Sub protecția sfinților ocrotitori – Sf. Carol Borromeo

În Lexiconul catolic german, dar și în cel maghiar, la termenul „sfânt ocrotitor“ se poate citi: „sfânt ocrotitor, patron, patroană: un sfânt / o sfântă ales de un popor, de o dieceză, de o localitate sau de o persoană juridică cu aprobarea Sfântului Scaun ca protector ceresc. În cazul bisericilor este acel sfânt titular, în cinstea căruia este consacrat altarul principal și sub a cărui protecție se află de obicei mănăstirea sau așezământul în cauză“. Iar titlul unei biserici (în limba latină titulus ecclesiae) este „o persoană divină sau creată (sfânt) în cinstea căreia este dedicată sau denumită o biserică. Pe lângă acea persoană, titlul bisericii poate fi și misterul divin care îi aparține“.

„Amatissimi figliuoli“ – Copiii mei preaiubiți…
„…aprindeți-vă inimile spre ceea ce se cuvine fiilor: trebuie să ne străduim mereu să avem înaintea ochilor lucrările lui Dumnezeu și să recunoaștem nu doar în prosperitate, ci și în încercările acestei lumi mâna Sa puternică; astfel, în toate lucrurile, să-L binecuvântăm și să-I mulțumim fără încetare, așa cum ne învață de atâtea ori Scripturile și exemplele Sfinților. Trebuie să ne străduim să înțelegem ce dorește de la noi Maiestatea Divină prin astfel de fapte, căci toată bunătatea Sa este îndreptată spre binele nostru. Mai ales trebuie să facem acest lucru cu mai multă grijă ori de câte ori ne descoperă iubirea Sa printr-un har nou — precum acesta, de a fi stins în cele din urmă ciuma, cu care începuse atât de înfricoșător să lovească acest oraș și atâtea părți ale diecezei sale.“ Astfel se adresa Cardinalul Carlo Borromeo, arhiepiscop de Milano, poporului său iubit, într-un memorial apărut în anul 1579, scris după epidemia de ciumă, intitulat: Memoriale di Monsignor Illustrissimo e Reverendissimo Cardinale di S. Prassede, Arcivescovo, al suo diletto popolo della Città e Diocesi di Milano.
Astăzi, după secole, în biserica dedicată Sf. Carol Borromeo a comunității din Iecea Mare, aceste cuvinte răsună cu o forță aparte. Chiar dacă în prezent în localitate au rămas doar puțini credincioși romano-catolici, fiecare întâlnire, fiecare rugăciune păstrează vie dorința de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru darurile și harurile sale, și de a rămâne uniți în fața încercărilor. Cuvintele Sfântului Carol Borromeo încurajează și astăzi, ele vorbesc despre grija față de ceilalți, și despre speranță — valori care stau la baza credinței creștine și în zilele noastre.
Iecea Mare este acum filiala Parohiei Jimbolia, iar comunitatea sărbătorește hramul bisericii în 4 noiembrie, sărbătoarea sfântului patron ocrotitor. După Sf. Liturghie de la ora 10.00, pașii credincioșilor se vor îndrepta către cimitir, unde se vor ruga la mormintele strămoșilor.

Reformator și sfânt ocrotitor împotriva ciumei
Carol Borromeo s-a născut în data de 2 octombrie 1538 în localitatea Arona, în acea vreme parte a Ducatului de Milano, astăzi provincia Novara, Italia. Din biografia sa reiese, că a studiat dreptul canonic și civil la Universitatea din Pavia, unde s-a remarcat prin seriozitate și rigoare academică. La vârsta de 21 de ani a obținut doctoratul în ambele ramuri ale dreptului (utroque iure), o calificare prestigioasă în epocă. Formarea sa juridică a stat la baza reformelor pe care le-a promovat ulterior în Biserică, cu accent pe disciplină, educație și slujire pastorală. La doar 22 de ani a fost numit cardinal de către unchiul său, Papa Pius al IV-lea, iar ulterior a devenit arhiepiscop de Milano. Carol Borromeo a fost una dintre figurile centrale ale reformei catolice din secolul al XVI-lea. După ce a fost numit cardinal și arhiepiscop de Milano, a devenit principalul promotor al aplicării hotărârilor Conciliului de la Trento (1545–1563), care vizau reînnoirea spirituală și disciplinară a Bisericii. În calitate de secretar de stat al Vaticanului, a sprijinit reluarea lucrărilor conciliului și a contribuit la redactarea Catehismului Roman. Ca și arhiepiscop, a pus în practică reformele tridentine în dieceza sa: a fondat seminarii, a promovat educația clerului, a vizitat personal parohiile și a încurajat o viață liturgică mai profundă. „Dacă Papa a fost cel mai mare susținător al Conciliului de la Trento, atunci Sfântul Carol Borromeo a fost, fără îndoială, cel mai zelos împlinitor al acestuia. A simțit o profundă venerație față de conciliu, pe care îl considera un fapt sfânt și divin — o manifestare clară a voinței lui Dumnezeu, cuvântul viu al Duhului Sfânt. Atât de mult prețuia hotărârile Conciliului, încât orice nesupunere față de acestea o considera o împotrivire față de Dumnezeu. Așa cum citea Evanghelia în genunchi și cu capul descoperit, tot astfel a dorit să cunoască fiecare hotărâre și decret al Conciliului: le-a citit, le-a studiat, le-a meditat de nenumărate ori, până când le-a cunoscut deplin și desăvârșit. De aceea, contemporanii săi l-au numit „Conciliul Tridentin viu“ – a scris despre el Cesare Orsenigo în volumul său intitulat „Vita di S. Carlo Borromeo“ (1911). Tot aici, autorul menționează: „Aplicarea reformei nu a fost pentru Carol Borromeo o simplă obligație, ci o misiune arzătoare. A promovat cu energie reînnoirea spirituală atât la Roma, cât și în afara ei, cu o intensitate care nu a trecut neobservată. Într-o scrisoare confidențială, umanistul Annibal Caro nota cu admirație: «Roma nici nu este de ajuns pentru zelul său. Vrea să facă același lucru cu întreaga lume.»“
Un alt episod din viața Sf. Carol Borromeo îl prezintă pe arhiepiscopul din Milano ca un adevărat păstor al poporului, în timpul a două mari nenorociri, care au lovit orașul și întreaga dieceză: foametea din anul 1570, care a adus suferință și lipsuri în rândul celor mai vulnerabili și marea epidemie de ciumă din 1576, care a pus la grea încercare nu doar trupurile, ci și sufletele comunității. Arhiepiscopul de fiecare dată a dat dovadă de compasiune activă și curaj, deoarece a încercat să aline suferința oamenilor, cheltuind propria avere pe mâncare și construirea spitalelor, unde a asigurat, prin călugări capucini, și îngrijirea bolnavilor. În timpul foametei a început construcția unui seminar, tocmai pentru a asigura și în acest fel, locuri de muncă, și astfel un minim de venit pentru nevoiași. În ciuda faptului, că în timpul izbucnirii epidemiei Sf. Carol nu s-a aflat în Milano, „de îndată ce a aflat vestea despre izbucnirea epidemiei, Carol Borromeo s-a întors cu o îndrăzneală nobilă la Milano și nu a mai părăsit orașul până când ciuma nu a dispărut complet“ – a scris Cesare Orsenigo.
Carol Borromeo a decedat la Milano în ziua de 3 noiembrie 1584, la vârsta de numai 46 de ani. „Toate obiectele sale bisericești le-a lăsat Catedralei din Milano, biblioteca sa a fost încredințată capitlului, iar predicile și manuscrisele — episcopului din Vercelli. Întreaga sa avere, cu excepția unor pensii modeste pentru servitorii săi, a fost donată marelui spital din Milano, pe care l-a desemnat drept moștenitor general. A poruncit ca trupul său, indiferent unde îl va surprinde moartea, să fie îngropat în Catedrala din Milano — nu într-un sarcofag, ci în pământ, într-un mormânt simplu, la picioarele marelui altar. A dorit ca preoții și credincioșii, stând lângă acel loc, să-și amintească mai ușor de el și ca rugăciunea pentru sufletul său să se înalțe mai sincer. A cerut ca înmormântarea să fie cât mai simplă: a dispus ca pe altar să nu fie mai mult de șase lumânări, lângă catafalc nu mai mult de opt torțe, și nicăieri altundeva în biserică să nu se aprindă lumânări cu această ocazie“ – a menționat Cesare Orsenigo despre Testamentul arhiepiscopului Carol Borromeo, care a fost ridicat la cinstea altarelor în data de 1 noiembrie 1610 de papa Paul al V-lea. Datorită grijii acordate bolnavilor, Sf. Carol Borromeo a fost ales și patronul celor care sufereau de ciumă.

„GROS IEZA IN TEMESW BANNAT“
Despre localitatea Iecea Mare se pot citi în lucrarea E.S. Martin Roos, episcop emerit de Timișoara, intitulată: Erbe un Auftrag (volumul I/2a, cap. 5), următoarele: „Iecea Mare se numără printre așezările germane clasice din Câmpia Banatului, apărute în perioada celei de-a doua colonizări tereziene. Consilierul administrativ von Hildebrand și inginerul Johann Sax au trasat satul în formă de tablă de șah, cu 200 de locuințe, pe domeniul Jecza. Coloniștii au sosit din Lorena, Luxemburg și din regiunea Rinului. Primul „Status Animarum“ din 1767 consemnează 508 suflete, număr care a crescut la 808 în anul următor și a depășit o mie în 1769. Se spune că familiile cu zece până la douăzeci de copii nu erau o raritate nici în deceniile următoare în Iecea Mare. (…) Sigiliul oficial al comunității înfățișa o brazdă de plug deasupra unui ciot de copac, din care răsăreau două mlădițe noi, flancând lama plugului. Alături era inscripția stângace și cu o formulare gramaticală șovăielnică: „GROS IEZA IN TEMESW BANNAT“. (…) În jurul anului 1780, credincioșii catolici din Iecea Mare au construit biserica parohială zidită din piatră și materiale durabile, realizată într-un stil ce reflectă atât barocul târziu, cât și clasicismul în afirmare. Nu există date precise despre procesul de construcție, nici despre meșterii și artizanii implicați, însă este de presupus că aceștia proveneau din localitate sau din împrejurimi. Cert este că mobilierul bisericii a fost realizat pe plan local. Cele 36 de bănci au fost lucrate de tâmplari, iar altarele și statuile au fost create tot în Iecea Mare de către constructorul de altare Konrad Staud, stabilit aici încă din 1767 (și decedat la venerabila vârstă de 100 de ani). Înainte de construirea bisericii, în jurul anului 1773, inventarul menționează un altar „ridicat de Bräder“, precum și un amvon „ridicat de Bräder“. După anul 1780, dotarea treptată a bisericii poate fi urmărită pas cu pas. În 1784, altarul principal era format dintr-un tabernacol nou, împreună cu 6 sfeșnice aurite… imaginea Sfântului Carol Borromeo, amvonul fiind încă cel vechi. Pe altarul Sfintei Cruci se afla un crucifix mare, alături de un alt altar încă nefinisat, cu o pictură de altar realizată din scânduri și pictată cu acuarele. În 1793, altarul principal era deja aurit, marmorat în albastru, cu pictura Sfântului Carol pe pânză, precum și reprezentarea Preasfintei Treimi. Altarul lateral dedicat Neprihănitei/Imaculatei Concepții era de asemenea marmorat în albastru și aurit, iar amvonul era deja finalizat. În cor se afla o orgă cu șase registre, vopsită în verde și aurită, care în 1805 era deja deteriorată, aproape inutilizabilă. Cele trei clopote metalice aflate în turnul bisericii sunt descrise în anul 1805 după cum urmează: unul de 4 chintale, unul de 2 chintale și 7 livre, iar cel mai mic de 1 chintal. În 1810 exista deja un steag al trăgătorilor, având imaginea Sfântului Carol Borromeo. Din 1832, biserica dispunea de un al cincilea clopot, cu greutatea de 8 chintale, iar în jurul mijlocului secolului a fost instalată o orgă cu 12 registre, realizată de Johann Josephi.“
Despre Iecea Mare, istoricul Samu Borovszky a consemnat: „Pe locul actualelor comune Iecea Mică și Iecea Mare se afla în Evul Mediu localitatea numită Öcse (sau Ősze), care în anul 1467 aparținea comitatului Timiș, în 1479 comitatului Cenad, iar între anii 1482–1497 din nou comitatului Timiș. Localitatea a fost distrusă în perioada ocupației otomane. Pe harta realizată de Mercy, apare sub forma „Jetsaa“ în districtul Timișoarei, fiind menționată printre locurile nepopulate.“ (cf. Magyarország vármegyéi és városai – Torontál vármegye / Comitatele și orașele Ungariei – Comitatul Torontal [1896–1914]).

De la Iecea Mare în Bărăgan
„Secolul trecut va rămâne în istorie și ca secolul expulzării. Șvabii bănățeni au fost victimele a două deportări: în Uniunea Sovietică, în ianuarie 1945, și în Câmpia Bărăganului, în iunie 1951. Au fost evenimente care au zdruncinat din temelii comunitățile și au adus dureri de negrăit multor familii. Acestea au lăsat o amprentă profundă în memoria colectivă a șvabilor bănățeni“ – se menționează în în volumul intitulat: Deportiert in den Bărăgan, 1951-1956: Banater Schwaben gedenken der Verschleppung vor fünfzig Jahren, editat de Walther Konschitzky, Peter-Dietmar Leber și Walter Wolf. În cartea, care cuprinde și mărturii ale deportaților de etnie germană (șvabi), se găsesc date referitoare la numărul celor expulzați din localitățile natale. Din Iecea Mare au fost deportați 388 de locuitori germani în Bărăgan.
„Astăzi trebuie să cauți mult ca să mai găsești «Ciulinii Bărăganului», așa cum îi descrie Panait Istrati. Aproape că au dispărut din această parte a țării, unde abia mai există un petic de pământ liber, căci orașele mici oferă puține locuri de muncă, iar terenul agricol este prețios. «Pentru mulți dintre noi, e singurul lucru care ne ține în viață», spune Hedwig Ion, născută Gilde. (…) Hedwig Gilde spune că singura căldură pe care a simțit-o vreodată, ca și copil deportat într-o colibă de lut și mai târziu într-o casă improvizată din pământ, a venit de la astfel de ciulini. Îmi povestește că a fost adusă aici din Iecea Mare la vârsta de treisprezece ani, împreună cu părinții ei, dar a crescut cu bunicii. Nu îi este ușor să vorbească, dar continuă: mama ei a fost deportată în Rusia în 1945; tatăl ei se afla deja într-un lagăr de prizonieri de război. Cele două lagăre nu erau de fapt foarte departe unul de celălalt, dar familia nu știa acest lucru atunci — au aflat abia când tatăl s-a întors din Rusia, în mai 1951. Câteva săptămâni mai târziu, familia a fost aleasă și dusă în Bărăgan. Acolo și-a petrecut Hedwig ultimii ani ai copilăriei și tinerețea, în sărăcie. (…) Când deportarea a fost ridicată la sfârșitul anului 1955 și tuturor li s-a permis să se întoarcă acasă în primăvara lui 1956, Adam Gilde și familia sa s-au numărat printre puținii care au fost condamnați la încă doisprezece ani de domiciliu forțat în Bărăgan. Hedwig Gilde avea atunci nouăsprezece ani. «Când am auzit vestea…» începe să plângă – și cine ar putea să o învinuiască? «A fost cea mai grea perioadă din viața mea, când toți ceilalți se întorceau în satele lor șvăbești, când toți prietenii mei și toți tinerii bănățeni părăseau Bărăganul, iar eu trebuia să rămân aici… și aici am rămas până astăzi»“ – se poate citi mărturia ei în acest volum.

Semne ale cinstirii Sf. Carol Borromeo în Timișoara
În lucrarea a E.S. Martin Roos, episcop emerit de Timișoara, intitulat: Erbe un Auftrag, volumul I/2a, cap. 2, autorul citează câteva rânduri din jurnalul călugărilor iezuiți din Timișoara, consemnate în data de 30 mai 1739, în perioada imediat următoare ciumei, care a devastat și acest oraș. Descrierea pregătirii pentru Sf. Liturghie de mulțumire care urma să fie celebrată duminică, 31 mai 1739, amintește că pe una dintre panourile pictate de pe altarul principal este înfățișat și Sf. Carol Borromeo. Deci în acel timp acest sfânt era deja venerat și la Timișoara. O statuie a Sf. Carol Borromeo se află și pe Coloana Ciumei/Coloana Preasf. Treimi din Piața Unirii din Timișoara (monument istoric cu codul LMI TM-III-m-A-06313), ridicată între anii 1755–1758. Arhiepiscopul de Milano este înfățișat cu o cruce în mână, cu fața către Domul Sf. Gheorghe. În Catedrala romano-catolică din Timișoara, în partea dreaptă a altarului principal se găsește o altă statuie a Sf. Carol Borromeo, sculptată din lemn, aurită, deoarece arhiepiscopul de Milano a fost și patronul spiritual al împăratului Carol al VI-lea, ctitorul Domului din Timișoara.

Comemorare comună și rugăciune comună
Exemplul Sfântului Carol Borromeo rămâne și astăzi o chemare la slujire, la speranță și la responsabilitate față de comunitate. Figura sa continuă să fie o călăuză pentru toți cei care rămân fideli credinței.
Cei care îl venerează se pot ruga prin novena dedicată Sfântului Carol, disponibilă în prezent în limba maghiară și engleză. Această novenă ajută la aprofundarea spiritualității sfântului și oferă ocazia legăturii personale cu cei care se roagă. Astfel, amintirea se transformă în rugăciune, iar rugăciunea într-o relație vie: cu Sfântul Carol, unii cu alții și cu Dumnezeu.

Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara