Pr. Andreas Reinholz, originar din Sântana a fost hirotonit preot de către Venerabilul episcop Áron Márton, în anul 1975 după absolvirea Institutului Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia. Între anii 1986-2003 a fost parohul comunității din Timișoara-Iosefin, iar începând din septembrie 2003 a fost numit rectorul bisericii de pelerinaj Maria Radna și parohul acestei comunități. În Schematismul Diecezei, în dreptul numelui său, găsim următoarele titluri: Canonicus Archidiaconus emerit, Decan de Pâncota, judecător în Tribunalul Diecezan. În prezent administrează două parohii: Radna și Bulci, împreună cu filialele acestora. Pe pr. Reinholz l-am rugat să ne acorde un interviu cu prilejul Jubileului de Aur, adică a aniversării de 50 de ani a hirotonirii sale întru preot.

– Părinte paroh, cum v-ați hotărât să deveniți preot?
– M-am născut în Sântana în data de 27 septembrie 1950. Am fost patru frați și o soră, dar din păcate unul dintre frați a decedat acum mai bine de zece ani. Ceilalți frați și sora mea locuiesc acum în Germania. Cea mai mare dintre noi este sora mea, restul suntem toți băieți. Am fi fost șase, dar unul dintre frații mei a murit când avea doar câteva luni. Pentru Jubileul meu de Aur, care va avea loc în data de 15 iunie, cei trei frați vor veni din Germania cu familiile lor, adică cu copii, nepoți și strănepoți. Când eram în clasa a VIII-a, tatăl meu, care lucrase în construcții în Arad, și-a găsit un loc de muncă acasă, la biserică, ca sacristan. În principiu, atunci m-am apropiat mai mult de biserică. Când eram copil nu am fost niciodată ministrant, deoarece la acea vreme erau foarte mulți copii în Sântana, iar parohul prefera să îi cheme să-i ministreze pe cei care locuiau aproape de biserică. După cum am menționat, eram deja în clasa a VIII-a, când un preot originar din satul nostru, pr. Anton Totterer, pe atunci paroh în Șimand, care a fost hirotonit în 1963 la Alba Iulia și a fost coleg de clasă cu pr. prof. Peter Jäger, a murit în 1965 într-un accident de motocicletă. La înmormântarea acestui preot m-am gândit că, din moment ce s-a stins din viață și ne părăsise atât de prematur, cineva ar trebui să preia slujirea sacerdotală în locul lui, să continue munca pe care el o începuse. La acea vreme, pr. Andreas Straub, ulterior consilier arhiepiscopal, vizitator emerit pentru pastorația șvabilor dunăreni și a germanilor care se stabiliseră în Germania din sud-estul Europei, era capelan la Parohia Sântana, așa că m-am adresat lui, împreună cu prietenul meu Franz Marksteiner. Deoarece eram colegi de clasă de opt ani, am decis să mergem împreună și la Alba Iulia. În vara aceea, am învățat și un pic de maghiară de la capelanul nostru, câteva cuvinte și gramatică…

– Nu ați vorbit deloc limba maghiară până atunci?
– Nu, pentru că nu am avut cu cine. În clasa a IX-a, la Alba Iulia, în Școala de Cantori, ne permiteau încă să răspundem în limba germană acelor profesori, care cunoșteau această limbă. Deoarece acasă terminasem primele opt clase în limba germană, dacă profesorul de matematică sau fizică de exemplu îmi punea o întrebare în limba română, nu înțelegeam. Așa că clasa a IX-a a fost destul de interesantă pentru noi, dar în același timp, profesorii ne-au ajutat foarte mult. Începând cu clasa a X-a însă nu au făcut nicio diferență între noi. Învățătorul nostru era pr. Árpád Bartalis, un călugăr franciscan, profesor de limba și literatura maghiară, care era și secretarul episcopului la acea vreme. Era un profesor sever, dacă făceam greșeli ne scădea din note, dar cum eu și prietenul meu am învățat lecțiile cuvânt cu cuvânt, am luat nota zece. Am fost singurii elevi de etnie germană care au luat zece. De asemenea, limba maghiară am putut-o învăța și de la colegii noștri secui. În clasa a IX-a eram 31 de elevi, iar cei mai mulți au venit din Secuime, așa că și noi pronunțam cuvintele în acest dialect. S-au și mirat cei de la Timișoara, când am ajuns acolo ca și capelan, iar pr. Péter Pázmány, parohul de atunci din Iosefin, a exclamat în glumă: Na, a sosit secuiul! După Școala de Cantori am fost admis imediat la Institutul Teologic, așa că am petrecut în total zece ani în Alba Iulia. Veneam acasă doar în vacanțe. La acea vreme, în Sântana erau aproximativ șase mii cinci sute de credincioși vorbitori de limbă germană. Doar secretarul de partid [comunist, n.red.], primarul și milițienii erau de naționalitate română. La Alba Iulia însă am învățat și limba română. Am mai avut doi colegi secui cu care mergeam împreună peste tot, inclusiv la plimbări prin oraș și împrejurimi. De asemenea, ne vizitam în timpul vacanțelor, uneori veneau ei la Sântana, alteori mergeam eu să-i vizitez. Nu eram bogați, importantă era prietenia dintre noi. De altfel, în timpul vacanțelor am lucrat o lună sau două și la o fermă situată între Sântana și Zimandu Nou, unde unul dintre frații mei mai mari era angajat ca inginer. Eram mai mulți tineri de 15-17 ani care lucram, pentru bani foarte puțini. În 1974 nu m-am mai dus la fermă deoarece, deși nu eram încă sfințit diacon, preotul paroh Josef Barthou din Bacova mi-a cerut să fac repetiții cu corul bisericesc, care practic atunci s-a format, înainte de miruirea din 8 septembrie. Preotul paroh a trimis o scrisoare credincioșilor, iar aproximativ șaizeci dintre ei s-au oferit voluntari pentru a face parte din cor. Aveam repetiții în fiecare zi. A existat și o fanfară, însă muzicanții nu aveau partituri. Așa că lor le-am făcut și partituri. După administrarea Sf. Mir – Msgr. Dr. Ferdinand Cziza, vicar general a venit la miruire – localnicii și-au luat rămas bun de la mine, zicând: păcat că voi deveni preot, pentru că aș fi fost un cantor bun.

– De la cine ați moștenit această muzicalitate, Părinte?
– Tatăl meu pe vremuri a cumpărat un acordeon și a învățat să cânte la el, la fel și fratele meu. Eu nu am învățat, însă la școala de cantori, evident, muzica era una dintre materii. În clasa a IX-a încă nu aveam voie să cântăm la pian sau la orgă. Clapele erau desenate pe o hârtie și noi „exersam“ pe acestea, iar profesorul urmărea unde ne punem degetele.

– Cine v-a hirotonit preot?
– Episcopul Áron Márton, de pie memorie. Am fost foarte marcat de comportamentul său, de personalitatea sa. Eram în clasa a IX-a când, înainte de vacanța de Crăciun, am fost chemat în biroul primarului, unde mă aștepta un securist… Mai târziu, episcopul Áron Márton ne-a pregătit și ne-a avertizat în legătură întâlnirile de acest fel, ceea ce ne-a fost de mare ajutor. Odată ce te-ai uitat în ochii episcopului Áron… nu poți uita acea privire. Cred că am fi îndurat chiar și închisoarea, sau cel puțin așa am simțit la vremea respectivă. Anul trecut am călătorit la Altötting, în Germania, unde am ținut o prelegere despre Biserica din România în anii comunismului. Una dintre personajele centrale ale prelegerii a fost arhiepiscopul titular dr. Adalbert Boros, pe care îl cunoșteam personal, deoarece locuise într-unul dintre apartamentele parohiei din Iosefin, unde am petrecut douăzeci și cinci de ani împreună. Părintele Arhiepiscop a fost condamnat la închisoare pe viață de regimul comunist în 1951, iar treisprezece ani mai târziu, la eliberarea sa, nimeni nu a vrut să-l primească. Doar preotul paroh Pázmány a avut curajul să facă acest lucru. De altfel, Securitatea ne-a „acompaniat“ pe mulți dintre noi. Au început să ne viziteze mai des în parohia Iosefin după ce arhiepiscopul Boros s-a mutat acolo. Preotul paroh Pázmány se întâlnea cu ei mai rar, eu însă, fiind cel mai tânăr din Parohie, am fost vizitat mai des. Îmi amintesc că într-o zi Părintele Arhiepiscop a primit vizita Episcopului de Seghedin. Bineînțeles că am aflat și eu despre această vizită. După ce a plecat, Securitatea m-a întrebat ce s-a discutat la prânz. Le-am spus că nu știu, deoarece eu doar serveam la masă, duceam și aduceam farfuriile din și în bucătărie, nu eram tot timpul în cameră. – Trebuie să fi fost preoți din Transilvania, pentru că vorbeau în limba maghiară… – încercam să evit răspunsul. A fost o perioadă în care în fiecare vineri dimineața venea un om de la Securitate și presupun că nu am fost singurii care am „beneficiat“ de această atenție sporită. Poate că această hărțuire constantă a fost unul dintre motivele pentru care, la începutul anilor nouăzeci, atât de mulți preoți germani au părăsit țara.

– După hirotonire, în care Parohie ați început slujirea sacerdotală?
– Parohia Timișoara IV Iosefin, în calitate de capelan, lângă preotul paroh Péter Pázmány. Ne înțelegeam bine. În ziua Sfintei Ana, 26 iulie, a avut loc sărbătoarea hramului în Sântana, la care au fost invitați și preoții de la parohiile învecinate. Stăteam la masă când a sosit poștașul și preotul paroh de atunci, pr. Andreas Straub, mi-a înmânat scrisoarea cu numirile. Prietenul meu Franz primise vestea că va rămâne capelan la Sântana (probabil că pr. Straub a cerut așa, deoarece el era mult mai evlavios decât mine), iar eu urma să fiu trimis în Iosefin. Auzind vestea, preoții parohi care stăteau în jurul mesei s-au ridicat cu toții în picioare și mi-au întins mâna: Sincere condoleanțe, sincere condoleanțe… M-am speriat, și mă întrebam, la ce fel de preot am fost repartizat? A doua zi m-am urcat în tren și m-am dus la Timișoara să mă prezint la preotul paroh și să văd, ce lucruri trebuie să iau cu mine, deoarece numirea intra în vigoare în 1 august. Am avut deci patru zile la dispoziție să mă pregătesc. Am mers în birou, unde m-am întâlnit cu preotul paroh Pázmány și m-am prezentat. – Deci Dumneavoastră sunteți capelanul. Câți frați mai aveți? – a fost prima sa întrebare. – Suntem cinci frați – i-am răspuns. – Dacă veți avea multă răbdare, ne vom înțelege – a spus el. Apoi mi-a arătat camera mea: era în ea o masă rotundă, un pat de fier, patru scaune și o icoană. Eu cumpărasem dulapul și biblioteca, pe care eu și frații mei le-am transportat cu trenul de la Sântana la Timișoara. După ce m-am mutat, în fiecare dimineață m-am prezentat în biroul preotului paroh și, în timp ce el își sorbea cafeaua, discutam despre activitățile zilei. Din păcate, el era deja bolnav la acea vreme și prefera să rămână în birou, lăsându-mă pe mine să fac „munca de teren“: orele de religie și înmormântările. În acea vreme aveam până la trei sute de înmormântări pe an. Recordul meu personal a fost de șapte înmormântări într-o singură după-amiază. La Prima Împărtășanie, copiii germani erau între 30 și 40, iar cei maghiari în jur de 15 sau 20. La acea vreme, în Iosefin erau aproximativ șase mii de credincioși, dintre care patru mii erau de etnie germană și două mii de etnie maghiară. Pentru copiii de naționalitate română proveniți din căsătoriile mixte, orele de religie le-am ținut în parohie. La început, Sfânta Liturghie în limba română se celebra doar în Domul Sf. Gheorghe, unde erau trimiși pe rând patru preoți din oraș, iar mie îmi venea rândul în a treia duminică din fiecare lună. În anii nouăzeci, Sfânta Liturghie în limba română a fost introdusă în toate parohiile și, odată cu ea, și orele de cateheză în limba română. Tot la începutul anilor nouăzeci, au sosit două surori de Notre Dame din Brazilia: sr. Stela Maris Longo și sr. M. Marcela Rockenbach. Superioara lor, sora M. Margit Donhauser, care a sosit din Germania, a fost foarte activă și ne-a ajutat foarte mult. Datorită ei surorile au reușit să cumpere o casă în Iosefin, pe care au extins-o și în grădina acesteia au construit o nouă mănăstire. De asemenea, a fost ideea sorei Margit și construirea grădiniței Notre Dame în vecinătatea clădirii parohiei de atunci.

– Cât de firesc a fost ca să vă continuați slujirea preoțească în Iosefin ca și paroh?
– Am fost numit la cererea fostului meu paroh, preotul Péter Pázmány, care s-a pensionat din cauza bolii avansate. El s-a dus la Ordinarius-ul Sebastian Kräuter, devenit ulterior episcop, și i-a spus că eu sunt acolo de unsprezece ani, îi cunosc deja pe credincioși și că îi recomandă să preiau eu mai departe Parohia. Am petrecut în total douăzeci și opt de ani în Iosefin, până când, în septembrie 2003 episcopul Martin Roos m-a numit paroh al comunității Radna și rector al Bazilicii Maria Radna.

– La Federația Caritas când ați început să activați?
– Imediat după schimbarea regimului, din 1990. În luna martie, s-a înființat Asociația Caritas sub numele de Caritas Timișoara Sanctus Gerhardus, al cărei prim director am fost. După trei ani, în 1993, a fost înființată și Federația Caritas a Diecezei. Istoria Caritas-ului a început cu domnii Josef Wolf și Walther Konschitzky, care au sosit din partea Organizației Caritas Freiburg, și cu care am călătorit la Oradea, unde această organizație caritativă fusese deja înființată, astfel că am avut deja un model. La acea vreme, a fost dificil să obținem autorizațiile de funcționare, deoarece nu existau legile care să reglementeze activitățile de acest gen. Avocatul nostru a găsit doar o lege din 1924. Am călătorit mult în țară și în străinătate la diverse reuniuni și, în același timp, am lucrat și cu organizațiile Caritas din Germania și Austria pentru a transporta pacienți la spitalele de acolo. Nici acasă nu ne plictiseam, aveam multe transporturi de ajutoare de livrat și distribuit, iar după trei ani mi-am dat seama că această muncă este deja prea mult pentru mine, eu vreau să rămân preot, fiindcă aceasta este vocația mea. Așa că în următorii aproape zece ani am fost doar directorul Caritas Timișoara.

„Iubirea lui Cristos ne constrânge pe noi“ – Acestea sunt cuvintele Sf. Apostol Paul din scrisoarea a doua către Corinteni (2Cor 5:14), pe care studentul la teologie Andreas Reinholz le-a ales acum 50 de ani pentru a-i ghida slujirea pastorală. Cu ocazia jubileului său de aur, îi dorim ca iubirea lui Cristos să îl însoțească în continuare pe drumul vieții.

(Pr. paroh Andreas Reinholz vorbește despre anii slujirii sale la Maria Radna într-un interviu anterior, disponibil aici ).

Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara