Pelerinajul credincioșilor romano-catolici de etnie bulgară din Dieceza de Timișoara la Bazilica Maria Radna are loc în mod tradițional în zilele premergătoare sărbătorii Nașterii Sfintei Fecioare Maria. În acest an în zilele de 6 și 7 septembrie la Maria Radna se celebrează mai multe Sf. Liturghii pentru pelerinii sosiți de la Timișoara, din parohiile Vinga, Dudeștii Vechi, Breștea sau din alte comunități.
Cinstirea Maicii Domnului în rândul credincioșilor bulgari este adânc înrădăcinată în sufletul generațiilor care trăiesc pe aceste meleaguri. Așa cum s-a exprimat părintele Gjuka (Gheorghe) Augustinov, parohul Parohiei Personale Bulgare din Timișoara: „Dacă nu ar exista Maica Domnului, am fi orfani. Dar noi avem o Mamă cerească, căreia ne putem adresa cu încredere, ne ocrotește și ne ajută. Și aceasta nu este doar o vorbă goală, ci este realitatea.“
După absolvirea Institutului Teologic din Alba Iulia, părintele Gjuka Augustinov a fost hirotonit preot la data de 21 aprilie 1963 de către episcopul Áron Márton. A fost numit vicar parohial la Dudeștii Vechi, iar mai târziu paroh la Breștea, unde a slujit Biserica și credincioșii timp de aproape treizeci de ani. În anul 1993 a fost transferat la parohia Mehala din Timișoara. În 2000 a fost numit decan al Decanatului Timișoara, iar ulterior a devenit membru al reînființatului Capitlu Catedral. În prezent, părintele Augustinov este paroh al Parohiei Personale Bulgare din Timișoara. L-am invitat să ne ofere un interviu cu ocazia pelerinajului din preajma sărbătorii Nașterii Sfintei Fecioare Maria la sanctuarul Maria Radna.

– Părinte paroh, vă rugăm să vă prezentați cititorilor noștri.
– M-am născut în Colonia Bulgară, în anul 1939, iar la scurt timp părinții mei s-au mutat la Dudeștii Vechi, unde am crescut. După terminarea celor șapte clase, în anul 1953 am fost admis prima dată la școala de cantori, iar după absolvirea acesteia la Institutul Teologic din Alba Iulia, unde zece ani mai târziu am fost hirotonit preot. Ca paroh, am fost numit mai întâi la Rovinița Mare, unde am celebrat Sfânta Liturghie în limba maghiară și română. Deoarece în localitatea vecină, Breștea, trăiau mult mai mulți credincioși de origine bulgară, după scurt timp m-am mutat în acea localitate. În anii petrecuți acolo am făcut naveta zilnic între cele două sate, astfel încât comunitatea din Rovinița Mare nu a fost realmente afectată de această schimbare. Un an mai târziu, i-au fost arondate noi comunități parohiei mele: Denta, unde locuiau și credincioși de origine bulgară, Rovinița Mică, care pe atunci era o comunitate germană pură, și Partoș, filială constituită în mare parte din maghiari. După desființarea parohiei din Jamu Mare în anul 1991, am asigurat împreună cu părintele din Gătaia îngrijirea spirituală a localităților care aparțineau acesteia, ca și filiale. Comunitatea bulgară din Breștea, care număra aproximativ o mie de suflete, îmi trezește multe amintiri frumoase. Am avut trei grupuri de tineret și m-am ocupat de aproximativ 200 de copii și tineri. Pe lângă orele de cateheză, ne pregăteam pentru Crăciun cu scenete și pentru Paște cu Calea Sf. Cruci. Organizam excursii – e adevărat, în perioada comunistă, a doua zi eram chemat la interogatoriu – și împreună cu credincioșii am renovat biserica. Oamenii au ajutat întotdeauna când a fost nevoie, căci acolo chiar și membrii de partid veneau la biserică și mă susțineau când situația devenea dificilă. Și au fost momente când chiar a fost nevoie de sprijinul lor. În al doilea an al slujirii mele ca paroh, în 1965, ne pregăteam pentru Prima Sfântă Împărtășanie și pentru administrarea Sf. Mir, când autoritățile au răspândit zvonul că în sat a izbucnit o epidemie de pestă porcină. Localitatea a fost izolată complet – nimeni nu putea intra sau ieși. Pe atunci, aproape fiecare familie avea porci în gospodărie – și eu aveam – și puțin a lipsit ca, asemenea multor case din sat, și clădirea parohiei să fie sigilată. Majoritatea bărbaților au fost izolați și duși la centre de dezinfectare, ca să nu poată participa la Sfânta Liturghie. Mai mult, chiar și pr. dr. Ferdinand Cziza, vicar general, sosit pentru celebrarea mirungerii, a fost lăsat să intre în biserică doar după o „dezinfecție riguroasă“. Pe fața lui curgeau atât sudoarea cât și lacrimile. Activitatea mea pastorală în Timișoara a început în luna octombrie a anului 1993, în parohia Mehala. În același timp, m-am ocupat și de pastorația comunităților slovacă și bulgară din oraș, iar Sfânta Liturghie o celebram, de obicei, în patru limbi.

– Pelerinajul credincioșilor bulgari la Maria Radna este și astăzi un exemplu frumos de cinstire a Maicii Domnului. Cum se desfășura acest pelerinaj în deceniile trecute?
– Așa cum am menționat și în interviul realizat cu ocazia jubileului de 500 de ani al sanctuarului de la Radna, în anul 2020, prima dată am mers la Radna împreună cu mama mea, eu având aproximativ zece ani. Calea sf. Cruci, aflată pe dealul din spatele bazilicii, era plină de soldați ruși; e adevărat că nu ne-au deranjat, dar prezența lor nu a fost indiferentă nici pentru noi, copiii, nici pentru mamele noastre. Îmi mai amintesc și că acasă, în calitate de ministrant, am mers cu părintele paroh până la marginea satului, unde se adunau căruțele trase de cai, pregătite pentru plecarea spre Radna. Părintele le binecuvânta, iar noi le număram: o sută, o sută treizeci, uneori chiar o sută cincizeci de căruțe. În timpul pelerinajelor la Maria Radna, în frunte mergea crucea, urmată de steagurile bisericești, apoi credincioșii pe jos, iar la urmă căruțele, care, la nevoie, luau cu ei câte un copil obosit sau o femeie care nu se simțea bine. Pot afirma cu certitudine că, parohia din Breștea a fost singura care, nici în perioada comunistă, nici mai târziu, până la pandemia de Covid, nu a întrerupt niciodată pelerinajul anual pe jos la Maria Radna. Această distanță este de aproximativ 130 de kilometri. Aceasta însemna că pelerinii se trezeau la ora 3 sau 4 dimineața, participau la Sfânta Liturghie în biserica locală, apoi porneau la drum. Se opreau pentru o scurtă pauză și mic dejun la Voiteg, prânzul îl luau la Jebel, iar în jurul orei 18.00–19.00 ajungeau la Timișoara. După ce petreceau prima noapte la Timișoara, în a doua zi înnoptau în comuna Alioș, iar în a treia zi, în jurul orei 14–16, ajungeau la Maria Radna. Credincioșii din Dudeștii Vechi, în trecut, petreceau prima noapte la Periam, iar a doua la Arad-Micălaca. În perioada comunistă, autoritățile erau în stare să-i dea jos pe pelerini din tren sau autobuz, sau – de exemplu – să-i trimită direct pe câmp la cules de sfeclă, în loc să meargă în pelerinaj. La Breștea, în anii ’60, nu a existat niciun septembrie în care comandantul postului de poliție din Denta să nu fi venit cu una-două săptămâni înainte de sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, pentru a-mi ordona să opresc pelerinajul la Radna, să nu permit credincioșilor să meargă mai ales în grup, ca să nu atragă atenția. Degeaba i-am explicat că nu pot face acest lucru, pentru că oamenii nu merg în pelerinaj de distracție, ci fiecare are un scop: unii se roagă pentru sănătate, alții aduc mulțumire, iar alții merg din nevoi sau durere – așa că nu pot să-i opresc! Totuși, exista o tactică care s-a dovedit eficientă: dacă ne trezeam dimineața foarte devreme și treceam în liniște prin Denta, apoi prin Deta, de obicei nimeni nu mai deranja pelerinii. E adevărat că atunci doar una-două căruțe însoțeau grupul, transportând bagajele.

Credincioșii din Dudeștii Vechi și Vinga în drum către Maria Radna – 1925

– Este caracteristică această cinstire profundă a Maicii Domnului întregii comunități bulgare?
– Da. Unii dintre ai noștri au fost nevoiți să se refugieze pe teritoriile Monarhiei Habsburgice – inclusiv în această regiune – după înăbușirea revoltei antiotomane din 1688 din Čiprovci (Чипровци, Bulgaria), aducând cu ei o icoană a Preasfintei Fecioare Maria. Acest val de emigrare și refugiu s-a intensificat considerabil după războaiele austro-turce din secolele XVII–XIX. La Alba Iulia am avut și o biserică, care a ars după revoluția din 1848–1849, iar profesorul de matematică József Mogyorósi susținea că atunci s-a pierdut și icoana făcătoare de minuni a comunității bulgare de acolo. Este cert că atât în locurile de unde am venit, cât și aici unde trăim acum – precum și în Serbia sau chiar în Bulgaria – aproape toate bisericile noastre sunt închinate Preasfintei Fecioare Maria: Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Nume al Mariei, Regina Rozariului, Nașterea Preasfintei Fecioare Maria etc. Astfel, generații întregi au crescut cu această iubire și încredere față de Maica Domnului. Obișnuim să spunem că nu suntem adevărați bulgari din Banat (Balgare-palćene) dacă nu o cinstim pe Sfânta Fecioară. Așadar, când strămoșii noștri s-au stabilit aici, Radna a devenit totul pentru ei. Fiind un popor agricultor, bulgarii nu plecau în concediu, iar dorința cea mai mare a copiilor era ca părinții să-i ia cu ei la Radna. Există o fotografie veche care surprinde momentul în care credincioșii din Dudeștii Vechi, trecând prin Vinga, au fost întâmpinați de comunitatea locală. În imagine se vede clar cum cele două grupuri de pelerini se unesc, asemenea a două râuri care se contopesc. De acolo au continuat drumul împreună.
În mai toate satele locuite în majoritate de bulgari a existat și există o statuie portabilă a Maicii Domnului, care era purtată în procesiune și în fața căreia, la fiecare ocazie importantă – fie nuntă, botez, înmormântare sau alt eveniment – credincioșii se rugau în genunchi. Duminica, fetele care au primit Prima Sfântă Împărtășanie, îmbrăcate în rochii albe și cu coronițe albe pe cap, precum și băieții care după Prima Împărtășanie au început să slujească ca ministranți, stăteau în două rânduri în fața statuii Maicii Domnului, ținând în mâini stegulețe, pe tot parcursul Sfintei Liturghii. Menționez că în comunitatea noastră aproape toate fetele primesc la botez numele Maria. De exemplu, în familia mea, ambele bunici se numeau Maria, la fel mama mea și sora mea, precum și mătușa mea. Un alt nume îndrăgit este Ana – numele mamei Maicii Domnului – sau Anamaria. Dintre sfinți, fiind un popor agricultor, îl cinstim pe Sfântul Vendelin, dar și pe Sfânta Ana, a cărei statuie o împodobim în fiecare an, de sărbătoarea ei, 26 iulie, cu o coroană sau un buchet de flori de floarea-soarelui. Această tradiție se păstrează până și în zilele noastre. Așa cum am mai spus, în comunitatea noastră, alături de Dumnezeu Creatorul și de Isus, o cinstim în mod deosebit pe Maica Domnului. Așa cum a întrebat un copil la ora de religie, când îi învățam semnul crucii: „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – dar unde este mama?“ Ei bine, la noi, bulgarii, Maica Domnului este întotdeauna prezentă în rugăciunile noastre. Când eram paroh la Breștea, aveam în jur de cincizeci de grupuri de Sf. Rozariu, iar astăzi sunt aproximativ treizeci. În comunitatea din Timișoara există în prezent douăsprezece astfel de grupuri. Pe vremuri, femeile bulgare, fie că mergeau la biserică, la înmormântare, la litanii sau la alte celebrări liturgice, purtau rozariul în mână. Nu ieșeau din casă fără el. În perioada Adventului, înainte de Crăciun, multe grupuri se implicau în tradiția „Sfânta Familie caută sălaș“. Și aici, din nou, Maica Domnului era în centrul atenției, ea fiind cea care L-a adus pe lume pe Mântuitorul nostru. La noi, de exemplu, rugăciunile „Tatăl nostru“ și „Bucură-te, Marie“ sunt inseparabile. Eram deja băiat mare când am realizat că, de fapt, sunt două rugăciuni distincte, deoarece la noi era de neconceput să rostești „Tatăl nostru“ fără să adaugi imediat și „Bucură-te, Marie“. În casele noastre, pe peretele dintre cele două ferestre, în mijlocul camerei, era atârnat crucifixul, iar în dreapta și în stânga icoanele Preasf. Inimi a lui Isus și Inima Neprihănită a Mariei. Fetele purtau întotdeauna la gât o medalie cu Maica Domnului, pe care o numim „mărijce“ – un diminutiv derivat din numele Maria. Multe popoare o consideră pe Maica Domnului ocrotitoarea lor, și este bine așa, căci ea îi ajută pe toți. Noi, bulgarii, simțim adesea că nu aparținem cu adevărat nimănui. Am fost adesea fără preoți care să vorbească limba noastră, de multe ori fără școală, lipsiți de posibilitatea de a învăța în limba maternă. Dacă nu ar fi Maica Domnului, am fi orfani. Dar noi avem o Mamă cerească, căreia ne putem adresa cu încredere, care ne ocrotește și ne ajută. Și aceasta nu este doar o vorbă – este realitatea.

– Reușiți să transmiteți această cinstire și atașare față de Maica Domnului generațiilor următoare?
– Acum este mai dificil, deoarece trăim răspândiți în lume, iar oamenii s-au obișnuit cu comoditatea – nu vin în fiecare duminică la bisericile noastre parohiale. Sunt și tot mai multe căsătorii mixte. Totuși, cu ocazia sărbătorilor, tinerii îmbracă cu drag costumul popular – e adevărat, noi îi încurajăm discret din spate. Ne străduim să educăm copiii în spirit creștin: le ofer pregătire pentru Prima Sfântă Împărtășanie și Sf. Mir, iar meditațiile, omiliile pot fi urmărite și pe rețelele sociale, la fel ca rugăciunile și cântările în limba bulgară.

– Vă mulțumim pentru acest interviu.

Câteva date istorice despre bulgarii catolici din Banat
În lucrarea sa intitulată Erbe und Auftrag, care prezintă istoria Diecezei de Cenad, episcopul emerit de Timișoara, Martin Roos, scrie despre grupul etnic bulgar următoarele (Vol I/2a, cap 3, passim).

„Bulgarii de astăzi nu sunt slavi, ci mai degrabă un popor turcic slavizat. Când au ocupat teritoriul Bulgariei de astăzi, erau doar parțial creștini. Călugării franciscani din Evul Mediu, care au putut activa aici o perioadă fără restricții, au câștigat o mică parte dintre ei pentru Biserica Catolică. În timpul Marelui Război Turcesc, acești catolici au oferit adesea servicii valoroase armatei imperiale și, la retragerea acesteia, au fost nevoiți să aleagă între răzbunare sau refugiu.
După încheierea păcii de la Karlowitz, când o parte din Țara Românească a trecut sub stăpânirea împăratului, o parte dintre acești bulgari refugiați – mulți provenind din zona Čiprovac (Chiprovți) – s-au stabilit aici, în timp ce alții s-au îndreptat spre est, în Muntenia, unde urmașii lor, puternic românizați, trăiesc și astăzi în Cioplea și Popești-Leordeni, lângă București. Alții au continuat drumul spre nord, către Transilvania.
Comunități bulgare puternice trăiau la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea în Râmnicu Vâlcea și în Craiova, unde, de exemplu, în anul 1694 s-a născut Fr. Nikolaus Stanislavich, viitor episcop de Nicopole și de Cenad, și el franciscan. În cripta Domului Sf. Gheorghe se păstrează încă piatra sa funerară. Inscripția umilă spune: „Lui Dumnezeu, cel întreit, cel mai bun și cel mai mare (toată cinstea!). Aici odihnește Fratele Nikolaus Stanislavich din Provincia Bulgaro-Vlahă a Neprihănitei Zămisliri, din Ordinul Fraților Minori ai Sfântului Francisc, episcop de Cenad, păcătos. Rugați-vă lui Dumnezeu pentru el!“

Sf. Paște, VInga, 1973

Pe baza celor mai vechi matricole parohiale, se poate reconstitui și astăzi traseul prin de peripeții al migrației bulgarilor. Din rândul lor au ieșit în mod constant atât preoți diecezani, cât și călugări din ordine religioase.
Pacea de la Belgrad, încheiată după războiul turcesc din 1737–1739, i-a forțat pe acești catolici – care nu se numesc doar bulgari, ci și „paltjene“ sau paulicieni, probabil după unul dintre marii lor misionari – să se refugieze din nou, împreună cu trupele imperiale aflate în retragere, și astfel au ajuns în Banat. Aici li s-au repartizat moșiile rămase goale: lângă Recaș, Dudeștii Vechi și Vinga. Aceste evenimente au avut loc în anii 1738–1739, când, rămași din nou fără patrie, au ales cea mai bună opțiune și s-au stabilit aici, conform unui ordin imperial.
Este un popor mic, harnic și inteligent, cu un simț pronunțat al demnității. Scriu cu caractere latine, nu chirilice, vorbesc un dialect care se întâlnește doar aici și își păstrează tradițiile cu mare devotament. Sunt mândri de credința lor și rămân uniți chiar și în străinătate. Bulgarii din dieceza noastră sunt buni grădinari, patiseri deosebiți și pricepuți în gospodărire.
Pe lângă cele două mari parohii, Dudeștii Vechi și Vinga – care în anul 1744 și-a cumpărat privilegiile de târg de la împărăteasa Maria Terezia – familii bulgare s-au stabilit și în localitățile Lovrin, Denta, Breștea și Modoș (azi în Serbia). În afară de aceste localități, grupuri mai mici de bulgari trăiesc în Skorenovac/Székelykeve, Busenje/Káptalanfalva, Belo Blato/Elisenhain, toate trei situate astăzi în Banatul sârbesc. Din a doua jumătate a secolului XX, bulgarii s-au stabilit și în marile orașe ale Banatului, precum Timișoara și Arad, dar și în Sânnicolau Mare.

Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara