani și laici creștini. Odată cu înființarea Congregației pentru Răspândirea Credinței la Roma (Sacra Congregatio de Propaganda Fide) în 1622, episcopia de Cenad a intrat sub jurisdicția Congregației romane ca teritoriu de misiune sotto il Turco.
În acest context, pe teritoriul Diecezei s-au înființat mai multe centre misionare, unde slujeau călugări, care vizitau credincioșii din satele aparținătoare. În sudul episcopiei un astfel de centru au fost Carașova și Caransebeș, în centru Timișoara și Bobda, iar în nord Lipova și Seghedin.

3. Franciscani în Lipova
În anul 1325 Regele Carol Robert de Anjou a început construcţia bisericii din Lipova pentru fraţii minoriţi. Această biserică a fost ridicată în cinstea Sfântului Ludovic Confesorul, Episcop de Toulouse (în Franţa). Pe locul Bisericii şi Mănăstirii Sf. Ludovic astăzi se află biserica micii comunităţi reformate din Lipova.
În mănăstirea din Lipova au avut loc Capitlurile Provinciale din anii 1345, 1352 şi 1359, ceea ce indică o anumită importanţă a Conventului, iar în 1448 a avut loc o vizitaţie canonică.
Sigiliul Guardianului din Lipova – de pe un document din anul 1526 – ni-l înfăţişează pe Sf. Ludovic cu o cruce ridicată; inscripţia spune: S(igillum) F(rat)RIS Q(u)A(r)DIANI DE C(on)VENTU S. LVDOVICI.
În centrul misionar din Lipova în secolul al XVII-lea a slujit P. Andrija Stipančić, călugăr franciscan originar din Omiš / Almissa în Dalmația, care înainte de 1638 a început construirea unei biserici în Lipova-Radna, lucru pentru care turcii l-au pedepsit cu lovituri la tălpi (imagine din volumul: Geschichte des Franziskanerkloster zu Maria Radna al lui P. Ferdinand Kaizer OFM, 1895).

4. Relatări valoroase – istorie printre rânduri
Călugării misionari au avut o corespondență bogată cu Congregația pentru Răspândirea Credinței din Roma, totodată, acestei instituții se adresau destul de des și membrii comunităților de credincioși din acea vreme, de cele mai multe ori pentru a cere preot pentru îngrijirea sufletelor și învățător pentru educarea creștină a tineretului. În cele ce urmează, redăm câteva rânduri din aceste scrisori, redactate și editate într-o lucrare cu mai multe volume intitulată: LITTERAE MISSIONARIORUM DE HUNGARIA ET TRANSILVANIA, autor fiind renumitul istoric dr. István György Tóth.

Fragment din scrisoarea călugărului franciscan Giovanni Desmanich către Congregația pentru Răspândirea Credinței, 24 septembrie 1640
„Per parte delli Bosnesi destinati per la missione di Carasseuo si supplicano humilmente l’Eminenze Loro a degnarsi darli facolta di haver risedendo in Carasseuo cura anco di Lipoua…“ – „Din partea fraților bosnieci trimiși în misiunea de la Carasseuo (Carașova), se roagă cu smerenie ca Înaltelor Lor Eminențe să binevoiască a le da permisiunea ca, locuind în Carasseuo, să poată avea grijă și de Lipoua (Lipova), sat aflat nu departe de acel loc, întrucât în prezent nu se găsesc acolo călugări de niciun fel. De asemenea, cer să li se acorde dispensă ca, în timpul Postului Mare, să poată consuma lactate, așa cum fac și călugării din Ungaria, deoarece în acele părți nu se găsește ulei. Toate acestea vor fi primite ca un har din partea Înaltelor Lor Eminențe Reverendissime. Quas Deus etc.“

Fragment din scrisoarea călugărului franciscan Giovanni Desmanich către călugărul Andrija Stipančić
„Auctoritate apostolica ac reverendissimi in Christo patris commissarii generalis nobis divinitus concessa…“ – „Prin autoritatea apostolică și prin puterea reverendului părinte comisar general, acordată nouă prin voință divină, prin prezentele te trimitem și te desemnăm în Lipova și în celelalte locuri supuse jurisdicției noastre, oriunde va fi nevoie și necesitatea o va cere, și te rânduim păstor de suflete, pentru ca, păstrând și respectând constituțiile și rânduielile Sfintei și Universalei Biserici Romane, să poți și să fii în stare să hrănești cu pășunile spirituale ale lui Cristos oile Sale și să îndeplinești toate funcțiile parohiale, administrând cu grijă și cu toată bunătatea, precum și cu caritate creștină și religioasă, tainele Bisericii, așa cum se cuvine bunilor păstori de suflete și slujitorilor Bisericii.
Dat în reședința noastră din Carasseuo, ziua…, luna…, anul Domnului 1641.“

Fragment din scrisoarea catolicilor din Lipova către cardinalii Sfintei Congregații de Propagare a Credinței, 26 iulie 1649
„Nos infrascripti cives Lippaenses…“ – „Noi, cetățenii din Lipova” – începe scrisoarea, prin care comunitatea îl susține pe P. Andrija Stipančić.
„Părintele amintit, venind aici din însărcinarea părintelui prea venerabil Ioan Desmanich, nu a găsit nici biserică, nici reședință; iar imediat după sosirea sa, atât biserica — de la temelii — cât și reședința le‑a ridicat prin propria sa osteneală, fără sprijinul nostru sau al provinciei, în ciuda atâtor certuri și litigii avute cu turcii, cu mari cheltuieli, cu eliberări repetate din închisoare și cu privilegiile obținute și cumpărate de la împăratul turcilor, spre uimirea tuturor dintre noi.
De aceea, noi, din proprie inițiativă și fără îndemnul nimănui, prin prezenta facem cunoscut tuturor celor care vor vedea și citi aceste rânduri — indiferent de starea, rangul, condiția sau demnitatea lor — că, văzând meritele și virtuțile părintelui Andrei, cunoscând viața sa religioasă, exemplară pentru noi toți, precum și slujirea sa credincioasă în cele divine și în administrarea sacramentelor, și având în vedere toate celelalte calități care se cuvin unui bun religios și unei persoane ecleziastice, nu doar că nu dorim alt preot, dar nici măcar nu ne gândim să îl lăsăm să plece de la noi cât timp va trăi.
Întru adeverirea celor de mai sus, am voit ca aceste rânduri ale noastre să fie subscrise, în numele tuturor, de către părintele reverend Joannem Jazkay, rugat în mod special pentru aceasta (deoarece noi nu știm să scriem), și în cele din urmă contrasemnate de părintele prea venerabil Joanne(s) Desmanich, prefect al misiunii apostolice, și întărite cu sigiliul său.
Dat în reședința din Lipova, în ziua a douăzeci și șasea a lunii iulie, anul 1649.
Eu, Thadaeus Nikolich, primarul acestui loc, confirm cele de mai sus.“
Și au mai semnat încă 20 de persoane.

Iar într-o altă scrisoare, din 6 septembrie 1649, membrii comunității catolice din Lipova consemnează, că: „Noi, catolicii care ne aflăm în Lipova și în alte locuri de dincolo de Dunăre, în episcopia de Cenad și în toată cealaltă Ungarie Inferioară, aducem la cunoștința Sfintei Maici Biserici Romane că, după ce Marele Turc a ocupat aceste ținuturi, episcopul nu a mai venit să ne viziteze, iar noi nu avem episcopul și păstorul nostru propriu, așa cum au celelalte națiuni și țări.“

Concluzie
Pe urmele acestor mărturii, descoperim atât istoria unei misiuni, cât și fidelitatea acelor călugări care au știut să păstreze vie credința în vremuri de încercare. Moștenirea lor rămâne și astăzi o chemare la curaj, slujire și speranță. În Anul Sfântului Francisc de Assisi, aceste pagini de istorie ne reamintesc că lumina Evangheliei a fost purtată mai departe prin pași simpli, dar plini de dăruire.

Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara