BACK TO THE ROOTS – Întoarcerea la origini

Lois Maag din America ne relatează povestea familiei ei

De Raluca Nelepcu

O fotografie, o carte cu o semnătură, un coș de nuiele. Sunt lucruri care fac ca distanțe de zeci de mii de kilometri să se micșoreze într-o clipă. E suficient să te uiți la ele și ești în altă parte, în „patria veche“, de exemplu, cum spunea Elisabeta. Ea se referea la România sau, mai exact, la Banat. Elizabeth avea 16 ani când a părăsit Banatul pentru a se muta în SUA în 1929, urmând-o pe mama ei, Anna, care se stabilise deja acolo cu aproximativ doi ani mai devreme. Povestea emigrării sale este acum relatată de fiica ei, Lois Maag. Elizabeth a murit la 5 decembrie 2006, în America, dar amintirile despre viața din „vechea patrie“ trăiesc datorită fiicei ei.

Pentru Lois Maag, care s-a născut în Statele Unite, legătura cu rădăcinile sale este importantă. Ea a dezvoltat o relație specială cu Dieceza Romano-Catolică de Timișoara – donează bani în fiecare an bisericii din Iosifălău, în jud. Timiș, cândva parohie, acum filială a parohiei Recaș, unde mama ei și-a petrecut copilăria, și trimite urări de sărbători. Bunătatea și inima ei luminoasă pot fi citite întotdeauna printre rândurile e-mailurilor. În urmă cu câțiva ani, ea a vizitat Banatul împreună cu soțul ei, fiica ei Alecia și soțul acesteia, Scott. Înainte de moartea mamei sale Elizabeth, a petrecut ore întregi vorbind cu ea despre copilăria și tinerețea ei în „vechea patrie“. În mod firesc, ea a păstrat înregistrările. „Sunt atât de valoroase, și cu atât mai mult acum că am fost și noi acolo. Am parcurs un cerc complet“, spune Lois astăzi.
Povestea familiei sale este de fapt cea a unei familii germane din Banat din perioada interbelică. Bunica ei, Anna Weissmüller, s-a căsătorit cu Valentin Ștefan și a locuit în satul Ghizela. Ei au avut un singur copil: Elizabeth (inițial probabil Elisabeth), care s-a născut la 20 octombrie 1914. Când Elizabeth avea aproximativ 8 luni, tatăl ei a plecat la război și nu s-a mai întors. Elizabeth avea doar două fotografii cu el. Mama și fiica s-au mutat cu părinții mamei sale în Iosifălău, unde Elizabeth a crescut. Când Elizabeth avea 14 ani, mama ei s-a căsătorit cu un prieten din copilărie, Joe (Josef) Maurer, care trăia deja în SUA. El s-a întors în România și cei doi s-au căsătorit la București. Anna a părăsit România la 6 aprilie 1928, iar fiica ei, Elizabeth, a urmat-o aproximativ un an și jumătate mai târziu.
În orașul South St. Paul, Minnesota, familia o ducea bine. Joe era constructor și a construit mai multe case în oraș, iar familia a deschis curând un magazin alimentar, Maurer’s Food Market. „Anna a vrut să vină în America pentru a-i oferi lui Elizabeth și ei o viață mai bună. Elizabeth nu a vrut niciodată să se întoarcă. Nu-i plăcea agricultura, nu-i lipsea nimic din vechea țară“, spune fiica ei, Lois. Atât Anna, cât și Elizabeth au învățat engleza în noua lor casă. „Ambele s-au acomodat bine în noua lor patrie, aveau mulți prieteni și erau implicate în Biserica Catolică din South St Paul. Primul loc de muncă cu normă întreagă al lui Elizabeth a fost într-o fabrică de confecții, unde și-a folosit abilitățile de croitorie pe care le învățase în Iosifălău“, spune Lois. Bunica ei, Anna, a lucrat ca dădacă. Lois își amintește că mama ei vorbea uneori în germană cu bunica ei, astfel încât ea și sora ei nu o puteau înțelege. Scrisorile către România erau, de asemenea, scrise în germană.
În 2009, la trei ani după moartea mamei sale Elizabeth, Lois a pornit într-o călătorie „înapoi la rădăcini“. Împreună cu soțul ei Gary, fiica ei Alecia și soțul ei Scott, au zburat peste ocean în Europa, mai exact în Banat, pentru a cunoaște Iosifălău/Josefsdorf și Ghizela/Giseladorf, pe care le știau doar din povești.
„Multe lucruri erau exact așa cum mă așteptam să fie. Drumurile pietruite, casele vopsite în alb cu garduri de lemn și câteva găini care alergau în jur. Am recunoscut vechea clădire a școlii și noua biserică (construită în 1937), monumentul eroilor din război și turnul din centrul satului, care era pe vremuri clopotnița. Parcă eram acasă!“, își amintește Lois Maag. Monumentul comemorativ al celor căzuți în Primul Război Mondial, care se află în fața școlii din Iosifălău, a fost ridicat, de asemenea, datorită eforturilor învățătorului preferat al lui Elizabeth, Anton Miltonburger. „El i-a cerut mamei mele să recite o poezie specială pentru a marca dezvelirea“, spune Lois. Când Elizabeth era pe punctul de a pleca în America, profesorul i-a dat cartea „Quo Vadis“, pe care o semnase. Și i-a spus: „Amintește-ți mereu că anii de școală au fost cei mai frumoși ani ai tăi“. Lois a păstrat cartea până în ziua de azi.
Legăturile familiei cu Biserica Romano-Catolică au fost întotdeauna profunde. Elizabeth mergea la biserică în fiecare dimineață și se ruga Rozariul. Mama ei, Anna, a dăruit bisericii din Iosifălău vin pentru Liturghie din producția proprie, precum și o statuie a unui înger și o statuie a Sfântului Anton. Elizabeth a brodat o mică tapiserie pentru statuia Sfântului Anton. În 2009, familia a vizitat și biserica din Iosifălău, care acum ține de parohia Recaș. Un învățător de la școală i-a lăsat să intre. „Cât de minunat a fost să vedem altarul, băncile și statuile și să mergem înăuntru“, se entuziasmează Lois. O vizită la cimitir a fost, de asemenea, în program – Elizabeth a spus că îi plăcea să se ocupe de morminte, chiar dacă nu îi cunoscuse pe cei decedați, ce odihneau acolo. Philip Weissmüller, bunicul lui Elizabeth (Elizabeth avea opt ani când a murit), un bărbat cu mustață albă – conform amintirilor lui Elizabeth – este probabil îngropat acolo, dar familia nu i-a mai putut găsi mormântul. „Una dintre cele mai emoționante experiențe a fost să văd cimitirul, să trec prin acele porți și să mă plimb printre frumoasele pietre funerare. Și să mă gândesc că mama mea a mers cândva pe aceleași cărări“, spune Lois Maag.
Lois a putut, de asemenea, să intre în casa părintească a mamei ei și a bunicilor ei din Iosifălău. Actualii locuitori erau deschiși și i-au primit, i-au lăsat să intre pe vizitatorii din America. Elizabeth îi povestise adesea fiicei sale despre copilăria ei acolo. Nu exista electricitate, lumina era produsă prin arderea parafinei sau a unui castron de grăsime, prevăzut cu fitil. Nu exista telefon și nici apă curentă, oamenii se spălau la lighean, într-un colț al bucătăriei. Exista un aragaz pe care se gătea totul. Partea de jos a aragazului era pentru gătit, iar partea de sus pentru copt. Deasupra centrului aragazului se afla un coș de fum deschis în care era atârnată carnea pentru a fi afumată.
Cuptorul servea și ca încălzitor iarna. O grămadă mare de paie era ținută pe podeaua bucătăriei pentru a arde în cuptor. „Elizabeth a ajutat la punerea unui mic mănunchi de paie în cuptor seara și a făcut același lucru dimineața. De asemenea, ea a ajutat la repararea interiorului cuptorului cu pământ“. Bălegarul uscat de vacă era, de asemenea, ars. „Dacă găseai ceva pe marginea drumului, pur și simplu îl strângeai și îl aduceai acasă“, o citează Lois pe mama sa Elizabeth. Seara, în Josefsdorf, familia, care călătorise din America, putea vedea și vacile întorcându-se acasă de pe pășune. Familia lui Elizabeth avusese și ea o vacă – Rosa. „Alecia a fost atât de încântată să experimenteze ceea ce i se povestea de ani de zile. Toți patru am avut privilegiul de a merge cu vacile în drumul lor spre casă“, povestește Lois experiența, despre care au vorbit între ei mult timp.
Munca era grea în anii dinaintea Primului Război Mondial. Bunica lui Lois, Anna, a lucrat și ea pentru alții, făcând munci agricole. „Săpa câmpurile de porumb cu mâna, ajuta la legarea viței de vie primăvara și căra un rucsac pentru a stropi vița de vie“, spune Lois. Iarna, bunica ei lucra ca croitoreasă și le învăța pe fetele din oraș cum să coasă. Ea cosea haine pentru bărbați și femei, precum și rochii de mireasă. Mama ei, Elizabeth, broda rochiile, deoarece învățase să brodeze de la o femeie care venea în fiecare vară la Josefsdorf. „Anna a lucrat și ca bucătăreasă pentru muncitorii din carieră [din Șanovița/Schanowitz] care, de fapt, erau prizonieri de război. Unul dintre prizonieri i-a făcut Elisabetei o brățară cu perle pe care scria anul 1914. Încă mai am brățara“, spune Lois.
Cu toate acestea, viața în Banat nu a fost doar dificilă, ci și frumoasă. Numeroasele amintiri din copilărie și din tinerețe pe care Elizabeth i le povestea fiicei sale Lois în conversații de ore întregi stau mărturie în acest sens. Inclusiv cele despre Paște și Crăciun, două sărbători importante în viața familiei germane catolice. Cadourile erau puține și rare, dar bucuria copiilor era mare. Cele două păpuși ale lui Elizabeth stăteau în vitrină; ea avea voie doar să le admire, nu să le atingă. Bradul de Crăciun era decorat cu popcorn și ciocolată tare învelite în folie de staniol.
Familia lui Lois păstrează vii amintirile de pe vremea strămoșilor lor din Banat. Fiica ei, Alecia, are acum și ea două fete, ale căror nume amintesc, de asemenea, de „rădăcinile“ lor. Nu putem decât să sperăm că cele două fete, Alarica-Marie și Timișoara-Elizabeth, vor călători poate și ele în România la un moment dat – pe urmele străbunicilor lor, germani din Banat care au trăit în Iosifălău în preajma Primului Război Mondial și vorbeau germana.

(Publicat și în Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien, 9 mai 2025, p. 11; Traducere: Claudiu CĂLIN)