În această a doua duminică din Advent, evanghelia ne vorbeşte despre Ioan Botezătorul, precursorul lui Isus (cf. Mc 1,1-8), şi ni-l descrie ca „glasul unuia care strigă în deşert” (v. 3). Deşertul, loc gol, unde nu se comunică, şi glasul, mijloc pentru a vorbi, par două imagini contradictorii, dar în Botezătorul se unesc.
Şi aceasta este o amintire mereu actuală: pentru a înainta pe drumul vieţii este necesar să ne despuiem de acel „mai mult”, pentru că a trăi bine nu înseamnă a ne umple cu lucruri inutile, ci a ne elibera de ceea ce este superfluu, pentru a săpa în adâncul nostru, pentru a percepe ceea ce este cu adevărat important în faţa lui Dumnezeu. Numai dacă, prin tăcere şi rugăciune, îi facem spaţiu lui Isus, care este Cuvântul Tatălui, vom şti să ne eliberăm de poluarea cuvintelor zadarnice şi a bârfelor. Tăcerea şi sobrietatea – în cuvinte, în folosirea lucrurilor, a mass-media şi a social – nu sunt numai „floricele” sau virtuţi, sunt elemente esenţiale ale vieţii creştine. (…)
Şi ajungem la a doua imagine, glasul. El este instrumentul cu care manifestăm ceea ce gândim şi purtăm în inimă. Aşadar, înţelegem că este foarte legat cu tăcerea, pentru că exprimă ceea ce maturează înăuntru, din ascultarea a ceea ce sugerează Duhul. Fraţilor şi surorilor, dacă nu ştim să tăcem, este greu să avem ceva bun de zis; în timp ce, cu cât este mai atentă tăcerea, cu atât mai puternic este cuvântul. În Ioan Botezătorul acel glas este legat cu genuinul experienţei sale şi cu limpezimea inimii sale.
Putem să ne întrebăm: Ce loc are tăcerea în zilele mele? Este o tăcere goală, eventual oprimantă, sau un spaţiu de ascultare, de rugăciune, unde să păstrăm inima? Viaţa mea este sobră sau plină de lucruri superflue? Chiar dacă înseamnă a merge împotriva curentului, să valorizăm tăcerea, sobrietate şi ascultarea. Maria, Fecioară a tăcerii, să ne ajute să iubim deşertul, pentru a deveni glasul credibil care îl vesteşte pe Fiul său care vine. (Papa Francisc: Angelus, 10 decembrie 2023, sursa: ercis.ro)
