Cu ocazia Anului Sfântului Francisc din Assisi, la 75 de ani de la acele evenimente, aducem un omagiu călugărilor Provinciei Franciscane „Sfântul Ștefan“ din Transilvania, care în noaptea de 20 august 1951 au devenit victime ale persecuției autorităților comuniste. Călugării au fost scoși cu forța din mănăstirile lor și duși la Mănăstirea Maria Radna, transformată într-un lagăr de concentrare, unde timp de mai multe luni au trăit în regim de domiciliu obligatoriu, în condiții extrem de grele. Această comemorare nu este doar evocarea unui eveniment istoric, ci și un gest de respect față de cei care, în cele mai grele împrejurări, au rămas fideli credinței, vocației și comunității lor.

După cum se poate citi pe site-ul Provinciei Franciscane din Transilvania (ofm.ro), „Cei patruzeci de ani dintre 1948–1989 au însemnat o perioadă de grele încercări pentru viața Provinciei Sfântul Ștefan din Transilvania. Decretul de stat nr. 810/1949, prin care au fost desființate ordinele călugărești, nu s‑a aplicat Ordinului Franciscan. Ulterior, prin presiuni, confiscări, amenințări și persecuții s‑a încercat distrugerea provinciei, însă fără rezultat.
Etapele tentativei de desființare au fost următoarele: în 1948–49 cea mai mare parte a mănăstirilor a fost confiscată, iar frații au fost alungați din ele. Pe lângă biserici s‑au lăsat doar una‑două camere pentru câte o persoană. În seara și noaptea zilei de 20 august 1951, trupele Securității au năvălit în mănăstiri și în toate locurile unde se aflau călugări franciscani. În decurs de una‑două ore au fost obligați să‑și strângă strictul necesar, iar apoi au fost transportați cu camioanele la mănăstirea lor din Maria‑Radna, cu intenția de a‑i înfometa. Deoarece acest lucru nu s‑a produs, în mai 1952 frații au fost împărțiți în trei tabere: la mănăstirile din Baia de Criș, Dej și Estelnic.”
Oare acțiunea din 20 august 1951 a fost o simplă coincidență sau autoritățile comuniste au ales în mod deliberat sărbătoarea Sfântului Ștefan pentru ridicarea și transportarea călugărilor din Provincia Transilvană „Sfântul Ștefan” la Maria Radna?
Sursele care ne stau la dispoziție nu menționează în mod explicit că data de 20 august ar fi fost aleasă din cauza sărbătorii Sfântului Ștefan. Totuși:

  • Pentru Provincia Franciscană „Sfântul Ștefan“ din Transilvania, sărbătoarea patronului provinciei avea o importanță deosebită, astfel că momentul ales a reprezentat o «coincidență» cu o puternică încărcătură simbolică.
  • Puterea comunistă folosea deja în mod conștient o strategie de programare a acțiunilor represive în timpul sărbătorilor religioase, pentru a slăbi rezistența spirituală a comunităților.
  • Modul de operare al raidului – acțiune nocturnă, timp minim de pregătire, deportare imediată – corespunde în întregime altor intervenții ale regimului, desfășurate tot în preajma unor sărbători bisericești.

În continuare redăm integral articolul intitulat „Ötven éve történt“– (S-a întâmplat cu 50 de ani în urmă), publicat la 19 august 2001 în revista Vasárnap din Cluj-Napoca, sub semnătura Fr. János. Prin aceste rânduri dorim să ne amintim cu recunoștință și respect de toți cei care, în anii întunecați ai comunismului, au rămas fideli vocației și modului lor de viață creștină.
„Frații franciscani din Transilvania au comemorat în trei rânduri împlinirea a 50 de ani de la deportarea lor, mulțumind lui Dumnezeu pentru harul încercării, al fidelității și al supraviețuirii: la Căpleni pe 13 iunie, la Șumuleu Ciuc pe 11 august și la Maria Radna pe 20 august.
În noaptea de 20 august 1951, trupele Securității i-au urcat pe frații din Provincia Franciscană Transilvană „Sfântul Ștefan“ în camioane și i-au dus la mănăstirea din Maria‑Radna, stabilindu-le acolo domiciliu forțat.
Statul, în 1948, a desființat prin decret ordinele călugărești care se ocupau de educație și cele de îngrijire a bolnavilor, iar celorlalte le-a cerut să se autodizolve. Deoarece franciscanii transilvăneni nu au acceptat autodizolvarea, statul a recurs la forță, sperând că frații, din cauza foametei, supraaglomerării și neurasteniei, vor părăsi de bunăvoie domiciliul forțat și astfel și ordinul. Dar nu s-a întâmplat așa!
Tentativa de desființare a ordinului a fost precedată de grele încercări.
În 1948, Capitlul Provincial a putut fi ținut doar în secret, alegându-l pe P. Benedek Fidél OFM ca provincial. Statul a desființat Seraficum-ul (institutul de formare pentru băieți), noviciatul, provincia și tipografia din Cluj, iar în 1949 Teologia de la Hunedoara. Bunurile mobile și imobile au fost naționalizate, cu excepția bisericii. Elevii, novicii, clericii și frații laici au fost trimiși în satele lor natale. Mai mulți părinți-preoți au fost închiși, alții au fost anchetați săptămâni și luni la poliție sau duși la muncă silnică.
În 1951, la Maria Radna se aflau 122 de frați franciscani în tabără de muncă forțată. Ei au hotărât să trăiască după trei principii:

– nu vor autodizolva provincia,
– nimeni nu va părăsi tabăra,
– în caz de dispersare, vor acționa conform Regulei și conștiinței lor.

Superiorul taberei era P. Pöhacher Balázs OFM, iar vicarul său P. Écsy János OFM, ajutați de cei patru definitori. Conducătorii comunității au trebuit să facă față unor dificultăți supraomenești: cazarea fraților – o supraaglomerare cumplită –, procurarea hranei, gătitul, servirea mesei, spălatul… Nu aveau nici salariu, nici venit.
În centrul vieții lor călugărești se afla viața spirituală: rugăciune comună, meditație, Sfânta Liturghie zilnică. Nevoile intelectuale le erau împlinite prin predare teologică, „universitate liberă“, jurnalism, cântare, activități pastorale.
În primăvara lui 1952, în cazarma de lângă mănăstire au fost aduși soldați sovietici. Din acest motiv, frații au trebuit să părăsească Maria Radna. Pentru ei au fost desemnate trei noi mănăstiri: Dej, Estelnic și Baia de Criș. Frații au fost repartizați acolo de superiori.
Cea mai importantă casă era cea din Dej: aici se aflau cei mai mulți frați, conducerea provinciei și profesorii de teologie împreună cu clericii. Se desfășura o activitate intensă spirituală, intelectuală și fizică. Clericii și-au încheiat studiile teologice, iar în ciuda interdicției statului, episcopul Márton Áron i-a hirotonit preoți. Din cauza interdicției, nu au putut primi noi membri în ordin.
Frații au îndurat cu răbdare încercările taberei de muncă forțată, motiv pentru care conducerea ordinului și profesorii de teologie au fost arestați pe baza unor acuzații false, condamnați la închisoare pentru a-i intimida pe ceilalți. Au fost făcute percheziții, au fost ținuți la miliție, li s-au instalat dispozitive de ascultare în celule, au fost hărțuiți zi și noapte, forțați să devină informatori.
În cele din urmă, cu excepția angajaților parohiei (doi părinți și doi frați), toți au trebuit să părăsească mănăstirea din Dej.
În 1967, părintele provincial Fidél a constatat că frații suferă constrângeri fizice și că nu mai pot suporta psihic suferințele. A permis fraților să părăsească Dej-ul și să intre în slujirea diecezei. Episcopul Márton Áron i-a primit, numindu-i pe părinți parohi, iar fraților le-a dat misiuni potrivite stării lor.

P. Boros Fortunát OFM, fost provincial, a murit de foame ca martir la Canalul Dunăre-Marea Neagră. 37 de franciscani au suferit închisoare; alții au fost bătuți, înfometați, chinuiți moral și spiritual, umiliți. Niciunul dintre ei nu a devenit informator sau trădător.56 de frați au supraviețuit celor patruzeci de ani de încercări. Astăzi (2001 – n.red.), 19 mai sunt în viață. Amintirile lor au căpătat o altă lumină. Suferințele au fost prelucrate spiritual. Nu poartă ură în suflet.
După schimbările din 1989, ordinul s-a reorganizat imediat, a primit candidați, iar provincia a renăscut. Candidații se pregătesc acasă pentru viața franciscană, novicii la Szécsény, iar clericii la Szeged. Astăzi provincia are 65 de membri.“

În bazilica Maria Radna se află astăzi o placă comemorativă care amintește de deportarea fraților franciscani din 20 august 1951.

Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara