În sala Centrului Diecezan de Tineret, duminică, 19 ianuarie a.c., a avut loc o întâlnire cu temă biblică, cu ocazia Duminicii Sfintei Scripturi, care este sărbătorită în întreaga Biserică universală. Subiectul întâlnirii a fost întrebarea: când și cum s-a stabilit care scrieri sunt considerate Sfinte Scripturi? Scrierile din Biblia ebraică au fost redactate pe suluri de pergament, fiecare sul conținând o singură scriere. (Modelul unui astfel de sul este vizibil în imagine.) Sulurile erau păstrate într-un altar (chivot). Nu exista necesitatea stabilirii unei ordini și era mai puțin nevoie să se decidă acceptarea sau respingerea unei scrieri.
Creștinii, însă, au preferat de la început forma codexului, adică forma de carte, ceea ce a necesitat stabilirea clară a scrierilor care trebuiau incluse și a ordinii acestora. Primii creștini au jucat un rol decisiv în asigurarea faptului că traducerea în greacă a Bibliei ebraice să aibe următoarea ordine: Tora (Legea lui Dumnezeu), Cărțile istorice, Cărțile de înțelepciune și Profeții. Ei au structurat și Noul Testament după același model.
Evangheliile corespund legii lui Dumnezeu, deoarece viața, faptele și învățăturile lui Isus Cristos sunt legile de urmat pentru noi, creștinii. Faptele Apostolilor este singura carte istorică din Noul Testament; ea relatează faptele apostolilor, care se exprimă apoi prin propriile lor scrisori. Similar, cărțile istorice din Vechiul Testament vorbesc despre David și Solomon, care – conform tradiției – se adresează în Psalmi și în cărțile de înțelepciune. La final, în ambele Testamente se află cărțile profetice.
În Noul Testament există însă o singură carte profetică: Apocalipsa. În scrierile profetice ale poporului Israel este adesea menționat Trimisul lui Dumnezeu (mesagerul), care va înfăptui domnia lui Dumnezeu pe pământ. În el, noi, creștinii, îl recunoaștem pe Mesia și Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos. În această privință, Evangheliile se înscriu în continuarea cărților profetice. La sfârșitul Apocalipsei, sunt promise un cer nou și un pământ nou. Aceasta se leagă de cartea Genezei, care începe cu crearea cerului și a pământului. Astfel se închide cercul cărților din Vechiul și Noul Testament.
Paralelizarea celor două testamente conține decizia importantă că ambele aparțin canonului Sfintei Scripturi. Dumnezeul lui Isus Cristos este același Dumnezeu care a creat cerul și pământul, care a eliberat poporul său și care îl călăuzește prin istorie. Respingerea de către Marcion a Primului Testament a fost considerată erezie. De asemenea, a fost respinsă, în primele patru secole creștine, și ideea unei armonizări a Evangheliilor, adică încercarea de a prezenta toate evenimentele relatate de evangheliști într-un mod unitar și fără contradicții.
Cele patru Evanghelii recunoscute nu oferă un singur text sacru, ci descriu fascinația persoanei lui Isus Cristos din patru unghiuri diferite. Relatările sunt, așadar, diferite și este firesc să fie așa. Punctul sacru și imuabil de orientare nu este un text, ci persoana vie a lui Isus Cristos. Viața, moartea și învierea Lui reprezintă Legea lui Dumnezeu pentru noi. Scrierile evanghelice sunt, într-un fel, traduceri ale originalului în diverse contexte culturale. Fără ele, am avea puține oportunități de a-L cunoaște pe Isus Cristos. Dar Cel Sfânt, în deplinătatea sa, nu este un text, ci este El, Domnul nostru Isus Cristos, în puterea Duhului Sfânt, spre slava lui Dumnezeu Tatăl.
Dr. Imogen Tietze, referent de formare