Fraza citată în titlu constituie un fragment extras dintre cele patru reguli de supraviețuire redactate de călugărul benedictin din Ungaria, Pater Dr. Placidus (Károly) Olofsson, care în 1946, a fost condamnat de un tribunal militar sovietic la zece ani de închisoare în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică și a fost internat în Gulag. Regulile lui P. Placidus au fost evocate de E.S. Iosif Csaba Pál, episcop diecezan, în omilia rostită în cadrul Sf. Liturghii comemorative celebrate duminică, 26 ianuarie a.c. la ora 10.00 în Domul Sf. Gheorghe, Catedrala romano-catolică din Timișoara, cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la deportarea de către autoritățile comuniste a germanilor din România – printre care, din Dieceza noastră, dar nu numai, majoritatea credincioși catolici – la muncă forțată în URSS în 1945. La Sf. Liturghie a asistat E.S. Martin Roos, episcop emerit de Timișoara (a cărui familie a fost marcată de deportarea etnicilor germani în URSS, mama Excelenței Sale numărându-se printre deportați) și pr. Nikola Lauš, canonic catedral, director al Cancelariei Episcopale, în prezența pastorului evanghelic-lutheran, Walther Sinn din Semlac.
La Sf. Liturghie și la manifestările comemorative au participat, E.S. Ulla Krauss-Nussbaumer, ambasador al Republicii Austria în România, doamna Regina Lochner, consulul Republicii Federale a Germaniei la Timișoara, purtătorul de cuvânt al Grupului de Lucru al Minorităților Germane din Europa, Bernhard Gaida, sosit din Polonia. Din țară, au fost prezenți, domnul Ovidiu Ganț, deputat din partea Forumului Democrat al Germanilor din România (FDGR), dl. dr. Paul Jürgen Porr, președintele Forumului Democrat al Germanilor din România, dl. dr. Johann Fernbach, președintele Forumului Democrat al Germanilor din Banat, domnul Erwin Josef Țigla, președintele Forumului Democrat al Germanilor din Banatul Montan, domnul Josef Hölzli, președintele Forumului Democrat al Germanilor din Transilvania de Nord (Sătmar) și nu în ultimul rând domnul Ignaz Bernhard Fischer, președintele Asociației Foștilor Deportați din Rusia. Comunități precum Sânnicolau Mare, Biled, Deta, Gottlob, Liebling, Buziaș, Reșița, Oțelu Roșu, Oravița și Pâncota au fost reprezentate la comemorarea liturgică.
Cadrul muzical al Sf. Liturghii a fost asigurat de Corul „Exultate“ al Domului Sf. Gheorghe, Catedrala romano-catolică din Timișoara sub conducerea organistului Domului, dl. Róbert Bajkai-Fábián. La orgă a cântat Krisztián Kelemen, la vioară Dr. Johann Fernbach, președintele FDGB. Solistă: Renate Binkitsch. S-a interpretat Misa Germană/„Deutsche Messe“ de Franz Schubert, precum și imnul deportaților „Tief in Russland, bei Stalino“, și Te Deum-ul german „Großer Gott wir loben Dich“.
În omilia sa Păstorul Diecezei a redat cele patru reguli de supraviețuire a lui Pater Placidus, care a trecut la cele veșnice în anul 2017, la vârsta de 100 de ani. „Tocmai am ascultat Evanghelia, care vorbește despre ceea ce a săvârșit și săvârșește Isus aici pe pământ. Să ascultăm din nou o parte din ea: »Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi, recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi.« Să ne oprim aici. Ne amintim de deportații noștri care au fost transportați la muncă forțată în URSS doar pentru că erau germani. Acolo au trebuit să îndure torturi crude, mulți au și murit. Suferința umană este un mister. Cu greu îi putem înțelege profunzimea. Pater Placidus descrie modul în care credința i-a ajutat pe el și pe colegii săi prizonieri în acele situații crude. Împreună cu ceilalți deportați, au stabilit patru reguli de supraviețuire. Prima regulă: Nu trebuie să luăm suferința prea în serios și să nu ne plângem. Cea de-a doua: Trebuie să căutăm bucuriile mici ale vieții, pentru că există multă bucurie, dar adesea nu ne dăm seama de ea. Cea de-a treia: Dacă nu vreau să accept că sunt doar o furnică în fața omului cu arma, atunci trebuie să-mi adun toate forțele pentru a arăta, pentru a dovedi că sunt mai uman, mai bun, mai nobil decât cel înarmat. În final, cea de-a patra regulă: Cei care se pot ancora în ceva, sunt capabili să suporte suferința mai ușor. Noi, oamenii credincioși, aveam pe cineva de care ne puteam atașa: de Dumnezeu. »De aceea ne-a fost mai ușor să îndurăm totul. Ar trebui să fiu conștient de faptul că bunul Dumnezeu vrea, de asemenea, să depășesc dificultățile și suferințele actuale – dacă mă ancorez în El, pot face acest lucru mai ușor.«“ – a citat Episcopul Diecezan cuvintele călugărului benedictin.
„Eu nu voi educa elevi, așa cum plănuisem. Sarcina mea va fi ca să-i întăresc spiritual pe camarazii mei prizonieri. Aceasta a fost vocația mea în lagăr timp de zece ani. De aceea am fost cel mai fericit om din întreaga Uniune Sovietică, pentru că că mi-am găsit vocația vieții mele.“ – a relatat Pater Placidus despre anii de detenție. Cu siguranță, toți cei deportați în lagăre de muncă ce se găseau „Tief in Russland, bei Stalino“, adică „Departe în Rusia, la Stalino“ au avut reguli proprii de supraviețuire, și au trăit cu speranța întoarcerii acasă, așa cum descriu versurile cunoscutului cântec amintit mai sus, „Departe în Rusia, la Stalino“: „Va veni vremea și pentru noi, când vom fi eliberați. Atunci vom merge acasă la voi, dragii noștri. Oh, ce fericire ar fi asta.“ Dar pentru mulți, foarte mulți deportați acest vis a rămas, din nefericire, doar un vis…
După Sf. Liturghie cei prezenți, credincioșii și urmașii deportaților, au pornit către Casa Adam Müller-Guttenbrunn, unde au urmat rugăciuni și depuneri de coroane la Memorialul Deportării în Rusia, aflat în parcul lateral al clădirii. Rugăciunea a fost condusă de pastorul Walther Sinn, iar discursul a fost rostit de domnul Ignaz Bernhard Fischer, președintele Asociației Foștilor Deportați din Rusia.
Manifestarea comemorativă a continuat în sala festivă a Casei Adam Müller-Guttenbrunn cu o agapă.
În această duminică, în cadrul Sfintelor Liturghii celebrate în bisericile romano-catolice din Sadova Veche, Oravița, Anina, Orșova, Caransebeș, Oțelu Roșu, Reșița, Bocșa Montană, Steierdorf și Dognecea, de asemenea, comunitățile s-au rugat și ele pentru victimele deportării.
După trecerea României de partea Aliaților, în 23 august 1944, cetățenii români de naționalitate germană au fost considerați, în baza originii lor etni ce, ca aparținând națiunii germane și deci, co-răspunzători (vinovați paușal) pentru război și urmările acestuia. Decretul-lege pentru înființarea Grupului Etnic German (GEG) din 1940, respectiv articolele 2 și 33 din acest decret au oferit temeiul juridic pentru a-i încadra pe toți etnicii germani din România, fără nici o deosebire, în categoria celor care au colaborat cu Germania hitleristă. Drept urmare, în anii 1944-1946 sunt luate măsuri represive împotriva întregii comunități. Principalele măsuri de pedepsire colectivă a minorității germane au constat în: deportarea în URSS a tuturor celor apți de muncă, femei și bărbați, pentru a presta „muncă de reconstrucție“, precum și ridicarea altora pentru „muncă în folos obștesc“ pe teritoriul țării; confiscarea proprietăților comunitare intrate în proprietatea Grupului Etnic German în baza Decretului-lege nr. 485/1944, inclusiv a celor care au aparținut Bisericii Evanghelice C.A. și Diecezei Romano-Catolice de Timișoara, considerate „bunuri inamice“, exproprierea totală a populației germane rurale prin Reforma agrară din 23 martie 1945. Au fost deportați în ianuarie 1945 circa 70.000-75.000 de etnici germani la muncă de reconstrucție în URSS. Ordinul secret al Comitetului de Stat pentru Apărare al Uniunii Sovietice nr. 1761 din 16 decembrie 1944, semnat de Stalin, prevedea mobilizarea și internarea tuturor etnicilor germani capabili de muncă, bărbații în vârstă de 17-45 de ani și femeile în vârstă de 18-30 de ani, aflați pe teritoriile eliberate de Armata Roșie din România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia. Nu urmau să fie ridicate femeile care alăptau copii până la un an. Guvernele acestor țări au colaborat cu autoritățile sovietice pentru punerea în aplicare a cerințelor vecinului de la răsărit. În amintirile și evocările lor, cei deportați descriu momentul ridicării, transportul spre URSS în vagoane de vite, amenajarea unor dormitoare în hale fără încălzire, munca grea în mină, accidentele frecvente, morții în urma inaniției, a bolilor sau a accidentelor, dar și modul în care s-au organizat și s-au ajutat reciproc și s-a îmbunătățit viața celor care au supraviețuit în primii doi ani foarte grei. (Fragmente din volumul Un veac frământat. Germanii din România după 1918 / Hannelore Baier, Deportare, deposedare, discriminare. 1944-1948, pp. 149-157, passim)
Din Dieceza de Timișoara au fost deportați unsprezece preoți, deși delegația Comisiei Aliate de Control din București, Nunțatura Apostolică din București și episcopul Augustin Pacha au cerut insistent exceptarea cel puțin a preoților, călugărițelor și călugărilor de la deportare. S-a reușit, cu ajutorul unui ofițer cu suflet, exceptarea călugărițelor în general, respectiv a candidatelor și novicelor-călugărițe din Timișoara-Josefin. În lunile ce au urmat, episcopul Pacha a călătorit la București, cerând audiențe la regele Mihai, la regina-mamă Elena, la capul guvernului, pentru a încerca medierea întoarcerii credincioșilor săi din URSS, fără însă a fi primit de vreunul dintre cei numiți.
(Hans Hartl, Das Schicksal des Deutschtums in Rumänien (1938-1945-1953), din colecţia „Beihefte zum Jahrbuch der Albertus-Universität, Königsberg” / Pr. XIV, Würzburg, Holzner-Verlag, 1958, p. 121, Hans Bohn (edit.), Zur Geschichte der Klösterlichen Erziehungs- und Bildungsstätten im Rumänischen Banat, Nach den chronologischen Notizen der Ehrw. Schulschwester M. Leonilla Kilzer, Landshut, s.n., 1990, p. 33., Franz Kräuter, Erinnerungen an Bischof Pacha. Ein Stück Banater Heimatgeschichte, Bukarest, Allgemeine Deutsche Zeitung-Verlag, 1995, p. 148, Claudiu Călin, Dieceza de Timişoara între 1948-1989 în Biserica Romano-Catolică din România în timpul prigoanei comuniste (1948-1989), Iaşi, Edit. Sapientia, 2008, p. 98-102.)

Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara