Spre sfârșitul celui de-al II-lea Război Mondial, prin Decretul nr. 7161 al Comitetului de Stat pentru Apărare al Uniunii Sovietice, semnat în data de 16 decembrie 1944 de Iosif Vissarionovici Stalin, secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice s-a hotărât „Mobilizarea și internarea pentru muncă în URSS a tuturor germanilor apți de muncă – bărbații între 17 și 45 ani și femei le între 18 și 30 ani, care se află în zonele eliberate de Armata Roșie de pe teritoriul României, Iugoslaviei, Ungariei, Bulgariei și Cehoslovaciei.“ Începând cu luna ianuarie a anului 1945, de pe teritoriul Banatului au fost „mobilizați“, adică deportați la aşa-numita muncă de reconstrucție în URSS aproximativ 33 000 de șvabi și germani din Banatul Montan.
Printre cei urcați în vagoanele de vite aglomerate și trimiși către granița cu URSS s‑a aflat și o tânără mamă din Satchinez, care și‑a lăsat în grija socrilor un băiețel de doar doi ani, fără să știe dacă îl va mai revedea vreodată. În vâltoarea războiului, destinele a milioane de familii au fost frânte. Totuși, soarta băiețelului din Satchinez, crescut timp de câțiva ani de bunici, a urmat un parcurs cu totul aparte. Copilul care atunci nu putea înțelege tragedia lumii din jurul său avea să devină preot, iar mai târziu episcop: Excelența Sa Martin Roos, episcop emerit de Timișoara, pe care membrii Biroului de Presă l‑au invitat să își amintească de acele vremuri.

– Excelența Voastră, ce amintiri personale trezesc în Dumneavoastră aceste zile comemorative ale deportărilor, cu atât mai mult cu cât și mama Dumneavoastră s‑a numărat printre cei duși la muncă forțată în URSS?
– Nu am amintiri personale legate de ziua de 15 ianuarie 1945. Aveam atunci aproape doi ani și, probabil, dormeam când mama a trebuit să‑și ia rămas‑bun. Nu am perceput nimic din agitația din jurul meu. Desigur, cu timpul am simțit și am înțeles lipsa mamei. Iarna, la noi în fiecare seară era „șezătoare“. Veneau vecinii: femeile torceau, bărbații dezbăteau politica satului sau jucau cărți. Într‑o seară – și astăzi mă văd acolo – stăteam pe divan, pe canapea, și plângeam în hohote. Când oamenii au început să se adune, fiecare întreba: Ce are, de ce plânge Martin? Atunci bunica, care știa motivul, a răspuns: Plânge după mama lui. Atunci toți au început să plângă în cor, căci fiecare avea pe cineva din familie sau din rudele lor printre cei deportați… Aceasta este prima mea amintire despre lipsa mamei, a părinților. Și această amintire a rămas vie până în ziua de azi!

– Cum s‑a desfășurat concentrarea persoanelor destinate deportării? A existat un punct de adunare de unde au fost preluați?
– Tot ce știu am aflat mai târziu sau am dedus singur din povestiri, frânturi. Probabil oamenii au fost avertizați dinainte. Cu câteva zile înainte de „ridicare“ circulau deja zvonuri în sat; se știa că la primărie se întocmesc liste. Unii, care aflaseră din timp ce urma să se întâmple, „au dispărut“, s‑au ascuns ca să‑și evite soarta. Începând din 15 ianuarie oamenilor li s‑a cerut să vină la școală cu alimente pentru câteva săptămâni și cu haine groase. De aici, năpăstuiții au fost duși cu căruțe cu cai din Satchinez la Vinga, unde au fost ținuți tot în școală câteva zile, înainte de a fi adunați împreună cu cei deportați din întreaga zonă și încărcați în vagoane de vite. În acest timp, rudele îi puteau vizita aici și le mai puteau aduce câte ceva. Ne putem imagina ce scene s‑au petrecut în aceste câteva zile în gara din Vinga. La un moment dat, vagoanele au fost preluate de o locomotivă, iar călătoria de mai multe săptămâni a putut începe. Nu știu pe ce traseu a circulat trenul. O parte a fost dusă spre Ucraina prin Sighetul Marmației. Un alt tren a urmat ruta prin Moldova și a trecut granița la Focșani. În aceste două stații de frontieră, oamenii noștri au fost transbordați în vagoane sovietice și transportați mai departe pe liniile ferate rusești, cu ecartament mai larg, către Ucraina. La Focșani, în timpul transbordării, li s‑a permis oamenilor să se aprovizioneze cu apă, astfel că toți au înconjurat singura fântână existentă. În agitația de acolo stătea și un bărbat din Satchinez, ce arăta destul de rău, era slab și prost îmbrăcat, așteptând să‑i vină rândul ca să se aprovizioneze cu apă. Soldatul sovietic ce îi păzea, crezând că are de‑a face cu un localnic, l‑a repezit aspru: „Tu ce cauți aici? Vezi-ți de treaba ta și pleacă mai departe!“ Compatriotul nostru nu a așteptat să i se spună de două ori și a pornit imediat pe jos din Moldova spre Satchinez. După câteva săptămâni a apărut acasă. În felul acesta a scăpat cu viață, căci, cu sănătatea lui șubredă și cu înfățișarea lui jalnică, ar fi înghețat în Rusia sau chiar pe drumul până acolo. La început nu se știa unde sunt duși oamenii, pentru cât timp sau dacă se vor mai întoarce vreodată acasă. În această nesiguranță am trăit luni de zile. În sat nu mai rămăseseră decât bătrânii, copiii și „coloniștii“. Eu am avut norocul că eram singur la părinți, iar bunicii din partea tatălui meu au continuat să aibă grijă de mine. Bunicii din partea mamei – care aveau trei fiice și trei gineri în Rusia, iar fiul lor era pe front – se îngrijeau alți doi nepoți, veri de‑ai mei. O altă mătușă a rămas singură cu doi copii; soțul ei, tatăl copiilor, deportat în Rusia, nu s‑a mai întors niciodată acasă, murind acolo din cauza lipsurilor. – Mulți alți copii nu mai aveau pe nimeni. Tatăl era pe front, mama deportată în Rusia. Pentru acești copii rămași fără sprijin, prelatul Josef Nischbach a înființat așa‑numita Operă de Ajutorare a Copiilor (Kinderhilfswerk). În parohii se strângeau alimente și haine. Copiii erau găzduiți în mare parte de Surorile Benedictine ale Sfintei Lioba (Timișoara Elisabetin), dar și în Orfelinatul Catolic din Timișoara (Iosefin), de pe strada Bonnaz, unde aveau grijă de ei surorile de la Notre‑Dame. În Arhiva Diecezană există încă liste ale acestor colecte. În mod special trebuie menționată Opera de Ajutorare a Copiilor din Aradul Nou (Neuarad) și harnicii ei colaboratori.

– Câte persoane au fost deportate din satul Dumneavoastră natal, Satchinez, și câte dintre ele s‑au întors acasă?
– Aproximativ 150 de persoane au fost deportate, dintre care 38 au murit din cauza lipsurilor. După ce oamenii au fost duși, după câteva luni a început să sosească, ici‑colo, câte o carte poștală cu câteva cuvinte. Era totuși un semn de viață: Sunt bine, sunt sănătos. Salutări copiilor, părinților și… atât. Dar era prima veste și așa aflam și noi, cei de acasă, despre locul unde se aflau duși cei dragi. Cei mai mulți erau în bazinul Donețk, în minele de cărbune. Alții lucrau în agricultură sau la reconstrucție. Cărau pietre și mortar. Ruine, construcții bombardate în timpul războiului, erau făcute din nou utilizabile. Cum iarna trebuiau să lucreze și la temperaturi foarte scăzute, mortarul îngheța repede, iar primăvara totul se prăbușea din nou. Așadar, munca nici măcar nu era prea eficientă. Cât timp Rusia sovietică a primit conserve și alimente din America, deportaților le-a mers cât de cât. Când nu au mai venit ajutoare din exterior, au început să primească o supă goală de varză, care nu ținea de foame. La nevoie au trebuit să meargă la cerșit, deși localnicii aveau și ei foarte puțin; însă totuși mai rămânea câte ceva și pentru cei din lagăr… Din 1946 au început să sosească primele transporturi de bolnavi. Slăbiți până la oase, mulți au murit la scurt timp din cauza suferințelor îndurate, iar alții au murit deja pe drum, din cauza subnutriției.

– Cum s‑a desfășurat revederea cu mama Dumneavoastră la întoarcerea ei din URSS? Cum a decurs drumul spre casă?
– La sfârșitul anului 1949, supraviețuitorii au fost în cele din urmă eliberați din lagăre și trimiși acasă. Mama a ajuns acasă pe 21 noiembrie, chiar de ziua ei de naștere, când împlinea 28 de ani. Îmi amintesc foarte bine.
După sosirea primelor transporturi, aproape jumătate din sat se aduna la fiecare tren care intra în gară. Oamenii așteptau cu nerăbdare momentul în care rudele lor vor coborî din tren… De la nașa mea – care sosise cu una‑două zile mai devreme – aflaserăm că mama urma să vină cu unul dintre trenurile următoare. Așa că bătrâna stră‑mătușă a pornit în grabă, cu mine, spre gară, și așa am așteptat emoționați tren după tren. Când, în după‑amiaza zilei de 21 noiembrie, a intrat în gară „motorul“ de la Timișoara și mama a coborât dintr‑unul dintre vagoanele din spate, stră‑mătușa m‑a tras după ea și a spus doar atât: „Acolo este mama ta!“ Aceasta a fost revederea așteptată după cinci ani. După cum povestea mama mai târziu, când a coborât, a privit mai întâi mulțimea mare de oameni, apoi a zărit‑o pe stră‑mătușă, iar lângă ea pe „băiatul ce crescuse deja“. În sinea ei s-a gândit atunci: „El trebuie să fie!“ După un salut scurt, ne‑am luat de mână și am pornit astfel, unul lângă altul, spre casă. Pe bătrâna stră‑mătușă am pierdut‑o din vedere, pe drum, undeva…

– Ce povestea mama Dumneavoastră despre lagăr?
– Pentru săptămânile și lunile următoare subiectul discuțiilor a fost asigurat: viața din lagăr, viața localnicilor din jurul lagărului, mersul la cerșit, munca în mine, pe șantiere, în agricultură. Se povestea cum au fost transportați în vagoane de vite supraaglomerate, în timpul călătoriei lungi ce a durat trei‑patru săptămâni. Fiecare mânca ceea ce aduseseră de acasă. Aveau ei ceva provizii, dar la un moment dat s‑au terminat. În lagăre se aflau barăci improvizate din lemn, iar în multe locuri clădirile ce trebuiau să îi găzduiască zăceau încă în ruine, fără uși și fără ferestre. Cu timpul, bărbații le‑au adus cumva la o stare mai bună. În ianuarie și februarie 1945 a fost un frig cumplit. De regulă, paznicii le permiteau deportaților să rămână în lagăr doar atunci când erau cel puțin minus patruzeci de grade. La scurt timp după transportarea oamenilor noștri în URSS au început să sosească și primele vești despre cazuri de decese – acestea reprezintă pentru mine cele mai vechi și mai timpurii amintiri legate de trauma numită „Rusia“. Atunci ne adunam în casa defunctului pentru a ne ruga împreună și pentru a plânge împreună; se tipăreau mici iconițe, imagini de doliu, care erau împărțite ca amintire, dar și ca bilețele de rugăciune. Astfel de imagini se mai regăsesc și astăzi în vechile cărți de rugăciune. Ar trebui adunate și păstrate undeva. Sunt documente impresionante ale istoriei! Ceea ce au trăit și îndurat oamenii noștri în Rusia era adesea pus în versuri – sau, și mai mult, în cântece: „Tief in Russland bei Stalino“ [În adâncul Rusiei, lângă Stalino], „Nach meiner Heimat da zieht’s mich wieder“ [(Dorul) mă trage spre patria mea], „Heute Nacht bin ich aufgewacht und hab’ geweinet“ [Azi noapte m-am trezit și-amar am plâns]… Așa își cântau durerea și experiențele cumplite. Chiar acolo, în Rusia înghețată și plină de greutăți a luat naștere o întreagă literatură specifică, de lagăr.

– Unde și cum au fost înmormântați cei care, din păcate, și-au pierdut viața? Au existat preoți care să oficieze înmormântările?
– Cei care au murit în deportare au fost îngropați de către deținuții din lagăr într‑un cimitir. Nu era niciun preot, iar doar rareori se punea o cruce pe mormânt. Rudele sau vecinii îngrijeau, firește, mormintele celor apropiați atât timp cât se aflau acolo, iar la plecare își luau cu durere rămas‑bun de la morții lor când li se spunea: „Se merge acasă!“

– Cum a decurs drumul spre casă?
– Fiecare și‑a strâns puținele lucruri adunate și, de obicei în grupuri mai mari, au pornit la drum. La Sighetu Marmației, deportații au pășit din nou pe pământ românesc. Mama mi‑a adus chiar și bomboane. În ultimii ani primiseră un salariu modest pentru munca lor, iar în localitatea mai mare din apropiere puteau cumpăra din piață ce se putea găsi. Totuși, adesea aveau destule datori, deoarece alimentele în lagăr erau mai scumpe decât câștigul lor lunar.
Pe lângă Opera de Ajutorare a Copiilor, deja menționată, prelatul Josef Nischbach a înființat în 1947 și Opera de Ajutorare a Repatriaților (Heimkehrerhilfswerk), menită să ofere primul sprijin deportaților care se întorceau. La punctele de frontieră, Surorile Benedictine din Congregația sf. Lioba și preoți ai Diecezei îi întâmpinau cu un mic sprijin în bani pe cei care reveneau, cu medicamente, alimente și îmbrăcăminte, pentru a le ușura un pic drumul spre casă. Toate acestea erau finanțate prin colecte organizate de Caritas-ul diecezan. Cele două fundații (opere) deja menționate, ale Diecezei au reprezentat un ajutor considerabil. Trebuie amintiți aici sora Patrizia Zimmermann dintre benedictine și capelanul de atunci, Pr. Stefan Fischer. Amândoi au plătit ulterior, amar, pentru activitatea lor la frontieră, cu câțiva ani de închisoare sub regimul comunist.

– Cum s‑a făcut reintegrarea în comunitate și în societate? Mama Dumneavoastră trebuia să se prezinte regulat la miliție?
– Nu, cei întorși acasă nu au mai fost șicanați. Fiecare a încercat să‑și găsească de lucru, iar așa‑numita viață normală și-a găsit un nou făgaș. În fond, fiecare trebuia să se descurce cum putea. Totuși, unii abia întorși din URSS, au fost deportați câțiva ani mai târziu, în vara anului 1951, în Bărăgan. În acest caz, „motivul“ nu a mai fost naționalitatea lor, ci eventuala situație economică mai bună a familiei. Unii era un pic mai înstăriți decât media; aceștia erau numiți pe atunci, în batjocoră, „chiaburi“, „dușmani ai clasei muncitoare“, deși erau oameni cinstiți, care nu făcuseră rău nimănui. Și dintre rudele noastre mai îndepărtate a fost deportată o familie pentru cinci ani în stepa Bărăganului, fiind descărcați sub cerul liber, în câmp, lăsați în voia sorții – deși bătrânul nostru unchi avea deja peste 90 de ani! Pe noi ne‑au lăsat în pace, deoarece familia noastră era formată din trei bătrâni, un copil minor și, ca singură persoană care aducea venit, mama. În total eram cinci persoane în odaia din față a casei, iar în cămară locuiau cei doi coloniști aduși. O situație deloc de invidiat. Dar aceasta este deja o altă poveste!

– Cei doi coloniști!?
– Da. Din Țara Moților, din zona celor trei Crișuri, au venit așa‑numiții „crișeni“, coloniști care au fost instalați în casele familiilor germane. Unde existau două camere, într‑una dintre ele era cazată o familie de moți. Noi am avut noroc, pentru că la noi au venit doar tatăl, „Moș Petre“, și fiul său cel mare, Nicolae, din zona Vața de Jos/Brad. Mama și ceilalți doi copii au rămas acasă, la Tomești. Pe fiu l‑au luat mai târziu în armată, iar tatăl s‑a întors în cele din urmă în satul natal, deoarece în Banat nu a găsit de lucru în meseria lui. Era tâmplar de profesie. Totuși, până în 1951 a locuit în casa noastră.
În baza Legii nr. 187 din 1945, acești coloniști au primit pământul confiscat de la germani, animalele, precum și uneltele și mașinile agricole. Și Moș Petre a primit 9 iugăre cadastrale de teren arabil, pe care însă nu l‑a lucrat el însuși, ci l‑a dat în arendă. În fiecare toamnă venea să‑și ia partea, recolta, pe care o vindea pe loc, iar cu banii se întorcea la Tomești. Au fost, într‑adevăr, vremuri ciudate!

– Au fost deportați și preoți din Dieceza de Timișoara? Ce cunoștințe aveți despre soarta lor?
– Doar din județul Caraș‑Severin au fost deportați preoți, deoarece acolo nu s‑a publicat, nu s-a transmis la timp ordonanța conform căreia preoții și persoanele consacrate erau exceptați de la deportare. Astfel au fost ridicați și deportați următorii preoți: Matthias Albert, Fidel Deschu, P. Placidus Harnisch OFM, Geysa Heinrich, Franz Hönig, Anton Keller, Alfred Luffi, Stephan Missa, Nikolaus Schwarz, Franz Wachter și Nikolaus Wagner. Preoții Geysa Heinrich și Alfred Luffi au fost eliberați ulterior în Germania; ei s‑au prezentat la episcopul de Würzburg, care i‑a primit în dieceza sa. Pr. Nikolaus Schwarz s‑a întors în Dieceza de Timișoara și și-a reluat slujirea în parohia sa, de unde a fost anterior deportat, la Rusca Montană. În Germania i‑am cunoscut personal pe cei mai mulți dintre acești confrați.

– Vă mulțumim pentru interviu și pentru timpul acordat!

x x x

Anexă

I. Clerici și persoane consacrate printre deportați

Matthias Albert, preot nou sfințit, deportat în data de 19 ianuarie 1945 în URSS
Fidel Deschu, capelan la Steierdorf, deportat în data de 19 ianuarie 1945 în URSS
Josef Harnisch, P. Placidus, călugăr franciscan, în anul 1945 a fost deportat din Sibiu împreună cu credincioșii de etnie germană.
Geysa Heinrich, fost administrator parohial la Nădrag, deportat în 1945 la muncă obligatorie în URSS.
Franz Hönig, administrator parohial la Mehadia, între anii 1945-1947 aflat la muncă obligatorie în URSS.
Anton Keller, capelan la Sânmartin, Săcălaz, Zăbrani; între anii 1945-1947 aflat la muncă obligatorie în URSS.
Alfred Luffi, administrator parohial la Bulci, între anii 1945-1947 aflat la muncă obligatorie în URSS.
Stephan Missa, preot nou sfințit, deportat în 15 ianuarie 1945 în URSS, decedat în 5 ianuarie 1948.
Nikolaus Schwarz, administrator parohial la Rusca Montană, între 15 ianuarie 1945-31 decembrie 1946 aflat la muncă obligatorie în URSS.
Franz Wachter, hirotonit preot în 1944, în serviciul militar; între anii 1945-1947 aflat la muncă obligatorie în URSS.
Nikolaus Wagner, administrator parohial la Bethausen, între anii 1945-1947 aflat la muncă obligatorie în URSS.
(Sursa: Schematismul Diecezei de Timișoara, 1948, Lista preoților persecutați – în Arhiva Diecezană, Timișoara)

1. În lucrarea semnată de dr. Ilie Schipor, intitulată Deportarea în fosta URSS a etnicilor germani din România Argumente arhivistice ruse, se regăsesc mai multe date referitoare la personalul clerical deportat. De exemplu:
– „Unul dintre primele demersuri ale generalului Rădescu prin care cerea exceptarea de la deportare a unor grupuri socioprofesionale sau etnice compacte a fost făcut pe 21 ianuarie 1945, când șeful guvernului român a trimis Comisiei Aliate de Control patru liste cu peste 1000 de persoane, astfel:
– Tabelul special cuprinzând 67 de persoane, austrieci din Lagărul Ciurel, ce au fost triaţi din punct de vedere politic de Comisie, și totuși ridicaţi pentru muncă;
– Tabelul de 169 persoane din Lagărul Târgu Jiu, găsite că nu au avut vreo activitate politică și care deci urmează a fi exceptați de la ridicare;
– Tabelul special, cuprinzând un număr de 228 persoane călugări și călugăriţe, pentru care a intervenit Nunţiatura Apostolică din România;
– Tabelul special, cuprinzând 609 persoane, membre ale Societăţii Surorilor Sociale și pentru care a intervenit Nunţiatura Apostolică din România.
Tabelul cu cei 228 de călugări cuprindea liste cu nume ale unor slujitori ai Bisericii Catolice pe care Nunțiatura Apostolică le-a transmis Guvernului României în vederea adoptării măsurilor necesare exceptării de la deportare în URSS. Aceștia proveneau din: Institutul Monahal „Sfânta Ursula“ Sibiu (17), ordinele monahal-diaconești din București, Brașov și Constanţa (16), ordinele monahale Franciscan și „Notre Dame“ (9), personalul monahal din Timișoara (132), călugări internaţi în Lagărul Târgu Jiu (11) și personalul monahal aflat în alte situaţii decât cele enumerate mai înainte (33). În lista cu cele 609 membre ale Societății Surorilor Caritabile erau nominalizate: 31 de membre ale conducerii societății; 58 de surori din Ordinul „Surorile Sfintei Francisca“; 29 de surori benedictine; 14 surori din Ordinul „Sfântul Vincenţiu“ din Comloșu Mare și Teremia Mare; 477 de măicuțe ale Ordinului „Notre Dame“ din Timișoara, Periam, Lipova, Oraviţa, Deta, Orţișoara, Lugoj, Aradul Nou, Sânnicolau Mare, Variaș, Glogovăţ (Vladimirescu), Sânmartin (jud. Arad), Beșenova Nouă (fosta Neubeschenowa, respectiv Ujbesenyö, azi Dudeștii Noi, jud. Timiș – n.n.), Jimbolia, Arad și Lipova-Teresianum.“

„Adeseori, demersurile făcute de către reprezentanţele diplomatice străine la București nu se finalizau – asemenea multor intervenții ale guvernului, ministerelor, unor instituții sau persoane fizice române – cu recuperarea și eliberarea cetățenilor pentru care se cerea scutirea de la deportare. Colonelul Moss, șeful Secretariatului Misiunii Militare Britanice în Comisia Aliată de control îi scria, în 22 ianuarie 1945, generalului Vinogradov: «Urmare la scrisoarea mea nr. 11.542/17 ianuarie 1945, prin care vă supuneam analizei o listă cu ecleziaști din Banat, trebuie să vă semnalez că trei dintre aceștia, preoţi din Judeţul Severin, din păcate au fost urcați în vagoane la Caransebeș în data de 17 ianuarie a.c. astfel: 1. DESHO [Deschu – n.n.] Fidelis, vicar la Steierdorf, născut în 5 mai 1917; 2. HEINRICH Geza, vicar la Rusca Montană [corect: la Nădrag – n.n.], născut în 28 septembrie 1917: 3. SCHWARTZ Iosif, curator la Rusca Montană, născut în 28 iulie 1900»“.

2. Pe pagina Facebook a Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe s-a publicat în 10 ianuarie 2024, o sinteză a evenimentelor tragice din iarna anului 1945 și o serie de documente digitalizate din fondul acestei instituții. Aici se pot citi următoarele: „Dintre misiunile diplomatice străine acreditate la București se remarcă intervențiile nunțiului papal Andrea Cassulo, care a desfășurat o remarcabilă activitate umanitară în țara noastră, apărând drepturile tuturor oamenilor persecutați, aflați în suferință și nevoi, indiferent de etnie sau religie.“ (Sursa: … – Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe | Facebook)

Pr. Prelat Josef Nischbach Foto: banat.dvhh.org


II. Kinderhilfswerk și Heimkehrerhilfswerk – două opere caritative
Despre numărul victimelor celui del-al II-lea Război Mondial nu se cunosc date exacte. Se estimează că în război au murit aproximativ 60 de milioane de oameni (cf. ro.scribd.com), iar două treimi dintre aceștia au fost civili (aproximativ 20 de milioane de militari⁠ și 40 de milioane de civili). Mulți dintre civili și-au pierdut viața din cauza genocidelor, masacrelor, bombardamentelor, bolilor și foametei. Pe lângă victime, un număr considerabil mai mare a fost cel al civililor care au avut de suferit direct sau din cauza urmărilor războiului. Printre ei se numără și acei refugiați interni sau externi, strămutați, evacuați sau relocați, deportați, persoane trimise la muncă forțată, repatriați, prizonieri de război care în perioada războiului și imediat după încheierea lui s-au aflat în „mișcare“ prin Europa. Potrivit cercetărilor realizate de Imperial War Museum din Marea Britanie, în Europa numărul persoanelor care puteau fi afectate de deplasările forțate din timpul războiului și din anii care au urmat poate urca la 65 de milioane. După 1945 pe continentul nostru existau oameni, familii și copii, care nu au fost lăsați să se întoarcă acasă, nu aveau unde să se întoarcă, nu doreau să se întoarcă sub dominația sovietică, se temeau de represalii politice, nu își găseau familiile sau erau orfani.
Din cauza războiului și a deportărilor și în Banat, pe teritoriul Diecezei noastre au rămas sute, dacă nu mii de copii fără ambii părinți. Pe de altă parte, aveau nevoie de ajutor și deportații, care se întorceau din lagărele de muncă din Uniunea Sovietică. În această muncă caritativă s-au implicat atât preoți ai Diecezei de Timișoara, cât și persoane consacrate, mai precis călugăriţe benedictine. Personalitățile marcante, dintre clerici, ale acestei perioade și ale activităților de sprijin caritativ-social au fost Pr. Josef Nischbach, canonic, prelat papal și Sr. dr. Hildegardis Wulff OSB, priorisa mănăstirii benedictine Sf. Lioba din Timişoara.
Conform datelor biografice ale Sr. Hildegardis, aflate în Arhiva Diecezană a Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara, Opera pentru Ajutorarea Copiilor denumit Kinderhilfswerk a fost înființată în luna martie a anului 1945, iar în septembrie a fost înființată și Heimkehrerhilfswerk, o altă operă socială, menită să îi sprijine pe deportații care din cauza îmbolnăvirilor începeau să se reîntoarcă din URSS în țară.
În memoriile sale Pr. Nischbach menționa: „După ce am discutat situația cu dr. Augustin Pacha, episcopul nostru, în baza îndrumărilor sale, în calitate de canonic, am inițiat activitatea caritabilă. Mai întâi am adunat în cămine mai mari copiii credincioșilor noștri deportați din Timișoara. Cu implicarea credincioșilor, le‑am organizat hrana și îngrijirea. Când, în lunile octombrie–noiembrie 1945, credincioșii noștri germani — bărbați și femei — deportați în Rusia și îmbolnăviți acolo au început treptat să se întoarcă, am înființat mai multe puncte de ajutor pentru cei care reveneau, pe care rușii îi aduceau doar până la stația de frontieră, îi lăsau acolo și îi abandonau în voia sorții. Am organizat puncte de ajutor la Sighetu Marmației, Oradea, Curtici, Iași, Focșani, București și Sânnicolau Mare. Aceste puncte au fost conduse în mare parte de preoții noștri diecezani și de surorile benedictine. Din partea Episcopiei am aprovizionat punctele de ajutor cu alimente, bani, îmbrăcăminte și medicamente. Am continuat această activitate caritabilă până în anul 1949, până când toți credincioșii noștri bănățeni s‑au întors din Rusia.“ (Citat din volumul Hetényi Varga Károly: Papi sorsok a horogkereszt és a vörös csillag árnyékában, II., p. 262). Totodată, preoții au oferit și sprijin spiritual acestor persoane.

Kinderhilfswerk 1944-1948

Sr. Hildegardis Wulff OSB

Despre Kinderhilfswerk în lucrarea sa intitulată „Canadischer Brief“ sr. Hildegardis Wulff scrie următoarele:
„După deportarea părinților, sute de copii germani au rămas în urmă, părăsiți. România nu avea atunci absolut nicio structură pentru îngrijirea acestor copii germani. În unele familii se aflau 3–4 sau chiar mai mulți copii mici, cu vârste între 2 și 10 ani, singuri-singurei în casă. Cine să aibă grijă de ei? Unii mai aveau rude, dar cei mai mulți erau abandonați și singuri. Era de la sine înțeles că noi, surorile, îi primeam la noi pe copiii din orașul nostru care rămăseseră fără părinți; și că m‑am adresat câtorva personalități cu activitate socială din Timișoara, provenite încă din „vremurile vechi“, care încă mai aveau înțelegere pentru astfel de probleme. Fosta conducătoare a „Crucii Roșii Române“, precum și Fondul pentru Săraci al orașului Timișoara ne‑au pus la dispoziție primele mijloace de ajutor. Și Preasfințitul Episcop a fost de acord ca noi să amenajăm la noi în casă un cămin pentru 80 de copii. Canonicul Josef Nischbach — până în 1940 pedagog binecunoscut și director al Institutului Pedagogic și al internatului „Banatia“, precum și al mai multor școli de băieți aferente — fusese destituit din funcție de către naziști. Acum, Preasfințitul Episcop i‑a încredințat supravegherea și sprijinirea operelor noastre, apărute din nevoile acelor vremuri. „Kinderhilfswerk“, cum se numea, și‑a deschis în scurt timp filiale în toate satele Banatului. Chiar dacă, firește, puterea familiei, ajutorul vecinilor și grija pentru un copil părăsit sunt mult mai puternice la sat, și acolo exista multă nevoie educativă; în orașe însă era nevoie de mai multe astfel de cămine. Pentru noi, celelalte surori, „Kinderhilfswerk“ a însemnat o creștere considerabilă a volumului de muncă. Căminul pentru copii nu era o „tabără de vacanță“ pentru câteva săptămâni și nici o grădiniță destinată unei anumite grupe de vârstă. Aveam băieți și fete între 1 și 14 ani. Ei veneau adesea încă de la ora 6 dimineața, când persoanele care îi îngrijeau plecau la serviciu, iar o parte mare rămânea și la cină. Copiii aveau la noi pătuțurile lor, unde cei mici dormeau înainte sau după masă; erau îmbăiați și spălați, li se îngrijeau unghiile și dinții, erau supravegheați și tratați medical. Nu trebuia doar să le dăm de mâncare, ci și să îi îmbrăcăm, să le păstrăm hainele curate și îngrijite; aveau nevoie de cărți școlare, trebuiau supravegheați la învățat, iar unii chiar dormeau în casa noastră. În plus, vara și iarna umpleau aproape toată ziua curtea și grădina. (…) Lucrarea noastră „Kinderhilfswerk“ era atât de populară încât — să ne gândim, eram deja în plin comunism — muncitorii din Timișoara, fără a ține seama de confesiune sau naționalitate, au ridicat complet gratuit o anexă impunătoare la căminul nostru de copii. Terenul era al nostru, cărămizile le‑a pus la dispoziție parohia dintr‑un stoc existent, iar toate materialele necesare — lemn, ciment, var, nisip — au fost aduse de muncitorii de la construcțiile de stat unde lucrau în acel moment (ideea că proprietatea statului este „sfântă“ și nu poate fi luată a fost introdusă abia de comunismul din România). Tot restul a fost dăruit, iar lucrările au fost făcute de oamenii de treabă sâmbăta după‑amiaza și duminica, astfel încât am reușit să extindem căminul fără cele mai mici cheltuieli! În legătură cu căminul de copii trebuie să o pomenim pe marea noastră binefăcătoare și prietenă, doamna dr. med. Elisabeth Radu, medic pediatru. Era o timișoreancă autentică, cu strămoși germani, români, maghiari și evrei, botezată catolic; unul dintre frații ei fusese chiar canonic. (…) Doamna dr. Radu se îngrijea de bunăstarea trupească și sufletească a surorilor și a copiilor și a fost într‑adevăr un medic excelent, experimentată și o prietenă adevărată.“

Heimkehrerhilfswerk – Opera de Ajutorare a celor Repatriați
În datele biografice a sr. Hildegardis Wulff este menționat faptul că această activitate era practic o rețea de ajutor organizată de surori și de dieceza noastră la nivelul întregii țări, cu puncte, centre în mai multe localități din România.
„1945 – Sfârșit de septembrie – „Heimkehrerhilfswerk“, sora Patricia și trei surori de Notre-Dame.
Punct de ajutor al „Heimkehrerhilfswerk“ în Maramureș, împreună cu părintele Josef Sundhausen și sora Patricia.
Punct de ajutor la Oradea, iar la București împreună cu parohul (Josef) Schubert, capelanul Pojar și capelanul Baltheiser.
1946 – Punct de ajutor la Focșani, împreună cu capelanul Stefan Fischer și sora Adelheid.
Punct de ajutor la Iași, priorisa [Hildegardis Wulff] împreună cu învățătorul Johann Weber, în vagonul de alimente spre Iași, la capelanul Fischer.
Punct de ajutor în Maramureș: capelanul Michael Sauer și sora Patricia fac naveta între Maramureș și Oradea.
Punct de ajutor Oradea, împreună cu sora Gerburg.“

În volumul „Canadischer Brief“ sr. Hildegardis Wulff scrie despre Heimkehrerhilfswerk:
„Din orașul Oradea, situat tot la graniță, mai la nord, a venit un alt apel de ajutor din partea Bisericii. Cei deportați în Rusia în ianuarie 1945 se întorceau acum bolnavi, muribunzi, mame cu copii mici, toți într‑o stare cumplită, înfometați, fără haine și fără mijloace. În timp ce în anii următori statul comunist român s‑a ocupat într‑o anumită măsură de acești repatriați, mentalitatea noilor autorități comuniste de atunci și a reprezentanților lor de altă naționalitate a făcut ca acești nefericiți nu doar să nu primească niciun ajutor, ci dimpotrivă, să fie mai degrabă chinuiți sau pedepsiți.
Sora Patricia fiind cunoscută pentru activitatea ei prevăzătoare, practică și energică, a fost solicitată la Oradea. În aceeași perioadă, neobositul prelat canonic Nischbach înființa, paralel cu „Kinderhilfswerk“, și „Heimkehrer-Hilfswerk“, strângând bani și alimente pentru acesta, iar sora Patricia pornea spre Oradea. Localitatea nu era deloc ușor de atins cu trenul; călătoriile erau mereu obositoare și anevoioase. Când mă gândesc câte nopți am petrecut într-un colț al vre-unui vagon românesc de clasa a treia, pe bănci tari, între țărani, țigani și soldați, pentru ca apoi dimineața, odată ajunși, să lucrăm imediat întreaga zi! Sora Patricia și-a amenajat centrul general în mănăstirea surorilor vincențiene, un complex de clădiri foarte vechi și întins, nu departe de gară. I s-au pus la dispoziție și magazii în pivniță pentru depozitarea alimentelor. Din când în când a colaborat și câte un tânăr preot din Dieceza noastră sau un reprezentant al Bisericii Evanghelice din Transilvania. Pot afirma însă, că partea esențială a activității se afla în mâinile ei. (…) Această activitate, la graniță, a cerut foarte, foarte mult efort, curaj și îndemânare. Sora Patricia și‑a dobândit prin aceasta un mare merit. Biserica a fost singura instituție care, în acea vreme, avea voie și putea să îndrăznească asemenea lucruri. Dar mai târziu a trebuit să plătim scump pentru toate acestea. (…) Astfel de lucruri nu sunt ușor de organizat. Mai târziu a trebuit să ispășească pentru aceasta opt ani grei de închisoare. Dar tații de familie, tinerii, logodnicele și copiii pe care i‑a ajutat au putut trăi o viață creștină în libertate, uniți cu familiile lor.“
În Arhiva Episcopiei de Timișoara se află și o scrisoare cu nr. înreg. 266/1945 adresată „Domnului Prefect al Județului Arad“, în care Parohia Romano-Catolică din Aradul Nou cere eliberarea pentru „călugărița Patrizia Varvara Zimmermann, soră de caritate domiciliată în Timișoara III – de prezent în Aradul Nou – o autorizație pentru colectare de alimente pentru repatriații care se reîntorc în țară. Autorizația pentru jud. Arad și Timiș-Torontal. Susnumita călugăriță este trimisă de către Episcopia Rom. Cat. din Timișoara cu misiunea de a alimenta și îngriji copiii familiilor care se întorc acum în țară.“

Sprijin pentru basarabeni, dobrogeni și bucovineni
„Heim ins Reich“ – „Înapoi, acasă în Reich“ a fost denumirea programului și politicii Germaniei naziste, care a vizat relocarea în masă a persoanelor de etnie germană din mai multe țări și regiuni ale Europei, printre care și din regiuni precum Basarabia, Dobrogea și Bucovina, pe teritoriul celui de-al Treilea Reich. La baza strămutării comunităților germane din aceste regiuni au stat:

– Pactul de neagresiune germano‑sovietic din 23 august 1939 (Pactul Molotov–Ribbentrop) și protocolul său secret, prin care Basarabia a fost inclusă în sfera de influență a Uniunii Sovietice. După ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord de către URSS în iunie 1940, Germania și Uniunea Sovietică au încheiat în septembrie 1940 un acord special privind transferul populației germane din aceste teritorii în Reich.

– Ultimatumul dat României în data de 26 iunie 1940 de Uniunea Sovietică, în care „Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

  1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia;
  2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.“
Teritoriile au fost evacuate și ocupate de Armata Roșie între 28 iunie și 3 iulie 1940, ceea ce a însemnat că o mare parte a comunităților germane din aceste regiuni ar fi ajuns sub administrație sovietică – situație pe care Germania nazistă a dorit să o evite.

– Convenția dintre Guvernul României și Guvernul Germaniei naziste din 22 octombrie 1940 care reglementa strămutarea populației de origine germană din Bucovina de Sud și Dobrogea în cel de-al Treilea Reich. Această relocare a fost organizată de Volksdeutsche Mittelstelle (VoMi).

– Nu este de neglijat nici campania de propagandă desfășurată sub motto-ul „Heim ins Reich“, prin care populația germană din regiunile aflate sub influență sovietică sau în zone instabile era încurajată să părăsească locurile natale, promițându-li-se cetățenie germană, pământ și alte proprietăți în Germania. Din păcate, pentru majoritatea dintre ei aceste promisiuni nu s-au materializat, iar oamenii au plecat doar cu strictul necesar.

Drama acestor comunități nu s-a încheiat odată cu relocarea. După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, o mare parte a Germaniei a ajuns sub ocupație sovietică. Temându-se de noua situație politică, mulți dintre germanii basarabeni, dobrogeni și bucovineni au pornit din nou la drum, încercând să se întoarcă „acasă“, spre vechea lor patrie – un „acasă“ care, în realitate, nu mai exista niciunde în lume, după cum a subliniat sora Hildegardis Wulff în „Canadischer Brief“:
„Când, în vara anului 1945, mă aflam la București și pusesem deja în mișcare toate demersurile pentru eliberarea surorilor originare din Germania, am primit un apel telefonic din Timișoara. Sora Veronica mi‑a comunicat că preotul din localitatea Aradul Nou, aflată aproape de granița cu Ungaria, părintele Kienitz, solicitase urgent trimiterea unei surori pentru ajutor, deoarece la granița româno‑ungară, la Arad, sosiseră mari transporturi de oameni germani, pe care autoritățile române nu îi lăsau să intre în țară, iar ungurii nu le permiteau întoarcerea.
Cine erau acești oameni? Din Basarabia, Dobrogea și Bucovina au fost aduși în mari convoaie oameni germani, ale căror familii se stabiliseră acolo [în acele regiuni -n.n.] cu o sută sau două sute de ani în urmă. Cu căruțe, cai și toate bunurile lor, acești oameni au plecat în 1939 și 1940 spre Germania, în credința că „Führerul“ le va da acolo pământ și case noi pentru a se așeza. Promisiunile au rămas goale și neîmplinite, rușii au intrat în țară, iar coloniștii care nu reușiseră să fugă mai departe spre vest au încercat, jefuiți, disperați, cu femeile violate, să se întoarcă în vechea lor patrie. Situația lor juridică era însă neclară. Proprietățile lor din România fuseseră folosite [de Germania – n.n.] pentru a plăti livrările românești către armata germană; aveau în mână un act de cetățenie germană, iar guvernul român nu mai avea nicio obligație față de ei. Național‑socialismul trecuse, promisiunile lui nu mai valorau nici un sfanț. Ce puteau face acești oameni? Acum aveau în spate o călătorie a disperării: câte o familie într‑un vagon de marfă, unde bunicile, nou‑născuții, bolnavii și cei sănătoși, capra și saltelele erau îngrămădite laolaltă. Călătoria prin Europa durase trei săptămâni, iar acum vagoanele stăteau de mult la graniță; oamenii flămânzeau, mulți erau bolnavi. Ei voiau «acasă», dar în această lume ei nu mai aveau niciun «acasă».
Nu puteam lăsa acești oameni fără ajutor. (…) Sora Patricia a reușit să‑i mobilizeze pe conaționalii ei din satele din jur pentru activitățile ei caritative; într‑un timp foarte scurt a strâns de la fermierii încă înstăriți căruțe întregi de alimente. În unele dintre marile gospodării țărănești din Aradul Nou se găteau în cazane uriașe mâncăruri consistente, se coceau pâini, se adunau cepe, roșii și castraveți în coșuri, iar cu mai multe căruțe și cai ea mergea la oamenii înfometați, putându‑le oferi măcar o masă sățioasă pe zi. Sora Patricia a reușit, de asemenea, să câștige interesul unor medici și al unor spitale din Arad, astfel încât bolnavii, dintre cei sosiți, să poată primi ajutor. Mai era însă ceva: comunismul, care se impunea tot mai mult în România, nu mai ținea cont de faptul că guvernul regal român din 1940–1944 îi obligase pe bărbații și tinerii germani să intre în Waffen‑SS. Niciun german nu putea servi în armata română în timpul războiului. Cine era de limbă maternă germană, chiar dacă era născut pe teritoriul românesc, trebuia să‑și îndeplinească serviciul militar la germani. Fără excepție, toți cei care doreau să se întoarcă după război în țara lor natală, România, erau considerați de noile autorități române drept dușmani și trădători, riscând închisoarea. (…) Sora Patricia a făcut mult bine pentru acești oameni izgoniți.“

Concluzie
Privite împreună, atât mărturiile personale, cât și documentele de arhivă, intervențiile diplomatice, listele, inițiativele caritative și relatările despre copiii rămași singuri sau despre cei întorși bolnavi din lagăre, se conturează imaginea unei epoci în care suferința individuală și tragedia colectivă s‑au împletit într‑un mod greu de cuprins în cuvinte. Deportările din iarna anului 1945 au reprezentat o ruptură profundă în viețile oamenilor, în comunități și în însăși structura morală a societății.
În mijlocul acestui haos, reacția Bisericii și a celor implicați în operele Kinderhilfswerk și Heimkehrerhilfswerk arată că, dincolo de mecanismele impersonale ale istoriei, au existat oameni care nu au rămas indiferenți. Preoți, călugărițe, medici, voluntari și credincioși simpli au încercat să repare ceea ce se mai putea repara: să hrănească, să îngrijească, să aline, să caute, să aducă acasă, să redea demnitatea celor izgoniți. Într‑o vreme în care statul nu oferea sprijin, iar frica domina viața publică, aceste gesturi au devenit forme de rezistență morală.
Destinul copilului din Satchinez – devenit mai târziu episcopul Martin Roos – este doar unul dintre nenumăratele exemple care arată că, în ciuda rănilor adânci, viața a continuat, iar comunitățile au găsit resurse pentru a se ridica. Mărturia Excelenței Sale, alături de documentele și relatările prezentate, ne amintește că memoria acelor ani nu este doar o datorie istorică, ci și un act de responsabilitate față de prezent.
Astăzi, la distanță de opt decenii, aceste pagini ale istoriei ne invită să înțelegem cât de fragile pot deveni viețile oamenilor în vremuri de dezordine politică și cât de esențial este sprijinul reciproc. În același timp, ele dau mărturie despre puterea credinței, despre curajul discret al celor care au ajutat și despre demnitatea celor care au suferit.

Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara

Foto prima pagină: Sânandrei, jud. Timiș – ridicarea germanilor pentru a fi deportați în URSS. Pictură naivă de Julianne Rausch (Editor Günther Czernetzky et alli, Lager Lyrik, Schiller Verlag Hermannstadt 2015, p.13)