Dragi surori și frați, dragi foști deportați în URSS!
Tocmai am ascultat Evanghelia, care vorbește despre ceea ce a făcut și face Isus aici pe pământ. Să ascultăm din nou o parte din ea:
„Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi, recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului“. (Lc 4, 18-19)
Să ne oprim puțin asupra acestor cuvinte. Ne amintim de deportații noștri care au fost deportați în Rusia/ URSS-ul de odinioară/ doar pentru că erau germani. Acolo au trebuit să îndure chinuri crude, privațiuni, mulți au și murit. Suferința umană este un mare mister. Cu greu îi putem înțelege profunzimea.
Să ascultăm acum mărturia unei persoane care a fost deportată în URSS timp de 10 ani și a murit în 2017 la vârsta de 100 de ani. Este vorba despre călugărul benedictin Pater dr. Placidus Olofsson OSB (1916-2017). El descrie modul în care credința l-a ajutat pe el și pe colegii săi prizonieri în acele situații crude. Împreună cu ceilalți deportați, au stabilit patru reguli care i-au ajutat pe mulți dintre ei. Le descriu aici pentru că este posibil ca ele să ne ajute și pe noi, chiar și în ziua de astăzi. Îl citez pe P. Placidus, prin câteva extrase dintr-un interviu, cu puțin timp înainte de moartea sa:
Prima regulă: nu trebuie să luăm suferința prea în serios. Asta nu ar face decât să ne slăbească, în timp ce eu am nevoie de toată energia mea pentru a îndura suferința, spunea călugărul benedictin. Așa că nu permiteam nimănui să înceapă să se plângă. Dacă cineva începea, îl întrerupeam după o jumătate de propoziție și îl rugam să vorbească despre profesia sa și să ne împărtășească din experiența sa. Am învățat nenumărate profesii în acești zece ani… Dar acesta era un concept: nu trebuie să ne plângem! Așadar, prima regulă: nu trebuie să luăm suferința prea în serios și nu trebuie să ne plângem. Nu este o regulă rea nici în zilele noastre, pentru că și nouă ne place să ne plângem. De exemplu, dacă cineva are un Mercedes și benzina a devenit un pic mai scumpă, atunci această persoană se plânge de dimineața până seara de faptul că benzina a devenit mai scumpă.
Părintele Placidus descrie și a doua regulă: trebuie să căutăm bucuriile mici din viață, pentru că există multe bucurii, dar de multe ori nu ne dăm seama de ele. Nu a fost ușor în acele circumstanțe teribile să învățăm că și atunci mai există mici bucurii în viață. Ar trebui să le descoperim și să ne bucurăm, pentru că aceasta este arta de a trăi, ne-a spus părintele Placidus. În acea perioadă, aveau loc Jocurile Olimpice de la Helsinki (în vara anului 1952). Jucam și noi Olimpiada și o făceam în felul următor: 6 sau 8 persoane dintre noi se întreceau să vadă cine poate găsi mai multe mici bucurii în timpul zilei. Aceștia ar fi fost câștigătorii. Acești câștigători formau apoi un al doilea grup, în care găseam apoi câștigătorul Olimpiadei. Odată am avut un câștigător care găsise 17 mici „delicii“ într-o singură zi. Iar la final a spus: „Fraților, nu am avut timp să sufăr, pentru că a trebuit să caut micile bucurii și să le tot repet în minte, astfel încât să le pot enumera seara.“
A treia regulă, potrivit Părintelui Placidus: dacă nu vreau să accept că sunt doar o furnică în fața omului cu arma, atunci trebuie să-mi adun toate forțele pentru a arăta, pentru a dovedi că sunt mai uman, mai bun, mai nobil decât omul cu arma. Asta ne-a mobilizat energia, a spus părintele Placidus și a dat și un exemplu concret: La un moment dat am primit de semnat o hârtie prin care ni se spunea că în 6 zile ni se va permite să ne întoarcem acasă. Asta însemna că nu mai trebuia să muncim în aceste ultime 6 zile. Dar în timp ce eram încă ocupați să semnăm hârtia, directorul fabricii a venit la noi strigând furios că nu va mai primi o bine-meritată primă pentru că nu vom îndeplini planul în acele zile. Acum aveam ocazia să arătăm cine suntem, să ne dovedim umanitatea. Am decis că un grup dintre noi, deși nu eram obligați să facem acest lucru, vom îndeplini această lucrare în următoarele 6 zile, astfel încât directorul să își primească bonusul. Este un lucru mărunt, dar ne-a ajutat foarte mult în încrederea în noi înșine. Am reușit să arătăm persoanei care ne-a umilit timp de 10 ani că suntem oameni, că suntem diferiți de el.
A patra regulă: cei care se pot ancora în ceva puternic sunt capabili să suporte suferința mai ușor. Noi, credincioșii, aveam de cine să ne putem agăța: de Dumnezeu. De aceea ne-a fost mai ușor să suportăm totul. Am adăugat faptul că El este atotputernic și vrea ca noi să supraviețuim tuturor. Asta a fost ceva măreț!
Până aici mărturia părintelui Placidus…
Dar cele patru reguli ale lui Pater Placidus, reguli ale supraviețuirii sunt – cred, dragi frați și surori – valabile și pentru noi: nu trebuie să luăm prea în serios suferința; trebuie să recunoaștem și să sărbătorim micile bucurii ale vieții; nu trebuie să pretindem „eu sunt cea mai bună persoană de pe pământ“, pentru că și cel de lângă mine poate fi o persoană deosebită, dar în circumstanțe dificile trebuie să fiu mai nobil decât cei din jurul meu; și în cele din urmă: trebuie să fiu conștient că și Dumnezeu vrea ca eu să depășesc dificultățile și suferințele actuale – dacă mă ancorez în El, pot face acest lucru mai ușor.
Astăzi ne rugăm pentru dragii noștri deportați, de acum 80 de ani, care au plecat deja la Casa Tatălui Ceresc, la Dumnezeu, dar și pentru cei care sunt încă în viață, pentru ca atât unii, cât și celilalți să experimenteze apropierea și bunătatea lui Dumnezeu. Fie ca ceea ce putem învăța de la ei să fie un ghid pentru noi în viața noastră. Amin.
Domul Sf. Gheorghe,
Catedrala Romano-Catolică din Timișoara,
Duminică, 26 ianuarie 2025, ora 10.00
Sf. Liturghie în limba germană