Jubileul de diamant marchează cea de-a 60-a aniversare a hirotonirii întru preot. Șase decenii de slujire în secerișul și în via Domnului. Șaizeci de Vigilii pascale celebrate, șaizeci de pregătiri de Advent și 60 x 365, adică de 21.900 de ocazii, când ziua începe cu rugăciunea de dimineață. Celebrând în data de 26 mai jubileul de diamant, Pr. György Kóbor vicar general emerit, „Domnul Vicar” cum îl numesc mulți dintre prietenii și cunoscuții săi, continuă să își înceapă programul de dimineața cu un dialog cu Dumnezeu.

Câteva date din viața și activitatea părintelui György Kóbor, vicar general emerit al Diecezei de Timișoara, paroh de Ciacova

Părintele Kóbor György s-a născut la 26 noiembrie 1941 în satul Dejan (Deschandorf / Dezsánfalva).
A urmat studiile teologice la seminarul din Alba Iulia, deoarece la acea vreme dieceza noastră era recunoscută de regimul comunist doar ca un simplu «protopopiat» și nu avea voie să dispună de un seminar teologic propriu. Astfel, tânărul student teolog Georg Kóbor a absolvit la Alba Iulia și a fost hirotonit preot în Catedrala Sfântul Mihail, de acolo, la 5 aprilie 1964, de către servitorul lui Dumnezeu, episcopul mărturisitor Márton Aaron.
Primul post pastoral pe care l-a primit tânărul preot Kóbor a fost la Arad-Micălaca, de unde s-a ocupat și de filiala Șofronea. Apoi, în 1969, părintele Kóbor a fost transferat la parohia Cruceni-Timiș, în apropiere de Johannisfeld, și doar câțiva ani mai târziu – în 1972 – a fost numit paroh al parohiei Ciacova. S-a ocupat de această parohie timp de mai bine de trei decenii și, de-a lungul timpului, a trebuit să preia și parohiile și filialele din împrejurimi: Folea, Ghilad, Satu Iosif, Liebling și Obad. În 2004, părintele Kóbor a predat grija pastorală a parohiei Ciacova succesorului său, părintele Dorin Gyula Filip, pe care îl sprijină și în prezent în mod constant, cu cuvântul și cu fapta sa.
Ordinarius-ul diecezan Msgr. Sebastian Kräuter l-a numit pe părintele Kóbor decan onoarific, membru al Consiliului Preoțesc și membru al Colegiului Consultorilor – după cum ne relatează Schematismul Diecezan din 1986.
Odată cu reactivarea Capitlului Catedralei, după 1990, părintele Kóbor a devenit canonic (Canonicus Junior) și, din 9 iunie 1993, vicar general al episcopului Sebastian Kräuter, iar prin această funcție, implicit Monsigniore. Episcopul Martin Roos l-a ridicat la 19 mai 2002 pe canonicul Kóbor în demnitatea de Praepositus Minor (prepozit minor) al Capitlului Catedralei din Timișoara.
Pentru episcopia noastră, schimbările din 1990 au adus și oportunitatea, dar și necesitatea absolută de a reactiva activitatea Caritas-ului diecezan și de a dezvolta o prezență masivă în serviciul săracilor, al bolnavilor și al celor aflați în nevoie. Acest lucru a consolidat, de asemenea, activitatea pastorală a diecezei. Părintele Kóbor a fondat Asociația Caritas «Sanctus Gerhardus» din Ciacova în 1990, al cărui președinte este și astăzi. Din 1992, părintele Georg Kóbor a îndeplinit și rolul de director adjunct al Federației Caritas a Diecezei de Timișoara, serviciu prin care a adus numeroase servicii muncii caritative și pastorale a diecezei noastre.

În Ciacova

– La acea vreme, parohia Ciacova avea în jur de 1400 de credincioși. Exista o viață muzicală de înaltă calitate. Pr. Josef Gerstenengst un organist excelent, unul dintre cei mai buni din țară, care era organistul Catedralei Sfântul Iosif din București, Josef Brandeis de asemenea un organist foarte bun, împreună cu Andreas Kernweisz, director de școală și organist, de asemenea un muzician de mare calitate, asigurau un cadru muzical de înaltă calitate Sfintelor Liturghii. În primul an, 1972, Sfânta Liturghie din Ajunul Crăciunului a fost acompaniată de fanfară. Au existat Sf. Liturghii când erau 24 de ministranți slujind în jurul altarului. Am avut la dispoziție o orgă Dangel funcțională, modernizată în stil Wegenstein. Cele 5 clopote din turn au asigurat o atmosferă înălțătoare înaintea Sf. Liturghii. Clopotul mare, care cântărește 1206 kg, este sfințit în cinstea Preasfintei Treimi. Biserica a ținut pasul cu tehnologia, a fost introdusă încălzirea centrală, iar din motive de securitate a fost instalat un sistem de supraveghere și protecție cu infraroșu. Un cor de tineret având patruzeci de membri a înfrumusețat Sf. Liturghii, aducând bucurie în multe biserici cu cântece ritmate, o noutate la acea vreme. Corul a cântat, chiar și în noua biserică de la Orșova. Am încercat să educ, oferind ajutor. Nu există bucurie mai mare decât să vezi un tânăr considerat un «om de nimic» ajungând să devină un membru respectat al societății. A venit ca să ceară să fie botezat. I-am răspuns că Botezul este foarte scump. „Cât trebuie să plătesc?“, m-a întrebat. „Nu trebuie să plătești nimic. Dar de acum încolo fără alcool, fără țigări, fără petreceri zgomotoase.“ Deseori mă căuta seara în biserică, pentru că știa că mă poate găsi acolo… Uneori reușea să reziste chiar și patru săptămâni fără alcool. În cele din urmă, a reușit să scape din acel anturaj prost. După un an și jumătate, l-am botezat. O tânără a venit la mine odată spunând că nu crede în Dumnezeu. „Dacă aș fi în locul tău, nici eu nu aș crede.“ „Cum adică?“ Am întrebat-o: „De la cine ai auzit tu ultima oară despre Isus?“ „ De la bunica mea.“ „Când?“ „Când aveam cinci ani, chiar înainte de Crăciun.“ „Ai mai putea să porți pantofii pe care îi purtai când aveai cinci ani?“ – am întrebat-o. Fata avea atunci cincisprezece sau șaisprezece ani. „Nu!“, a răspuns ea. „Atunci nu poți trăi azi nici credința pe care bunica a încercat să ți-o transmită atunci, la acea vârstă.“ „Dar la orele de religie am voie să vin?“ „Bineînțeles că da!“ A trecut aproape un an. „Părinte, am descoperit că eu cred în Dumnezeu. Am văzut ce atmosferă, câtă sinceritate există în acest grup.“ Era fiica securistului… La acea vreme la Ciacova veneau 90-100 de copii la Sf. Liturghie de seară. Mergeam cu ei să curățăm centrul orașului și străzile. În 1974 am plantat în jur de 70 de tei. Unii dintre ei se pot vedea încă la cimitirul din Ghilad. M-am gândit că ar fi util pentru apicultori. De asemenea m-am gândit că va fi bine și Caritas-ului, dacă vom primi câte un butoi de miere de la ei. Astăzi copacii sunt deja mari, nu s-a uscat niciunul din ei. Caritas-ul a plantat de asemenea peste 500 de pomi fructiferi. Atât de multe roade au făcut și fac, încât este suficient pentru toată lumea. Facem compoturi, gemuri chiar și „picături alcoolice“.

În fiecare an mergeam în pelerinaj la Basilica Maria Radna, cam 200-250 de persoane participau la aceste pelerinaje. Obișnuiam să călătorim cu autocare închiriate, spre nemulțumirea autorităților politice de dinainte de 1989, care spuneau că scoatem oamenii de la producție. Am reușit să însoțesc trei preoți primițianți la altar: Ioan Pálfi, Ioan Kapor și Dorin Gyula Filip. Toți trei dețin titlul de canonic, acesta fiind semn că episcopii au apreciat serviciul lor depus în decursul anilor. Episcopul Sebastian Kräuter mi-a încredințat diferite responsabilități și atribuții în calitate de decan, iar în 1993 m-a numit vicar general. Am slujit dieceza timp de șase ani în circumstanțe destul de complicate, întrucât exact atunci am început să renovăm Palatul Episcopal de pe strada Pacha nr. 4. după recuperarea spațiilor. În anul 1950 când au naționalizat clădirea și am fost scoși în stradă, a trebuit să dispărem până a doua zi, nefiind alocat niciun spațiu, unde puteam să ne păstrăm lucrurile. În anii comunismului, în Palatul Episcopal locuiau 22 de familii, vă puteți imagina, ce reparații s-au făcut la această clădire când practic nu avea niciun proprietar. A fost nevoie de multe eforturi pentru a obține autorizația de renovare, iar directorul de atunci al Cancelariei Episcopale, viitorul episcop Martin Roos s-a îngrijit de faptul ca de la Gerhardswerk și prin legăturile din vest să se strângă fonduri pentru aceste reparații.

În slujba celor aflați în nevoie

Încă de pe vremea apostolilor, Biserica a avut misiunea, pe lângă propovăduirea credinței, de a se îngriji de cei săraci și nevoiași. Înainte de schimbările din anul 1989, pentru aceasta existau foarte puține posibilități. Primele transporturi de ajutoare au sosit în 27 decembrie 1989.

Cei de la organizația Caritas din Graz au adus alimente neperisabile și au analizat cu ce ne-ar mai putea ajuta. Cu timpul, această relație s-a transformat într-una activă, de durată. Cu ajutorul Caritas-ului am renovat în întregime clădirea grădiniței din Ciacova, invitându-le în același timp pe educatoarele de la grădiniță la cursuri de perfecționare, apoi am realizat un nou sistem de încălzire pentru spitalul din localitate și am renovat spațiile sanitare. Căminul de stat Ciacova, pentru persoane vârtsnice, a fost dotat cu o spălătorie modernă, iar surorile congregației Barmherzige Schwestern vom heiligen Kreuz (Surorile Milostive ale Sfintei Cruci) din Wels (Austria Superioară), respectiv spitalul acestor surori – au donat 60 de paturi noi de bună calitate, pentru a le oferi pacienților condiții de viață mai confortabile, în limita posibilităților. Aceste surori austriece au fost inițiatoarele activității căminului pentru persoane vârstnice (până în jurul anului 1923 ele au avut un așezământ și la Jimbolia – n.red.). Ambele surori, pe care le cunoșteam bine, s-au întors deja la Casa Tatălui Ceresc, dar fotografiile lor încă le păstrez pe biroul meu. Obișnuiesc să mă rog la ele. Cu siguranță mă și ajută. Fiind fată de țărani, Sora Edwina a lucrat și în grajd înainte să fie admisă în congregația Surorile Milostivirii. Începând cu anul 1984 le-am vizitat în Wels, în Austria Superioară. Dacă aveam o problemă sau dacă altcineva avea o problemă, mă adresam lor; la ele întotdeauna mă simțeam ca acasă, întotdeauna aveau un pat liber pentru mine. Într-o seară, când am ajuns la Wels, am văzut că sora este tristă. „Sunteți bolnavă?“, am întrebat-o. „Nu. Sunt de gardă de ieri dimineață“, mi-a răspuns ea. „Sunt doi pacienți în salonul alăturat, din păcate nu știm cum va evolua starea lor, iar sora care lucrează acum la această secție are doar doi ani de experiență. Nu vreau să o las singură.“ M-am dus la culcare. Dimineața devreme am găsit-o în același loc în care ne despărțisem cu o seară înainte. „Keine Nachtruhe?“ – am întrebat-o. „Nein. Es hat sich nicht entschieden“, mi-a răspuns. Încă nu se știe cum evoluează starea bolnavilor. „Și vă puteți odihni acum?“ A dat din cap în semn de negare. Toată ziua se ocupase de internări și de treburi administrative. Am crezut că seara cu siguranță nu o mai întâlnesc. Dar se afla în camera de gardă. În jurul orei zece am văzut că ațipește. Am întrebat-o din nou dacă se duce să se odihnească. „Starea pacienților pare să se îndrepte“, mi-a răspuns. Pe la miezul nopții m-am dus încă o dată pe la secția de interne. „Bolnavii au trecut de starea critică, acum mă pot duce la odihnă“, mi-a spus. Sora a stat alături de pacienți timp de trei zile și trei nopți. „Aceste surori au fost niște îngeri pe pământ“, adaugă Pr. Kóbor cu lacrimi în ochi.

La acea vreme, mulți duceam lipsă în multe lucruri. De exemplu, parcul de ambulanțe era într-o situație foarte jalnică. Văzând acest lucru, l-am contactat pe Dr. Zweidick, directorul general al Crucii Roșii din Graz, și l-am rugat să ajute în limita posibilităților. Răspunsul a fost foarte favorabil, iar în lunea Sf. Rusalii a sosit o echipă specială, aducând ca donație județului Timiș un număr de 8 ambulanțe în stare excelentă, complet echipate. Prima ambulanță a fost pusă în funcțiune aici. Seria de solicitări a continuat, pentru că și spitalele erau prost aprovizionate. S-a întâmplat, de exemplu, ca de la „Clinicile Noi“, din Timișoara, să fiu sunat să mi se spună că a doua zi nu se pot efectua intervenții chirurgicale pentru că nu există perfuzii și nici mănuși. Am sunat la Graz, iar două zile mai târziu a sosit microbuzul cu o cantitate mare de perfuzii și mănuși chirurgicale. Dar acesta nu a fost singurul moment în care a fost nevoie de ajutor urgent. În apropiere de Lugoj a apărut un focar de trichineloză, probabil din cauza mistreților, iar 60 de persoane erau în pericol de moarte. La acea vreme, existau deja dese întâlniri și contacte cu Direcția de Sănătate Timiș. M-au sunat de urgență că nu pot face nimic, nu există medicamente. La cine aș fi putut apela, dacă nu tot la Caritas Graz?! În dimineața următoare primul avion a adus 60 de doze de medicamente, nimeni nu a trebuit să fie îngropat, toată lumea a fost salvată. M-am deplasat deseori la Graz, ducând acolo copii bolnavi pentru investigații și tratament. Dar nu numai în Graz, ci și în Elveția, în jurul orașului Basel, și în Germania, la Freiburg, la Köln, și am văzut diferența. Am văzut neajunsurile care ne făceau viața mizerabilă și am încercat să găsesc soluții. Am observat că mulți copii nu beneficiază de controale și tratamente stomatologice. M-am implicat în construirea, amenajarea și dotarea Terapiei preventive din Timișoara, în schimbul căruia medicii i-au primit cu bucurie pe copii pentru tratamente stomatologice. Îi duceam de trei ori pe săptămână cu autobuzul Caritas-ului, câte 25 de copii de fiecare dată. A fost un mare ajutor pentru părinți, deoarece nu trebuiau să cheltuiască bani pentru călătorie și să plătească tratamentul. Și copiii au scăpat de suferință, iar acesta a fost poate cel mai mare ajutor. Șase mii de copii au primit tratament dentar. Aceasta nu este o cifră aproximativă, deoarece au fost înregistrate certificatele de naștere pentru toți copiii. Iar acești 6.000 de copii au învățat să-i respecte și să-i iubească pe stomatologi. În fiecare toamnă, am organizat o mică sărbătoare în clădirea Caritas-ului, unde le-am mulțumit medicilor pentru marele lor ajutor și i-am invitat la o agapă. De fiecare dată când am vizitat o instituție, m-am uitat bine în jur pentru a vedea ce este nou și am găsit multe noutăți. Oare cum ar arăta asta la noi?! Așa am reușit să aducem la Timișoara primul ecograf pentru secția de obstetrică, astfel încât orice anomalie a fătului să poată fi depistată la timp.

Doar atunci când nevoia este mare se arată adevăratul ajutor!

În 1991, a avut loc un cutremur în zonele Voiteg, Ghilad și Banloc, care a avariat puternic casele și nu numai. Schimbările din 1989 și reorganizarea care a urmat au făcut ca autoritățile locale să nu poată acționa cu profesionalism. Aproximativ 400 de case din Ghilad au fost avariate în urma mișcărilor seismice. Am constatat că locuințele cu pereții crăpați nu vor rezista iarna, se vor prăbuși sub presiunea zăpezii. Așa că am cerut sprijinul Landstag-ului din Renania de Nord-Westfalia, astfel încât să putem ajuta cât mai rapid și mai economic posibil. Casele au fost consolidate cu bare de oțel de 16 mm, care au fost fixate în jurul pereților exact ca cercurile de metal care înconjoară butoiul cu doage. Când eram tânăr, în timpul vacanțelor am lucrat și pe șantiere, și întotdeauna mi-am ținut ochii deschiși. Știam că o bară de oțel de 16 mm poate suporta 50 de tone. La niciuna dintre case nu se generează o presiune atât de mare. La capătul barelor a fost sudat un filet, cu un șurub pentru a strânge „cercul“, la nevoie. Nicio casă nu s-a prăbușit. Cu timpul, casele au fost reparate și reconstruite, iar familiile au supraviețuit iarna în siguranță. De asemenea, am asamblat 150 de căsuțe din lemn care puteau fi încălzite. În caz de nevoie, familiile au putut să se adăpostească în aceste căsuțe și nu stăteau afară în zăpadă. De la Caritas Graz am cerut și am primit 1.500 de pături, pe care locuitorii le puteau ridica prezentând cărțile de identitate. Nu au dat prea multă căldură, dar ne-am străduit să-i încurajăm măcar un pic pe oameni. Hrană am livrat săptămânal. În acele zile și eu am dormit în mașină; pereții clădirii parohiei erau groși, dar nu mi s-a părut suficient de sigură în caz de cutremur.

Un alt dezastru natural a avut loc în primăvara anului 2005, când barajul râului Timiș a cedat în apropiere de satul Grăniceri, precum și în alte câteva locuri, provocând inundații care care au cuprins zona în numai câteva ore. Localitatea Cruceni Timiș era atât de înconjurată de apă încât nu se putea nici intra, nici ieși din sat. La scurt timp, patru ore mai târziu, am ajuns la fața locului. „Oameni buni, ce și când o să mâncați?“, a fost prima mea întrebare. „Când vom avea ce, atunci!“, a fost răspunsul. Problema era că nu se putea ajunge în sat decât cu barca, deoarece acesta devenise o insulă, adâncimea apei ajungând până la 3 metri în unele locuri și la 1,5 metri în altele. Din acel moment, timp de 70 de zile, până când drumurile au fost din nou accesibile, am livrat zilnic cu o camionetă din brutăria Caritas-ului din Ciacova 500 de pâini proaspăt coapte locuitorilor. Mirosea atât de bine în camionetă! În prima zi a inundațiilor, locuitorii au cerut apă potabilă curată. Așa că am livrat și 25.000 de litri de apă minerală la Cruceni. Ne-am străduit să asigurăm toate cele necesare comunităților din Cruceni și Foeni. Deoarece și animalele erau înfometate, am transportat peste 100 de tone de cereale cu o barcă cu motor. Motorul a fost transportat mai târziu la Orșova pentru asigura paza frontierei de la Dunăre. Am apelat la Landestag-ul din Renania de Nord-Westfalia, dar oficialul de acolo nu a înțeles exact ce vroiam. Ajutorul a sosit din partea spitalului din Wels, de unde am primit un motor pe care am putut monta pe o barcă. Motorul se află și în prezent în magazia din Ciacova. La vremea respectivă a salvat vieți, deoarece nu exista nicio altă cale de a ajunge în sat, iar bolnavii nu puteau fi transportați la medic. Datorită furajelor, niciun animal nu a trebuit să fie sacrificat. La urma urmei, dacă ar fi tăiat vaca, de unde ar fi avut mai târziu lapte, dacă ar fi tăiat scroafa, anul viitor nu ar mai fi avut purcei. În Cruceni casele avariate i-am înlocuit cu containere pentru locuit, iar după ce casele au fost reparate, aceste containere ne-au fost restituite. Ulterior, Caritas-ul in Ciacova a donat 18 containere de locuit Fundației Rudolf Walter din Timișoara, unde era mare nevoie de ele. Acestea sunt încă acolo. Toate acestea au fost donații și nu i-au costat pe localnici niciun ban. Doar atunci când nevoia este mare se arată adevăratul ajutor. Domnul Rudi Löffelsend, de la Caritas Essen, a fost delegatul Landtag-ului din Renania de Nord-Westfalia, cu care am colaborat foarte mult.

Nu doar veștile rele circulă repede, ci și cele bune

Astfel, mai multe instituții străine și-au oferit ajutorul. Principalul nostru susținător a fost Spitalul Sankt Clemens din Oberhausen, Renania de Nord-Westfalia, care, sub conducerea directorului Hans Rosenkranz, ne-a asigurat 40-50 de transporturi pe an, oferindu-ne tot ce aveam nevoie. Deoarece în timpul dictaturii comuniste funcționau cooperative agricole (CAP-uri), familiile aveau la dispoziție doar până la 15 ari de pământ pentru a agricultură. Oamenii s-au dezobișnuit de muncile agricole, iar odată cu revoluția totul s-a oprit, nu mai era hrană. Am înțeles că nu se putea continua așa. Așa că am apelat la ajutor: primul ministru al Renania de Nord-Westfalia, domnul Johannes Rau, m-a vizitat și ne-a donat tractoare, remorci și utilaje agricole, astfel încât Caritas Ciacova a putut întemeia o asociație agricolă, care a cultivat aproximativ 1000 de hectare de teren. Contribuția anuală pentru proprietari era de 1300-1400 kg de cereale, în timp ce alte asociații aveau mari dificultăți în a da 500 kg. Scopul era de a readuce familiile în agricultură și de a stimula astfel economia. Nu eram preocupați doar de problemele noastre, eram atenți și la instituțiile și spitalele aflate în dificultate. De exemplu, am livrat în mod regulat ajutoare și echipamente spitalului din Caracal. Am donat un lift mare spitalului din Oravița, deoarece puteau muta paturile de la un etaj la altul doar cu mari eforturi. Astfel, liftul le-a ușurat activitatea. Dar, ori de câte ori a apărut o nevoie, am căutat să ajutăm imediat, dacă era posibil. Ani de zile am livrat pâine spitalului de psihiatrie din Jebel. În secția de neurologie erau douăzeci de persoane într-un salon, era imposibil să ne rugăm în tăcere cu bolnavii. Pe atunci lucrau acolo mulți îngrijitori de confesie penticostală, băieți voinici și de treabă, pentru că asistentele calificate puteau fi lovite de pacienți. Îngrijitorii mi-au recomandat ca să mergem în camera de gardă cu pacienții catolici, unde mă puteam ruga cu ei în liniște.

Cel care nu are vise, nu va întreprinde nimic

– Pastorația beneficiarilor din căminele de stat, pentru persoane vârstnice, am început-o în anul 1964, la Arad, unde era un mare azil lângă aeroport. Apoi am vizitat de două sau trei ori pe săptămână și căminul de vârstnici din Ciacova și am văzut care sunt problemele care îi preocupă. Am hotărât că, dacă reușim, vom înființa cândva un cămin pentru persoane vârstnice, unde vom avea grijă de beneficiari într-un spirit creștin, pentru că nu doar trupul are nevoie de îngrijire, ci și sufletul. Le-am chemat pe Surorile Milostivirii de la spitalul din Wels, care au acceptat ca atunci când va fi construit căminul pentru vârstnici, să mă ajute și să-mi arate cum să îi îngrijesc. În Land-ul Renania de Nord-Westfalia, în orașul Moers, în apropiere de Düsseldorf, am găsit un cămin pentru persoane vârstnice care fusese închis pentru că în locul său fusese ridicată o clădire modernă impresionantă. Acest cămin era alcătuit din module, așa că, împreună cu șase prieteni, am reușit să îl dezmembrăm cu grijă și să îl transportăm la Ciacova. Am adus materialul cu peste 30 de camioane. Am demontat totul și apoi am reușit să asamblăm totul în Ciacova, astfel încât am construit un cămin pentru 60 de persoane. În septembrie se vor împlini 25 de ani de la deschiderea căminului, o mare binecuvântare și bucurie pentru cei care ar fi rămas fără îngrijire. În calitate de vicar general, treceam adesea prin oraș în grabă către birou și vedeam suferința copiilor străzii. M-am gândit că ar fi de mare ajutor să-i adăpostim pe acești copii, să-i îngrijim, să-i educăm, să-i readucem la un trai cinstit. În toamna anului 1999, cu ajutorul Fundației Fürstin-Franziska-Christine-Stiftung din Essen, am reușit să achiziționăm o clădire frumoasă și să înființăm un cămin pentru 12 copii, unde, de-a lungul anilor, am crescut un total de 60 de copii în curățenie, disciplină, îngrijire corespunzătoare și atmosferă veselă. Au primit tot de ce aveau nevoie, dar mai ales iubire, cu care nu ne-am zgârcit. În limita posibilităților am participat cu ei și la multe excursii. Vacanța de vară o petreceau la Surduc. Dr. Ilona Becski a amenajat și mobilat două bungalouri pentru copiii săraci. A fost o experiență extraordinară, pentru că doamna doctor nu numai că le dădea mâncare, nu numai că se ocupa de curățenie, dar îi și educa cum să trăiască într-un mod modest și practic în lumea de astăzi. Cu o rândunică nu se face primăvară – acesta este un adevăr străvechi. Am învățat de la părinții și de la profesorii mei, de la prietenii mei un dicton: „Ajută-te pe tine însuți, și Dumnezeu te va ajuta“. Bineînțeles, am reușit să realizez mult mai multe lucruri pozitive decât pot menționa aici, în grabă. De exemplu, o brutărie funcțională, o presă de ulei funcțională, un atelier de tâmplărie, un atelier de reparații și multe altele, sub egida Caritas Ciacova. Pentru toate aceste realizări, în ciuda tuturor eforturilor mele, aveam prea puține forțe, dar, slavă Domnului, existau întotdeauna oameni care să mă ajute. Unul dintre ei este venerabilul preot paroh ortodox Ioan Doț din Obad, cu care lucrăm împreună de 33 de ani. Ne întâlnim în fiecare zi la ora 7 dimineața și discutăm despre program și planurile noastre. Îi sunt foarte recunoscător. Este cu 20 de ani mai tânăr decât mine, și îl rog pe bunul Dumnezeu să-i dea putere ca să-și păstreze această inimă bună față de cei aflați în nevoie. Cred că a fost un mare, mare dar ca să întâlnesc oameni care ne-au stat alături și ne-au sprijinit. Acum îmi cer scuze de la cei care citesc aceste rânduri, pentru că nu am reușit să fac totul perfect. Cel care nu are vise, nu va întreprinde nimic. De multe ori visele mele s-au împlinit, alteori nu, dar consider că bucuria celor care au beneficiat de ajutor a compensat durerea eșecului. Îmi cer scuze tuturor celor care poate nu au primit atenția și respectul pe care le meritau, dar puterea omului este limitată. Omul are planuri, dar Dumnezeu dispune. În concluzie, pot să le spun prietenilor mei, mulți dintre ei aflați acum în eternitate, că putem privi înapoi la aceste vremuri cu liniște sufletească, deoarece nu am trăit în zadar. Dumnezeu să-i binecuvânteze și de acum încolo pe toți oamenii de bună credință și silitori.

– Părinte Kóbor, încheiați ziua și astăzi cu un dialog cu Isus despre cele întâmplate?
– Dialog port cu El chiar și de mai multe ori pe zi, mai ales când apar dificultăți cărora nu le pot face față. Din cauza vârstei mă trezesc devreme și prima mea „ ședință“ o am cu Isus. După șapte operații și greutatea celor 82 de ani, încă mai sunt pe picioare. Îl întreb adesea de ce mă răsfață atât de mult?

x x x

La hirotonirea sa întru preot, Pr. György Kóbor și-a ales motto-ul: „Cred în biruința de pe urmă a iubirii“. Mai târziu a mărturisit, că la acea vreme încă nu știa că aceste cuvinte se găsesc în crezul episcopului Ottokár Prohászka, de la Székesfehérvár. Această credință i-a fost transmisă de părinții și, mai târziu, de profesorii lui, iar această credință este cea pe care continuă să o transmită mai departe Pr. Kóbor tuturor, cu care se întâlnește. Cu ocazia Jubileului de Diamant, îi dorim ca Dumnezeu să-l păstreze în iubirea sa pentru mulți ani de acum înainte. Ad multos annos!

Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara