„Magnificat anima mea Dominum“ – cu aceste cuvinte de bucurie și de laudă ale Preasfintei Fecioare Maria și-a însoțit părintele Bonaventura Dumea cele șase decenii de slujire sacerdotală. La jubileul său de diamant, aceeași cântare de mulțumire răsună în mărturia unei vieți de credință statornică și de smerită dăruire în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor.
În prima zi a lunii mai a.c., pe pagina de Facebook a Primăriei Biled a fost publicată următoarea postare: „Stimați bilezeni, astăzi aducem un gând de apreciere și recunoștință Părintelui catolic Bonaventura Dumea, care la data de 1 mai 1966, în Alba Iulia, a fost sfințit preot. Din aprilie 1988 și până în prezent, Părintele slujește cu devotament comunitatea din Biled, precum și credincioșii din localitățile învecinate, fiind un sprijin spiritual constant pentru toți cei care îi trec pragul. Cu ocazia aniversării acestui moment deosebit, îi invităm pe toți cei care doresc să participe la Liturghia aniversară, care va avea loc duminică, 3 mai, la ora 17:00. Vă așteptăm cu drag!“ La Sfânta Liturghie de mulțumire au fost prezenți și membrii Biroului de Presă al Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara, care ulterior l-au rugat pe părintele Bonaventura Dumea să împărtășească câteva gânduri cu cititorii site-ului Diecezei de Timișoara cu prilejul acestui jubileu.
– Părinte Dumea, cum au arătat primii pași pe drumul vocației?
– M-am născut la 31 ianuarie 1940 în satul Adjudeni, județul Neamț, localitate aflată la aproximativ 10 km de orașul Roman. Prin anii 1600 a venit un delegat de la Roma, din partea Papei, care a întocmit un raport despre situația credincioșilor catolici din Moldova. (Este vorba despre Marko Bandulovič/Bandini [1644–1650], călugăr franciscan misionar de origine bosniacă, devenit ulterior arhiepiscop romano‑catolic și administrator apostolic al credincioșilor catolici din Moldova – n.r.) În acel raport apare menționat și satul Gsiuda falva. Străbunicul meu din partea tatălui a venit pe aceste meleaguri din Ardeal, motiv pentru care în sat era cunoscut drept „Secuiul“, deși nu vorbea limba maghiară. Pe atunci oamenii nu aveau nume de familie în sensul strict al cuvântului. În sat erau cunoscuți ca fiind a lu´ Clopotaru, a lu´ Dascălu, a lu´ Secuiu etc., fiind astfel mai ușor de identificat și de ținut minte. Așa eram cunoscuți și noi: a lu´ Clopotaru. Cu timpul, copiii acestor familii s-au căsătorit și în satele vecine, la Buruienești și Săbăoani. Abia în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, odată cu introducerea Codului Civil din 1865 și modernizarea administrației de stat, numele de familie au început să fie consemnate în mod oficial și stabil în acte. Atunci a fost trecut pentru prima dată „pe hârtie“ și numele Dumea.
Clasele primare le-am urmat în satul natal, pe atunci denumite ciclul I, care cuprindea patru clase. Ciclul II, până în clasa a VII-a, l-am absolvit în Săbăoani. Acolo fusese deschisă, în 1926, prima casă de noviciat a Provinciei Franciscane Conventuale din România. Era o localitate mare, cu 7–8 mii de locuitori; astăzi are aproximativ 10 mii și patru biserici romano‑catolice. În toată regiunea din Valea Siretului, de-o parte și de alta a râului, nu existau sate ortodoxe, și nici măcar o familie ortodoxă. Satul Adjudeni avea aproximativ 4.000 de locuitori și întotdeauna trei preoți, deoarece călugării franciscani nu aveau voie să locuiască singuri. La un moment dat, din satul meu natal proveneau cei mai mulți preoți din Moldova. Din familia mea, și fratele meu mai tânăr cu doi ani, Claudiu Dumea, a devenit preot. A publicat peste 60 de volume, însă a trecut la Domnul în toamna anului 2019.
– Câți frați aveți?
– Am fi fost șapte în total, însă primul copil al părinților noștri a murit la una sau două săptămâni după naștere. Astfel, eu am devenit cel mai mare dintre frații rămași în viață. Acum, din păcate, doar unul dintre ei mai trăiește; locuiește la Roman. După cel de-al Doilea Război Mondial ne-am mutat de la bunica înapoi în casa noastră. În timpul războiului locuiam la ea, deoarece casa ei se afla mai spre marginea satului, unde era mai puțin periculos din cauza bombardamentelor. Acolo, pe Valea Siretului, avioanele rusești și românești zburau atât de jos, aproape de acoperișurile caselor. În 1944 aveam patru ani și încă îmi amintesc că ne-am întâlnit atât cu soldați ruși, cât și cu germani și români. Veneau cu camioane, iar în curțile unor familii se adunau ca să-și gătească mâncarea. Pe noi, copiii, ne trimiteau să furăm roșii și să le ducem pentru gătit. Au confiscat toate animalele din sat și le-au tăiat. Dacă cineva se împotrivea, îl împușcau. Mama și rudele îi întrebau uneori pe soldații ruși dacă sunt căsătoriți și dacă au familie acasă. Unul dintre ei a ridicat trei degete, arătând că avea trei copii. În timpul bombardamentelor dormeam într-o pivniță, un adăpost săpat în pământ, în grădină. La marginea satului era un teren liber, pe care îl numeam Lunca, între Adjudeni și Tămășeni. Acolo ne jucam noi, copiii. Când zburau avioanele și trăgeau cu mitraliera, chiar pe uliță, la trei case mai încolo, a fost lovit un copil. Bunica avea o casă mare, spațioasă. Bunicul murise într-un accident în pădure, iar mama mea era cea mai tânără dintre cele trei surori. Singurul băiat al bunicilor, unchiul și nașul meu de botez, a fost luat în 1941 în armată și trimis la Stalingrad, de unde nu s-a mai întors. Îmi amintesc că l-am văzut o singură dată: a venit acasă îmbrăcat în uniformă militară și ne-a vizitat la bunica, unde locuiam. A sosit împreună cu un coleg militar, iar la plecare i-am dus pe amândoi cu căruța la gara din Roman. A plecat și nu s-a mai întors, iar bunica l-a așteptat o viață întreagă. Au fost soldați care s-au întors după cinci sau chiar șase ani de prin Siberia. De aceea bunica a trăit mereu cu speranța că și fiul ei se va întoarce. Degeaba o rugau fiicele ei, deja căsătorite și așezate la casele lor, să se mute la ele; bunica a rămas acasă, așteptându-și fiul. Spunea mereu: „Dacă totuși se întoarce și bate la geam, să fie cine să-i deschidă…“
– Proveniți dintr-o familie religioasă?
– Da, dintr-o familie foarte religioasă. Îmi amintesc și acum cum tata și mama stăteau în genunchi, în fiecare seară, în prispa casei, și ne rugam împreună Sfântul Rozariu. Tatăl meu fusese elev la un gimnaziu franciscan. Între Roman și Pașcani se află satul Hălăucești, o localitate catolică destul de mare, unde funcționa un gimnaziu al călugărilor franciscani. Acolo tatăl meu a fost coleg cu mulți dintre cei care aveau să devină preoți. După terminarea școlii însă, nu și-a mai continuat studiile.
A adus acasă o ladă plină cu cărți și broșuri religioase. Eu am descoperit acea ladă și, de câte ori aveam ocazia, scoteam câte ceva de citit. Mi-au plăcut foarte mult, fiindcă înainte de război se scria simplu, într-un limbaj atrăgător. Cât timp am stat acasă, am tot descoperit câte o carte din acea ladă.
Dar, cum am mai menționat, după clasa a IV-a nu am mai stat prea mult pe acasă. Clasele V–VII le-am urmat la Săbăoani. Prima clasă de liceu am terminat-o la Roman; între anii 1955–1956 am urmat anul II la Școala de Cantori din Alba Iulia, iar între 1956–1958 anii III și IV la Școala de Cantori din Iași. Examenul de bacalaureat l-am susținut în iunie 1958. Tot în iunie 1958 am fost admis la Institutul Teologic Romano‑Catolic din Iași, de grad universitar, pe care l-am absolvit în 1964. Pe atunci, în sat, oamenii considerau că aceia care, după terminarea celor patru clase primare, își trimiteau copiii să învețe mai departe în alte școli erau, într-un fel, adepți ai comunismului. Se uitau cam strâmb la noi: „Ce vor ăștia?“ Puterea comuniștilor și a guvernului condus de Petru Groza se consolidase în 1947, după abolirea monarhiei. Parcă văd și acum steagurile din acea perioadă. Dar tatăl meu era hotărât ca eu să învăț mai departe. Așa am plecat din satul natal. Nici vacanțele nu le petreceam prea des acasă, fiindcă unii preoți care țineau la mine mă invitau să stau câteva zile în parohiile lor.
– Deci vocația de a deveni preot își are rădăcinile în copilărie?
– Într-un fel, da. Acasă, la Adjudeni, preoții franciscani aveau o legătură strânsă cu noi, credincioșii. Iar când statul a desființat seminarele catolice, foarte mulți dintre elevii școlilor franciscane, chiar și studenți la Teologie, s-au refugiat la Adjudeni. Acolo exista o casă cu etaj și multe camere; în pod erau amenajate dormitoarele. Unii dintre ei purtau deja haina călugărească. Fiind tineri, jucau adesea volei în curtea bisericii, dar se ocupau și de noi, copiii din sat. Iar oamenii din sat erau dispuși să îi ajute.
De exemplu, la sfințirea caselor, după Anul Nou, preotul era însoțit nu doar de ministranți, ci și de membrii comitetului bisericesc, numiți acolo „fecior de biserică“. Grupul era însoțit și de o căruță în care se adunau donațiile credincioșilor. Pe atunci aceasta era considerată contribuția către Biserică. Ce se aduna de la oameni – grâu, porumb, fasole, cartofi, ouă etc. – se punea într-o stamboală, un vas de aproximativ 20 de litri folosit pentru măsurarea cerealelor. Nu știu dacă în Banat este cunoscut acest cuvânt. Când au ajuns la noi, preotul care a sfințit casa m-a întrebat ce vreau să devin când voi fi mare. I-am răspuns că vreau să fiu preot. Aveam doar 3–4 ani atunci. Mai târziu, la școală, învățam destul de bine. Vara mergeam adesea la lucru, împreună cu mama sau cu rudele, cu sapa pe umăr, pe jos. Tata era funcționar public și lucra la diferite primării.
Am fost miruit de episcopul martir Anton Durcovici.
La Săbăoani, clădirea călugărilor franciscani era lângă biserică și avea o curte foarte mare, cât un teren de fotbal, poate chiar mai largă. Într-o parte era dormitorul băieților, în cealaltă cel al fetelor, iar masa o luam la internat. Stăteam acolo toată săptămâna; doar sâmbătă după-amiază mă întorceam acasă. Deja era școală de stat, însă noi, elevii, înainte și după prânz ne rugam în picioare, așa cum fuseserăm învățați acasă, iar profesorii nu ne-au oprit niciodată.
La un extemporal despre originea omului am scris tot ceea ce învățasem despre teoria evoluționistă a lui Darwin, dar la final, jos pe pagină, am notat în limba rusă: „Nimic nu este adevărat.“ Opt ani am învățat limba rusă și nu am uitat nici până astăzi. Îmi amintesc și un cântec: Широка страна моя родная, / Много в ней лесов, полей и рек! / Я другой такой страны не знаю, / Где так вольно дышит человек. „Largă e țara mea natală, multe păduri, câmpii și râuri are. Nu cunosc o altă țară asemenea, unde omul respiră atât de liber.“
În realitate însă, oamenii trebuiau să predea cota. În anii ’50, statul comunist român a impus predarea obligatorie a cotelor din producția agricolă (carne, cereale, lapte, lână), care reprezentau o parte semnificativă din gospodăria fiecărei familii, iar nepredarea lor era considerată o faptă gravă de sabotaj. Țăranii erau obligați să dea o mare parte din ceea ce produceau, iar uneori cantitățile cerute depășeau chiar producția obținută, lăsându-i fără hrană. De exemplu, o rudă de-a mea trebuia să dea cota de carne – un porc –, dar nu avea nici măcar un purcel. A fost nevoit să cumpere un porc de la alții ca să nu fie pedepsit.
În curtea bisericii venea un camion în care se încărcau alimentele adunate, iar între timp cei prezenți erau obligați să cânte: „Lui Stalin slavă, slavă cântăm. Pe drumul lui mai dârz ne-avântăm…“
La Săbăoani, elevii mai învățați vorbeau deschis despre aceste lucruri. În dormitorul lung, cu peste zece paturi, erau cu noi și trei uteciști, membri ai Uniunii Tineretului Comunist. Mai târziu au devenit utemiști, ai Uniunii Tineretului Muncitor. Aproape în fiecare noapte purtam discuții: ei în apărarea colectivizării, iar noi împotriva comunismului. Ei spuneau că vor să înființeze colhozuri, iar noi le răspundeam că știm ce s-a întâmplat în Basarabia, unde rușii au introdus colhozul și oamenii nu aveau nici măcar cu ce să-și îngroape morții. Nu aveau bani să cumpere sicrie; cel decedat era pus într-un țol și astfel era coborât în groapă. Chiar și un cântec circula pe atunci: „Colectiv ți-o trebuit, stai în sac înghemuit.“ La un moment dat, probabil că uteciștii ne-au pârât. Într-o zi am fost chemați în fața conducerii vreo 10–15 băieți, printre care și eu, și ni s-a cerut să scriem cu ce am greșit împotriva ordinii și a sistemului comunist. Drept pedeapsă, am fost exmatriculați timp de două luni.
Episcopul Petru Pleșca
– Ați reușit să terminați cele șapte clase?
– Da. Ulterior am aflat că am avut totuși noroc, fiindcă reprezentanții puterii comuniste au vrut să ne exmatriculeze definitiv, fără posibilitatea de a ne mai continua vreodată studiile. Deoarece examenele de admitere la Școala de Cantori din Alba Iulia au fost amânate foarte mult, ca să nu pierd anul școlar, am dat admitere la liceul din Roman. Abia după terminarea acelui an am reușit să mă înscriu la Școala de Cantori din Alba Iulia, unde am învățat timp de un an. De acolo am plecat la Iași, unde mi-am continuat studiile timp de opt ani.
– De ce nu v-ați înscris direct la Iași?
– Pentru că seminarul nu era încă deschis la Iași. Puterea comunistă a închis în 1948 toate școlile catolice, inclusiv Seminarul Catolic din Iași, și a desființat episcopiile romano‑catolice de București, Satu Mare, Oradea și Timișoara. Pentru formarea preoților a rămas doar Seminarul din Alba Iulia, însă episcopul Áron Márton era și el în închisoare. Cursurile la Iași s-au reluat abia în 1956, la 25 octombrie – nu voi uita niciodată această zi –, în clădirea de pe Dealul Copoului, datorită Msgr. Petru Pleșca, paroh de Grozești/Oituz, pe atunci Ordinarius Substitutus. Clădirea era devastată. La Alba Iulia eram câțiva elevi din Moldova, din Bucovina, din Arhidieceza de București, dar și din Banat, care nu vorbeau limba maghiară: bulgari, germani (șvabi), croați, români etc. În primăvară, pr. Pleșca a venit la Alba Iulia, ne-a adunat pe toți cei care nu vorbeam limba maghiară și a discutat cu fiecare în parte. În toamnă am fost anunțați că putem continua studiile la Iași. Seminarul a funcționat sub denumirea de Secția Română a Institutului Teologic Romano‑Catolic (de Grad Universitar) din Alba Iulia.
– Cine v-a hirotonit preot?
– Episcopul Áron Márton, la 1 mai 1966, la Alba Iulia. Părintele Alajos Gál, coleg de clasă și foarte bun prieten al meu, era la un moment dat și dirijorul corului. El a pregătit cântăreții atât în limba română, cât și în limba latină pentru Sf. Liturghie a hirotonirii mele. La Școala de Cantori am împărțit, într-o noapte, același pat cu el, fiindcă în patul lui se mutaseră șoarecii.
– Care a fost prima parohie unde ați slujit în Dieceza de Timișoara?
– După hirotonire și primiție – adică prima Sfântă Liturghie celebrată în satul natal – începând cu octombrie 1966 și până în martie 1968 am fost capelan la Parohia Giarmata, cu filialele Giarmata Vii și Cerneteaz. Din aprilie 1968 până în noiembrie 1979 am fost paroh la Slatina‑Timiș, de care aparțineau Sadova Veche și Teregova, iar din decembrie 1979 până în decembrie 1986 am slujit la Băile Herculane, cu filialele Mehadia, Topleț și Șumița. După aceea am revenit la Giarmata, în perioada decembrie 1986 – aprilie 1988. Următoarea parohie a fost Lovrin, iar din 1988 am fost numit la Biled, cu filialele Șandra, Dudeștii Noi, Becicherecu Mic și Uihei. Am ales Dieceza de Timișoara fiindcă, în școala de cantori de la Alba Iulia, m-am împrietenit cu mulți studenți originari din Banat, precum pr. Nikola Nakov din Dudeștii Vechi, pr. Mihai Babeu din Slatina‑Timiș. La Giarmata, pe vremea când eram capelan, paroh era viitorul episcop Sebastian Kräuter. Orele de religie la parohie le țineam în limba germană.
– Unde ați învățat limba germană?
– La școală, dar și la Giarmata. Am învățat și limba greacă, iar limba rusă am studiat-o timp de opt ani. M-am gândit că, dacă într-o zi Basarabia va fi eliberată, va fi nevoie de preoți care să cunoască limba rusă și aș putea sluji acolo. Până la urmă, cunoștințele de limbă rusă mi-au fost de folos, fiindcă la Băile Herculane, unde am slujit timp de șapte ani, veneau turiști și pacienți din toată Europa și chiar din America de Sud. Cei credincioși participau și la Sfânta Liturghie. Dacă era un grup mai numeros din Secuime, ne rugam în limba maghiară. Din Polonia veneau uneori și câte 90 de persoane odată. Deoarece am păstorit și comunitatea cehă din Șumița, încet‑încet am învățat și limba lor. La început mi-am cumpărat cărți și am învățat rugăciunile în limba cehă. Am legat multe prietenii cu persoanele care, vizitând Băile Herculane, participau și la celebrările liturgice. Timp de 20 de ani, în concediile mele de odihnă, am mers să înlocuiesc preoți din Germania, Austria, Elveția, ba chiar și din Franța, în parohii unde se vorbea limba germană. Înainte să ajung la Băile Herculane, paroh era părintele Mihály Godó, călugăr iezuit originar din Dorobanți. A petrecut zece ani în închisoare, deoarece s-a opus încercărilor autorităților comuniste de a rupe legăturile Bisericii Romano-Catolice cu Sfântul Scaun. Credincioșii mi-au povestit mai târziu că, în ciuda anilor grei petrecuți în închisorile comuniste – la Jilava, Pitești sau Râmnicu Sărat –, a avut curajul să critice în continuare regimul. A fost arestat din nou în 1979. Cât timp am fost paroh la Slatina‑Timiș, eram „vecini“ din punct de vedere teritorial. De aceea, după ce l-au arestat, de la Ordinariatul din Timișoara m-au rugat să merg la Băile Herculane pentru a celebra Sfânta Liturghie în locul părintelui. Pe el îl judecau la Caransebeș și la Reșița; uneori am participat și eu la proces, împreună cu câțiva credincioși. Era acuzat de comerț ilegal, fiindcă vindea obiecte de cult – statuete mici ale Sfântului Anton și rozarii – și că în predicile sale se pronunțase împotriva ateismului. A fost condamnat și dus în închisoare la București. Cât timp i-am ținut locul la Băile Herculane, aveam doar cheile de la biserică, deoarece casa parohială era încuiată și sigilată de miliție. Abia după câteva luni am avut voie să intru în cămăruța în care locuise părintele Godó. La Slatina‑Timiș, unde am fost trimis de pr. Konrad Kernweisz, Ordinarius substitutus, am avut mai mulți tineri care au ales vocația preoțească: frații Dirschl – Johann, astăzi vicar general, și Mates, paroh de Aradul Nou –, precum și Petru Muțiu și Martin Neagu, care, din păcate, au trecut la Domnul. La Sadova Veche, pe atunci erau aproximativ 600 de credincioși, dintre care 200 veneau în fiecare duminică la biserică. Vorbeau un dialect german diferit de cel șvăbesc. Astăzi, oamenii găsesc tot felul de scuze ca să nu mai vină la biserică.
– Cu prilejul jubileului de 60 de ani de preoție ce gând i-ați transmite tinerilor care aleg vocația sacerdotală?
– Da, duminică, 3 mai 2026, am celebrat în biserica parohială din Biled Sfânta Liturghie de mulțumire cu ocazia jubileului de diamant, adică a împlinirii a 60 de ani de preoție. De 38 de ani slujesc în această parohie. Pe tineri i-aș îndemna să se gândească bine și să nu uite niciodată cuvintele lui Isus: „Nu voi m-ați ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi.“
– Mulțumim pentru timpul acordat.
Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara
