Locația: Hospice-ul „Casa Milostivirii Divine“ din Timișoara, condusă de surorile franciscane Fiicele Sfântului Francisc de Assisi (CSFS), în zorii zilei. În paturi zac pacienți care se luptă cu boala necruțătoare, cei mai mulți în stadiu terminal, iar timpul petrecut în această lume se scurge clipă după clipă. Sr. Savia, coordonatoarea acestui centru, intră în fiecare salon, îi vizitează pe cei bolnavi, iar la un moment dat se oprește lângă un pat. Se uită îndelung la pacient și o trimite pe asistenta de serviciu să aducă o lumânare. O aprinde, o așază în liniște pe noptieră și, cu glas domol, începe să se roage… atât mai poate face pentru acel bolnav. După un timp nu foarte îndelungat, muribundul se stinge din viață. Potrivit cercetătorilor, auzul este ultimul simț care dispare la persoanele aflate pe moarte. Astfel, ultimele cuvinte percepute de acea persoană au fost cuvintele rugăciunii rostite de Sr. Savia, înălțându-se spre cer împreună cu sufletul celui decedat.
De câte ori s-a repetat această clipă de rugăciune în anii petrecuți la Hospice-ul din Timișoara, ar putea spune doar acele suflete, care și-au luat-o cu ei în călătoria spre celălalt tărâm, ca pe o ultimă îngrijire, un ultim mesaj din partea celor rămași în urmă.
În data de 3 august 2025, în cadrul evenimentului festiv organizat cu prilejul Zilei Timișoarei, cinci personalități ale orașului au primit titlul de Cetățean de onoare. Printre ele se numără și Sr. Sávia (Ľubica) Lukáčová, din Congregaţia Fiicelor Sfântului Francisc de Assisi, coordonatoarea timp de 15 ani (2007-2022) a Centrului de Îngrijire Paliativă Hospice „Casa Milostivirii Divine“. „Și-a dedicat întreaga viață slujirii celor aflați în suferință, devenind sufletul primului centru de îngrijiri paliative din oraș, Hospice – Casa Milostivirii Divine. Cu o compasiune profundă și o etică a demnității umane, a fost sprijin spiritual pentru pacienți și familii în cele mai grele momente, oferind alinare acolo unde medicina nu a mai putut“ – se poate citi despre Sr. Savia pe site-ul Primăriei Municipiului Timișoara (https://www.primariatm.ro/2025/07/24/ziua-timisoarei-cetateni-de-onoare). La eveniment, un frumos Laudatio a fost rostit de la pupitrul oficial de dl. Herbert Grün, director executiv al Federației Caritas a Diecezei de Timișoara, episcopia însăși fiind reprezentată de Msgr. Johann Dirschl, vicar general. Cu prilejul conferirii titlului de Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara, am rugat-o pe Sr. Savia să ne răspundă la câteva întrebări.
– Cum ați decis să intrați în Congregaţia Fiicelor Sfântului Francisc de Assisi?
– Am intrat în mănăstire în anul 1977, [în Cehoslovacia de atunci – n.red.] însă în mod clandestin, pentru că nimeni nu a știut — nici măcar părinții mei, timp de 15 ani. Era perioada regimului comunist, iar noi umblam îmbrăcate în haine civile. În acele vremuri nu știam prea multe despre viața consacrată. Pe strada noastră locuia o femeie care ne-a invitat, pe mai multe fete tinere, să o însoțim într-o plimbare duminicală. Am mers cu trenul la un institut unde erau îngrijiți bolnavi cu tulburări psihice și persoane cu dizabilități. Acolo am văzut pentru prima dată în viața mea călugărițe îmbrăcate în haine monahale. Am stat de vorbă cu ele și mi-a plăcut foarte mult. Însă și mai mult i-au plăcut surorii mele mai mari, care a fost profund impresionată de viața lor și a dorit să aibă o relație mai apropiată cu acele călugărițe, deși pe atunci nu exista o mănăstire propriu-zisă. În vacanță, sora mea a mers la ele pentru câteva săptămâni, iar eu am însoțit-o, pentru că nu voia să călătorească singură. După această vacanță, mi-a spus, că idealul vieții consacrate este prea mare pentru ea. M-a marcat profund această afirmație, pentru că sora mea — atunci și acum, după mai bine de 60 de ani — o consider cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. Ea este un exemplu pentru mine, și nu îmi puteam imagina ce fel de ideal ar putea fi nepotrivit pentru o persoană ca ea. Am început să cercetez și am aflat că sora mea s-a rugat ca vocația ei să fie transmisă altcuiva. Iar acea persoană am fost eu. Așa am ajuns în congregație.
Am început să lucrez la secția de ginecologie a unui spital, în sala de nașteri. După un timp, sora superioară m-a trimis și la alte secții — așa am ajuns la chirurgie, apoi la geriatrie. Dacă mă gândesc bine acum, în toți acești ani de slujire am fost martoră la viața omului de la naștere până la moarte.
În cele din urmă am ajuns la o pensiune unde locuiau persoane în vârstă. Nu era un cămin clasic pentru bătrâni, ci două blocuri mari, fiecare cu câte cinci etaje, unde locuiau aproximativ 80 de persoane în vârstă — unii singuri, alții împreună cu soțul sau soția — care aveau nevoie de ajutor într-o măsură mai mare sau mai mică. La subsol se aflau cabinetele medicale, cele de reabilitare, fizioterapie, bucătăria și spălătoria. Acolo am fost sora-șefă timp de peste cinci ani, am învățat cum să coordonez o echipă mai mare și am dobândit multe experiențe. Mai multe călugărițe îmbrăcate în civil au lucrat alături de mine.
Directoarea pensiunii era o adeptă a ideologiei comuniste și a regimului, totuși am colaborat foarte bine cu ea, fiindcă era o persoană corectă și ordonată. După schimbarea regimului, în anii ’90, s-a îmbolnăvit de cancer, deși avea doar 44 de ani. În acea perioadă lucram deja la un spital, unde am primit o secție împreună cu celelalte călugărițe. Deoarece vremurile se schimbaseră, am putut purta oficial haina monahală. Fosta mea directoare m-a căutat și m-a rugat să o îngrijesc până la sfârșitul vieții. Și așa am făcut. S-a convertit și s-a spovedit.
– Cum ați ajuns în România, la Timișoara?
– Superioara generală m-a trimis aici, cu misiunea de a ajuta și de a aduna surorile [din România, care sub regimul comunist fuseseră alungate din mănăstire, iar congregația interzisă]. Am trecut granița pe 5 iulie 1995. Atunci m-au auzit pentru prima dată vorbind fluent în limba română. Până să ajung în Timișoara, am învățat și eu o propoziție în română, care mi-a rămas în suflet: Pentru tine, din iubire…
– Înainte să veniți aici, ați mai auzit de România, de Timișoara? Ați știut, unde veniți?
– Nu am știut nimic. La primul Capitlu General al Congregației noastre, organizat după schimbarea regimului comunist au participat și două surori din România, din Orăștie. Pentru noi a fost o experiență un pic mai interesantă, deoarece surorile din România, trăind izolate, au păstrat vechile obiceiuri, vechea formare, chiar de dinaintea Conciliului Vatican II. Totuși, în mănăstirea din Timișoara am învățat foarte multe de la surorile în vârstă.
– Ce a însemnat pentru Dumneavoastră activitatea în Timișoara?
– După aproximativ o jumătate de an în care am încercat să învăț limba română — cu ajutorul câtorva cunoștințe care veneau la mănăstire și cu dicționarul în buzunar — am început activitatea pe teren. Am învățat limba și de la pacienții vârstnici pe care i-am îngrijit, deoarece, începând cu anul 1996, m-am implicat în serviciul de îngrijire la domiciliu, în cadrul Federației Caritas a Diecezei de Timișoara. Am fost binecuvântată cu persoane care ne-au introdus în această societate. De exemplu, doamna Gabi Borș, coordonatoarea pentru îngrijiri la domiciliu, a fost pentru noi o adevărată binecuvântare. Ne-a luat sub aripa ei și ne-a învățat pas cu pas cum să ne integrăm în comunitatea locală. La scurt timp după sosirea în oraș, în biserica Sfânta Ecaterina din Timișoara-Cetate, m-am întâlnit cu un grup de credincioși slovaci. A fost o surpriză mare și plăcută, dar și o alinare sufletească — pentru că ei au sărit imediat în ajutor. Pe parcurs am cunoscut și celelalte comunități slovace din Dieceză, vizitându-le la Vucova, Iosifălău, Brestovăț, Butin (unde am mers mai des), Gătaia, Comloșu Mare, Fântânele, Țipar și Mănăștur. La cererea Episcopiei, împreună cu celelalte surori am preluat și îngrijirea unor preoți, printre care: dr. Adalbert Boros, arhiepiscop titular, episcopul Sebastian Kräuter, și părintele Lorenz Zirener. Am lucrat timp de opt ani ca voluntară, alături de celelalte două surori cu care am venit împreună: sora Skolastika și sora Jana.
– Cum ați ajuns în contact cu Federația Caritas?
– Prin intermediul Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara. Am venit la Episcopie pentru a ne interesa unde am putea activa, în conformitate cu misiunea și carisma noastră — adică îngrijirea bolnavilor. Părintele Episcop Sebastian Kräuter ne-a îndrumat către Federația Caritas. Din această colaborare s-a născut, mai târziu, ideea înființării unui centru de îngrijire paliativă de tip hospice în Timișoara, în vechea noastră mănăstire. Deschiderea oficială a avut loc pe 21 noiembrie 2006. Îmi amintesc bine, pentru că era o zi neobișnuit de călduroasă, cu aproape 20 de grade. La inaugurare a fost prezent și Excelența Sa Jan Soth, ambasadorul Republicii Slovacia la București, împreună cu soția sa, doamna Eva. Ea, împreună cu un grup de soții ale ambasadorilor acreditați la București, ne-au sprijinit inclusiv financiar. Am avut norocul ca Federația Caritas să accepte includerea proiectului nostru printre celelalte inițiative medico-sociale deja existente. Ne-au ajutat și continuă să ne sprijine, alături de binefăcători din Germania și din mai multe țări europene. Astfel, pe 6 februarie 2007, am primit primul pacient în Centrul de Îngrijire Paliativă Hospice „Casa Milostivirii Divine“. La început nu a fost ușor, dar ulterior am început colaborarea cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate, am fost acreditați și recunoscuți ca spital. A fost o muncă enormă, mai ales că eram doar o mână de oameni. Dar este un proiect reușit și necesar pentru Timișoara — fiind, la acea vreme, primul centru de acest fel din vestul țării.
– Ce înseamnă pentru Dumneavoastră această distincție?
– M-am bucurat, în primul rând, pentru că prin acest titlu de Cetățean de Onoare s-a apreciat munca de îngrijire paliativă. În plus, consider că meritul aparține tuturor celor care au lucrat și lucrează alături de noi, de surori. Eu, de fapt, le reprezint pe ele, fiind cea mai în vârstă aici. Totuși, mi-am pus întrebarea: De ce eu? Pentru că nu am făcut nimic ieșit din comun — doar ceea ce Dumnezeu mi-a cerut, ceea ce El m-a rânduit să fac. Iar această slujire am îmbrățișat-o cu toată ființa mea, cu iubire. Iar iubirea nu se explică, ci se trăiește. Am făcut întotdeauna — și fac și acum — un singur lucru: în fiecare zi îi prezint lui Dumnezeu slujirea mea și îi cer binecuvântarea. Și recomand tuturor să facă la fel. Vom vedea cum lucrează Dumnezeu, cum ne pregătește surprize plăcute și minuni. În ziua în care am primit acest titlu, m-am gândit la Pater Berno Rupp SDS, pentru că și el a fost numit cetățean de onoare al orașului Timișoara în anul 2005. Multe persoane — inclusiv voluntarii noștri — mi-au spus după festivitate că idealul pe care îl reprezentăm poate atinge și alte suflete. Poate fi un impuls și pentru tineri, chiar și în sens vocațional. Ar fi frumos dacă, datorită exemplului nostru, cineva ar primi vocație sau ar dori să se alăture echipei de la hospice.
– Unde vă întoarceți acum, când plecați din Timișoara?
– Mă întorc în Moldova, la Satul Nou, lângă Târgu Ocna și Onești. Suntem trei surori care ne ocupăm de îngrijirea bolnavilor și vârstnicilor din cinci sate. Eu mi-am asumat acum sarcina de a-i duce pe pacienți la diferite spitale aflate într-un perimetru de 50–60 de kilometri, pentru internări de o zi. Îi duc dis-de-dimineață, iar după ce termină investigațiile, îi conduc înapoi acasă. Sunt pensionară acum — am timp.
– Și acolo colaborați cu Federația Caritas?
– Da, colaborăm cu Caritasul Diecezei de Iași. Eu sunt voluntară cu contract, iar celelalte două surori sunt angajate. Este o muncă foarte frumoasă, din care am învățat multe. Oamenii sunt smeriți, nu se revoltă din orice, pentru că au o credință profundă. Abia aștept să mă întorc. Gătesc și pentru cei care nu mai au putere să-și prepare mâncarea. Îmi place foarte mult să lucrez în bucătărie. Primesc de la ei legume și zarzavaturi din grădină, mai taie și câte o găină, iar eu le pregătesc, gătesc și le duc mâncarea. Traiul este diferit acolo. Cei mai mulți vârstnici nu au apă curentă în casă, așa că dacă le ducem câte o găleată cu apă, pentru ei este un mare ajutor. Eu m-am regăsit foarte bine acolo. Dar și Timișoara mi-a rămas în inimă — vin mereu cu plăcere aici.
– Cât ani ați petrecut în Timișoara?
– Aproape 30 de ani. Luna trecută am participat la capitlul general al congregației, unde le-am spus surorilor prezente că le doresc să aibă experiențe precum cele pe care le-am trăit eu în misiunea mea din România. M-a îmbogățit enorm din punct de vedere sufletesc, spiritual. Și pe surorile care nu mai sunt printre noi le port în suflet, pentru că de la fiecare am învățat câte ceva. Consider un dar și har de la Dumnezeu faptul că m-a trimis aici.
– Vă mulțumim din suflet pentru timpul acordat!
x x x
În Laudatio, rostit de dl. Herbert Grün, cu ocazia festivității conferirii titlului de Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara, sunt redate și câteva date biografice ale celei onorate. Atfel, Sr. Sávia (Ľubica) Lukáčová s-a născut la 17 noiembrie 1957 la Ružomberok (germ. Rosenberg, în magh. Rózsahegy) , în nordul Slovaciei, provenind dintr-o familie modestă: mama laborantă, iar tatăl dispecer. Cei patru copii ai familiei au învățat de mici să ajute în casă, să îndeplinească atribuții conforme vârstei lor. Acest lucru s-a văzut mai ales când, mama îmbolnăvindu-se, soțul și copii au îngrijit-o cu dragoste și devotament timp de paisprezece ani. Sr. Sávia (Ľubica) Lukáčová a urmat cursurile unei Școli Tehnice, iar mai apoi s-a specializat pe îngrijirea medicală. În vederea organizării și deschiderii centrului de tip Hospice din Timișoara, Sr. Savia a vizitat și s-a inspirat din modul de funcționare al unor centre similare din Brașov, din Suedia, Cehia și Germania. În anul 2022 Sr. Savia s-a pensionat, alegând însă să rămână în România și să ajute în continuare într-un centru al surorilor din congregația ei, în Moldova.
Viața Sr. Savia este o mărturie vie a dăruirii, a credințeis, a slujirii neobosite și a iubirii care nu cere nimic în schimb. Fie că a fost în sala de nașteri, în hospice, în bucătăria din Moldova sau pe drumurile lungi către spitale, a dus cu ea o lumină care a atins suflete. Pentru unii, a fost alinare. Pentru alții, inspirație. Pentru toți, o prezență care a vorbit prin fapte. Și dacă ar fi să rezumăm tot ce a făcut, tot ce a dăruit, tot ce a trăit, am putea spune simplu: Pentru tine, din iubire…
Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara
