„Adventul, acest timp liturgic intens pe care îl începem, ne invită să ne oprim în tăcere pentru a percepe și capta o prezență. Este o invitație la a înțelege că fiecare dintre evenimentele zilei sunt semne aluzive pe care Dumnezeu ni le adresează, semne ale atenției pe care o are față de fiecare dintre noi. Cât de frecvent Dumnezeu ne face să percepem ceva din iubirea sa! A ține, să spunem așa, un „jurnal interior” al acestei iubiri ar fi o îndeletnicire frumoasă și salutară pentru viața noastră! Adventul ne invită și ne stimulează să îl contemplăm pe Domnul prezent. Certitudinea prezenței sale nu ar trebui oare să ne ajute să vedem lumea cu ochi diferiți? Nu ar trebui oare să ne ajute să considerăm toată existența noastră ca „vizită”, ca un mod în care El poate veni la noi și deveni vecinul nostru în orice situație?
Alt element fundamental al Adventului este așteptarea, care e în același timp speranță. Adventul ne face să înțelegem sensul timpului și al istoriei drept „kairos”, ca ocazie prielnică pentru mântuirea noastră. Isus a ilustrat această realitate misterioasă în multe parabole: în povestirea servitorilor invitați să aștepte întoarcerea stăpânului; în parabola fecioarelor care așteaptă mirele; sau în cele ale semănatului și secerișului. Omul, în viața sa, este în constantă așteptare: când este copil dorește să crească; ca adult tinde la realizare și succes; înaintând în vârstă, aspiră la meritata odihnă. Dar vine timpul în care descoperă că a sperat prea puțin dacă, dincolo de profesiunea sau de poziția socială, nu îi rămâne nimic de nădăjduit. Speranța marchează drumul umanității, dar pentru creștini ea este însuflețită de o certitudine: Domnul este prezent în scurgerea vieții noastre, ne însoțește și într-o zi ne va șterge și lacrimile. Într-o zi, nu departe, totul își va găsi împlinirea în Împărăția lui Dumnezeu, Împărăție de dreptate și de pace.” (Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea la Liturghia celebrată în vesperele primei Duminici din Advent, duminică, 28 noiembrie 2009)01
