Când clopotele încetează să mai bată

Diaspora.
Conform dicționarului explicativ maghiar: un număr redus de familii sau grupuri de altă limbă, împrăștiate într-o zonă majoritar străină; sau un grup mic, răzleț, aparținând unei confesiuni religioase diferite, trăind printre membrii unei alte confesiuni, prea puțin numeros pentru a forma o parohie proprie.
În Banat, pentru cei care fac parte dintr-o minoritate națională sau religioasă, acest cuvânt înseamnă: mod de viață.
Așa este, de exemplu, în Clopodia, județul Timiș, unde locuiesc în prezent aproximativ 600 de persoane. La începutul secolului al XX-lea, 35% din populație se declara de etnie română, 22 % de etnie maghiară, 20 % de etnie germană și 20 % de etnie cehă. Din cauza emigrării, a scăderii naturale și a asimilării, de-a lungul timpului aproape toate aceste minorități au dispărut. Despre aceste date pot afla cei interesați din documentarul realizat de Péter Keresztes, editor la studioul TVR Timișoara, filmat între anii 2017–2025. Titlul filmului este: Rămâne doar tăcerea. Un titlu care dă de gândit, la fel ca și filmul în sine, promovat în cadrul Zilelor Maghiare din Banat astfel: „Filmul surprinde ultimele zile ale unei comunități reformate odinioară înfloritoare și multilingve, din care astăzi au mai rămas doar trei membri: nenea Fülöp, care îngrijește biserica în ruină și cimitirul, soția lui, Erzsébet, și tanti Kati, în vârstă de 95 de ani. Prin statornicia lor tăcută, filmul nu reflectă doar dispariția unor persoane, ci spune și povestea unei comunități pierdute.”
Documentarul a fost proiectat în cadrul Zilelor Maghiare din Banat joi, 14 mai, de la ora 18.00, în biserica Ordinului Piarist din Timișoara în prezența unui grup numeros de spectatori. După proiecție, realizatorul filmului, Péter Keresztes, a discutat cu E.S. Iosif Csaba Pál, episcop romano‑catolic de Timișoara, și cu pastorul Ferenc Bódis, protopopul Eparhiei Reformate de Timișoara, despre perspectivele comunităților bisericești îmbătrânite.
Cheia se învârte în broasca lacătului, lanțul care ținea fixă poarta gardului cade, iar nenea Fülöp, înarmat cu o mătură și o lopată de zăpadă, se apucă să elibereze intrarea bisericii reformate locale de stratul alb înghețat, iar interiorul navei de praf și de bucățile de tencuială căzute. Pașii lui răsună cu ecou printre băncile goale – acestea sunt primele cadre ale filmului. În cadrele finale apare aceeași navă a bisericii, acum goală, fără bănci și mobilier. Acestea au fost preluate de o comunitate reformată vecină, la fel ca și clopotul demontat din turn. Aici a rămas doar tăcerea. La fel cum se odihnesc într-un loc mai liniștit și ultimii trei membri ai comunității reformate din Clopodia: Katalin Zelenák (1922-2022), Fülöp Schmoll (1934-2024) și Erzsébet Schmoll (1942-2024). Filmul redă inagini din viața lor.
La începutul programului Emőke Kedves, regizoarea Teatrului Național Maghiar „Csiky Gergely” din Timișoara și președinta Asociației Femeilor Maghiare din Timișoara, a subliniat: cine iubește Biserica și cui îi este importantă propria comunitate, trebuie să înfrunte realitatea prezentului ei.
În discuția care a urmat proiecției filmului, E.S. Iosif Csaba Pál, episcop diecezan și protopopul Ferenc Bódis au subliniat că este mult mai important să fim atenți la oameni și la relațiile dintre ei decât la clădiri, deoarece chiar și câțiva credincioși pot forma o comunitate în care se sprijină reciproc, se roagă împreună și își trăiesc credința.
„M-a impresionat profund felul în care protopopul Ferenc Bódis a avut grijă de cei trei vârstnici. Și noi avem filiale în care trăiesc doar câțiva credincioși catolici, dar au o biserică imensă. Cred că s-ar putea crea un fel de parteneriat cu parohiile mai numeroase, așa cum, după schimbările din 1989, comunitățile din străinătate ne-au sprijinit, vizitând în fiecare an câte o parohie și oferindu-ne ajutor.”
Au mai fost abordate și alte teme: lipsa preoților, implicarea diaconilor, a lectorilor și a credincioșilor laici în pastorație, slujirea pastorală multilingvă – specifică Bisericii Catolice –, situația comunităților reformate maghiare, precum și soarta bisericilor rămase goale.
La finalul evenimentului, la întrebarea ce a fost cel mai greu de filmat și ce l-a atins cel mai profund, Péter Keresztes a răspuns astfel:
„Am folosit o metodă de realizare a documentarului care elimină bariera dintre cameraman sau regizor și persoana intervievată. Așadar, am fost foarte aproape de ei. Nu am folosit nici microfoane și nu am lucrat în stilul clasic: eu sunt reporterul, pun întrebările, iar ei răspund. Am fost mereu acolo, cu ei, și a trebuit să mă integrez în această situație. Din acest punct de vedere, a fost un mare ajutor faptul că domnul protopop, la inițiativa căruia am început această muncă, a putut veni de multe ori cu mine. Practic, el a fost reporterul: el întreba, el vorbea cu oamenii. Momentul care m-a emoționat cel mai mult a fost acela când am dat jos clopotul din turnul bisericii și l-am transportat. Priveam biserica goală și mă gândeam că odinioară și aceste trei persoane stăteau aici, în bănci. Era ca și cum ar fi început un proces de doliu.”
Biserica din Clopodia este astăzi goală. Băncile își continuă misiunea într-o altă comunitate, iar clopotul își va găsi și el un nou turn, însă tăcerea care a rămas acolo nu reprezintă doar a pierdere. Este mai degrabă o aducere‑aminte că o comunitate trăiește atât timp cât există personae care o păstrează vie.
Filmul vorbește, de fapt, despre responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Despre faptul că diaspora nu este o statistică, ci oameni, nume, vieți. Și despre faptul că, atâta vreme cât există cineva care îngrijește biserica, care deschide poarta, care se roagă — clopotele nu vor tăcea definitiv. Întrebarea este: noi, cei care încă le auzim, ce facem cu această tăcere — și ce face această tăcere cu noi.