Cu 500 de ani în urmă, la începutul secolului al XVI-lea la mai puțin de 300 de kilometri vest de Timișoara a avut loc o bătălie, care ulterior a afectat atât soarta Diecezei de Cenad, predecesoarea Diecezei de Timișoara, cât și sediul episcopal al acesteia. Este vorba de Bătălia de la Mohács (Ungaria)  din 29 august 1526 dintre armata otomană, condusă de sultanul Soliman I supranumit Magnificul și Legiuitorul și oastea Regatului Ungariei întărită cu trupe germane, cehe și poloneze și condusă de regele Ludovic al II‑lea. În această confruntare forțele numeric superioare ale Imperiului Otoman au învins armata regelui, victorie care a însemnat totodată și sfârșitul Regatului Ungariei ca stat independent. După această înfrângere, teritoriul regatului a fost împărțit în trei: partea centrală a intrat sub dominație otomană, partea vestică și nordică sub stăpânirea habsburgică a regelui/împăratului Ferdinand I, iar partea de est a devenit nucleul Regatului Ungariei de Est, aflat sub conducerea lui Ioan Zápolya și, ulterior, a Principatului Transilvaniei.
După bătălia de la Mohács, ofensiva otomană a continuat în Europa, iar în anul 1552 turcii au cucerit cetatea Timișoarei, și odată cu aceasta, cea mai mare parte a teritoriului Diecezei de Cenad.

Franciscus de Chahol, episcop de Cenad (1514-1526)
Cel mai cunoscut „portret“ al acestui tânăr episcop, care a avut însă un sfârșit tragic, ne este oferit de istoricul Kálmán (Koloman) Juhász, profesor de teologie și preot romano-catolic al Diecezei de Cenad, autorul mai multor cărți, studii și articole, în lucrarea sa în 7 volume despre istoria acestei Episcopii, intitulată: A Csanádi Püspökség története / Istoria Episcopiei de Cenad.
„Regele László Dobzse i-a promis odată, într-un moment de bună dispoziție, marelui său paharnic preferat, Mihály Pálóczi, următoarele: «Îți acord dreptul de a numi episcopul primului scaun episcopal, care va deveni vacant. De îndată ce se va elibera vreuna dintre episcopiile din Veszprém, Győr, Cenad, Vác, Nitra, sau prepozitura din Székesfehérvár — care are rangul unui episcopat —, o voi acorda celui pe care îl vei desemna tu.»“ Deși pare o filă desprinsă dintr-o poveste, în notele de subsol autorul, Koloman Juhász, aduce dovezi clare, că transferul unui asemenea drept de patronat nu a fost un caz izolat în timpul regelui Vladislav al II-lea al Ungariei, de origine poloneză, poreclit ulterior Ladislau Dobzse. (Cuvântul dobrze în limba polonă înseamnă „bine“, iar despre rege se spunea că, atunci când favoriții săi i se adresau cu tot felul de cereri, el răspundea de cele mai multe ori: dobrze, dobrze.) Cert este că, din prudență, Pálóczi a obținut și un document regal care să confirme această promisiune: regele Vladislav al II‑lea își asumase în scris angajamentul de a-i acorda una dintre aceste demnități persoanei desemnate de marele paharnic.
Primul scaun episcopal care a devenit vacant a fost cel de Cenad, deoarece episcopul Miklós Csáky a fost ucis la Nădlac în răscoala țărănească a lui Gheorghe Doja. Astfel, Mihály Pálóczi l-a putut numi în scaunul episcopal de Cenad pe nepotul său, fiul surorii sale, Franciscus de Chahol.
Acest tânăr, pe atunci de aproximativ 20 de ani, a fost cel, mai probabil, student la Bologna. Odată cu demnitatea de episcop și episcopia de Cenad, conform actului de numire al regelui, Franciscus de Chahol a primit cetatea Cenad, orașele, satele, moșiile și toate veniturile acestora, precum și abația din Igriș, care fusese anterior unită în mod legal cu episcopia de Cenad. (Koloman Juhász: A Csanádi Püspökség története, 1500–1552, p. 41.)
Sfântul Scaun însă a amânat confirmarea numirii sale timp de mai mulți ani. Franciscus a trebuit să aștepte șase ani pentru bula papală. În cele din urmă, papa i-a permis lui Franciscus de Chahol să depună jurământul obișnuit în fața nunțiului. La 11 ani după numirea sa ca episcop, ambasadorul venețian Vinzenzo Guidoto l-a descris ca fiind „un bărbat erudit, provenind dintr-o familie bună“, care avea atunci doar 29–30 de ani.
A fost un episcop cu o cultură și un spirit renascentist. A reconstruit cetatea Cenadului și catedrala Diecezei, distruse în timpul răscoalei lui Gheorghe Doja. Din păcate ornamentele catedralei au dispărut, dar interiorul bisericii a fost restaurat. Deși, conform acelor vremuri, ceea ce privește acordarea de proprietăți, Franciscus de Chahol „nu a fost ghidat de interesele Bisericii, ci de «considerente de rudenie», «cu toate acestea, în funcțiile bisericești găsim deja în această perioadă bărbați cu merite deosebite, care, datorită pregătirii lor superioare, au ocupat funcții de rang înalt în dieceza de Csanád.» Koloman Juhász îl citează astfel pe un alt istoric de seamă, Samu Borovszky și opera sa, intitulată: „Csanád Vármegye története 1715 – ig/ Istoria Comitatului Cenad până în anul 1715, (p. 175)”, și continuă cu enumerarea acelor prelați care au studiat la renumitele universități ale vremii: „Szerafin Szegedi, prepozit al capitlului colegial, și Benedek Nagysarlói, canonic, la Universitatea din Viena; Balázs Zákány Szegedi, arhidiacon de Sebeș, la Universitatea din Bologna, János Szegedi, arhidiacon de Timișoara, János Temesvári, precum și canonicii Tiborcz Ilyei, Gergely Szegedi și Tóbiás Orosházi, și-au dobândit studiile superioare la Universitatea din Cracovia.“ (Koloman Juhász:  A Csanádi Püspökség története, 1500–1552, p. 47.)

Sfârșit eroic pe câmpul de luptă
Despre desfășurarea evenimentelor tragice din 1526 de la Mohács, cităm din primul volum al lucrării intitulate Erbe und Auftrag al E.S. Martin Roos, episcop emerit de Timișoara: „Tot mai acută și tot mai vizibilă devenea primejdia care venea din partea turcilor. Sub Chaholy, primele fortificații de pe malul Dunării au căzut în mâinile turcilor: (Turn‑)Severin și Orșova. La pregătirile pentru confruntarea decisivă cu tânărul sultan Suleiman, care începuseră treptat și la cel mai înalt nivel în țară, Chaholy a luat parte în mod activ. În august 1526 și‑a adunat trupele, pe care trebuia să le comande personal, și s‑a îndreptat spre zona Mohács. Aici s‑a întâlnit cu oastea regelui și cu colegii săi episcopi. Se povestește că atunci când i‑au pus coiful pe cap regelui, abia trecut de douăzeci de ani, acesta s‑a făcut dintr‑odată alb ca varul. Între cei doi arhiepiscopi și cinci episcopi care, în 29 august 1526, în sărbătoarea Martiriului Sfântului Ioan Botezătorul, și‑au dat viața pe câmpul de luptă, se afla și episcopul de Csanád. Avea atunci cel mult 34 de ani.“ Ulterior, pălăria-coif a episcopului Chahol a fost găsită pe câmpul de luptă.
Istoricul Koloman Juhász a încheiat paginile dedicate episcopului Chahol cu aceste cuvinte: „Pălăria episcopală, pe jumătate coif, a lui Franciscus de Chahol, găsită pe câmpul de luptă de la Mohács, arată că nici măcar în fața soartei nefaste drumurile lor nu s-au despărțit, iar cea mai mare tragedie națională a marcat și apusul epocii de glorie a vechii Dieceze. Chahol, acest tipic ierarh renascentist, chiar dacă poate nu a știut să trăiască cu atâta evlavie pe cât o cereau vremurile grele, a știut însă să moară cu atât mai eroic. Iar aceasta — a muri — este o artă mai grea, mai măreață decât a trăi; aceasta este dovada unei iubiri mai mari. Nu contau averea, puterea, bucuria vieții; el considera firesc să-și ia sabia și să moară pentru cauza comună a creștinătății.“ (Koloman Juhász:  A Csanádi Püspökség története, 1500–1552, p. 56.)

Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara
Foto: Pălăria-coif a episcopului Franciscus de Chahol, găsită pe câmpul de luptă de la Mohács – astăzi în Muzeul de Istorie Militară din Viena.