„În luna iunie a anului 1951, bunicii și părinții mei au fost trecuți pe lista chiaburilor și deportați în Bărăgan. Nu eram noi bogați, doar satul nostru se afla într-un loc nepotrivit – lângă granița cu Serbia (Iugoslavia, n.red.) – și, pentru că așa dicta politica vremii, am devenit «elemente suspecte». Atunci au fost deportate patruzeci de mii de persoane din localitățile de lângă granița sârbească în Bărăgan. Trenul de marfă cu care am fost duși s-a oprit la Perieți, unde am fost coborâți sub cerul liber, pe un câmp de rapiță…“ Astfel își amintea Msgr. László Túry, canonic, prepozit mare și paroh emerit de Timișoara VI Fratelia, deportarea familiei sale în Câmpia Bărăganului, care a avut loc de pe o zi pe alta, în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, de Sfintele Rusalii sărbătorite de Biserica Ortodoxă/Greco-Catolică și luni, 18 iunie. Pentru el, la fel ca pentru miile de familii deportate atunci, acel moment a însemnat o ruptură bruscă în cursul firesc al vieții: trecerea forțată de la siguranța căminului la incertitudinea unui nou început impus. Pentru cei care au trăit-o, această experiență a rămas un reper dureros și definitoriu al propriului destin.

Dincolo de Cortina de Fier
Pentru a înțelege evenimentele din vara anului 1951, este necesar să privim contextul politic și ideologic al începutului anilor ’50. Pe de o parte, România se afla într-un amplu proces de sovietizare, adoptând structuri și practici impuse de modelul sovietic. Pe de altă parte, relațiile tensionate dintre Uniunea Sovietică și Iugoslavia, apărute după ruptura din 1948, au influențat în mod direct politica externă și internă a României, aflată deja în sfera de influență a Moscovei. În logica acelor ani, autoritățile române au urmat linia dictată de U.R.S.S., intrând într-o confruntare declarată cu ceea ce propaganda numea imperialism și cu „gruparea trădătoare titoistă“ de la Belgrad. Divergențele tot mai vizibile dintre U.R.S.S. și Iugoslavia au alimentat un climat de suspiciune și presiune politică. Rivalitatea dintre Stalin și Tito, precum și refuzul Iugoslaviei de a se supune directivelor sovietice, au fost percepute ca o amenințare la adresa autorității Moscovei. În acest cadru tensionat, România a adoptat măsuri de securitate care au afectat în mod direct populația din zona de frontieră cu Iugoslavia, pe o fâșie de până la 25 de kilometri de la graniță.
Deportările au vizat comunități întregi, fără ca persoanele în cauză să fi avut vreo vină individuală ori colectivă. La toate acestea s-a adăugat și faptul că, în aceeași perioadă, în România se desfășura procesul de colectivizare a agriculturii, întâmpinat cu rezistență în numeroase sate bănățene. Autoritățile au considerat că relocarea forțată a unor familii ar putea facilita implementarea noilor structuri agricole și consolidarea controlului politic asupra mediului rural.

Înlăturarea „elementelor incomode”
După cum afirmă Silviu Sarafolean (Timişoara) în lucrarea intitulată: Deportările în Bărăgan. Cauze şi consecinţe (politice, economice și sociale), „deportările au constituit şi un prilej foarte bun de a înlătura elementele incomode care au primit titulatura de chiaburi.
Deportarea în Bărăgan a fost gândită şi pregătită îndelung de organele de partid şi de cele represive ale statului comunist. În raportul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Plenara C.C. al P.M.R. din 3 – 5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, se menţiona necesitatea «îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură», «a rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului». «Politica noastră faţă de ţărănime», glăsuia în continuare raportul, «trebuie să fie clară: ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii».
La baza acestei ample acţiuni a stat H.C.M. 200/1950, H.C.M. 326/1951, H.C.M. 1154/26 octombrie 1950, H.C.M. 344/15 martie 1951. Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne, printr-o adresă propune guvernului modificarea şi completarea art. 6 al H.C.M. 1154 din 26 octombrie 1950. Aceasta se întâmpla la 15 martie 1951, cu trei luni înaintea deportărilor.
«Art. 6: Ministrul Afacerilor Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a persoanelor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va stabili domiciliu obligator în orice localitate.» Documentul este semnat de Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Dumitru Coliu. După aceasta, a fost emisă H.C.M. nr. 326 din 27 august 1951 pentru asigurarea forţelor de muncă la gostaturile din regiunile Ialomiţa şi Galaţi. La două luni şi mai bine după debarcarea în lagărul Bărăganului, aglomerarea de bordeie intră în legalitate, căci se autorizează formarea de centre de populaţie în care să se stabilească muncitorii agricoli cu familiile lor din alte regiuni. Nimic despre deportare nu se regăseşte în actele guvernamentale.“

Dimensiunea tragediei
Deși nu există o bază de date completă a tuturor persoanelor și familiilor deportate, datele statistice arată că numărul acestora s-a ridicat la 40.320 de persoane, reprezentând 12.791 de familii. Marea majoritate proveneau din raioanele judeţelor Timiş, Caraş-Severin și Mehedinţi, cum ar fi: Sânnicolaul Mare, Timişoara, Deta, Oraviţa, Reşiţa, Moldova-Nouă, Almaș, Turnu-Severin, Strehaia, Baia de Aramă, Vânju-Mare.
Conform volumului-album intitulat: Bărăgan, 1951 – Fotomemoria unei deportări (Ediţia a II-a revizuită şi adăugită) editat de Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan în anul 2015, „Au fost stabilite 18 aşezări ce urmau a fi constituite în Bărăgan, în ceea ce însemnau atunci regiunile Constanţa, Ialomiţa şi Galaţi. Pentru executarea actelor normative cuprinse în hotărârea guvernamentală, s-a făcut apel la trupe de securitate, miliţie şi grăniceri, care au avut participare masivă: 9877 de militari au blocat zonele respective, 10229 au fost mobilizaţi pentru ridicare şi escortă, iar 9 companii cu un efectiv de 1638 de soldaţi, plus două de la Turnu-Severin, cu 326 de persoane, au asigurat rezerva pentru eventuale intervenţii. Români, germani, bulgari, sârbi, unguri, aromâni, basarabeni şi bucovineni s-au îndreptat spre Bărăgan cu familiile lor în 59 de trenuri formate din vagoane de marfă şi aflate sub pază militară. Staţiile de destinaţie – în număr de 14, oamenii au fost plasaţi la sosire în plin câmp, singurul reper care li s-a oferit fiind ţăruşul.”
Din datele statistice reiese că au fost deportați familii și persoane de mai multe etnii și confesiuni: români, germani, maghiari, bulgari, sârbi, basarabeni şi bucovineni ajunși pe aceste meleaguri și chiar turci de pe insula Ada Kaleh.
Tot în acest album, fotografiile ilustrează atât colibele și bordeiele sărăcăcioase ridicate în doar câteva zile de deportați, în arșița Bărăganului, din materialele avute la îndemână, cât și solidaritatea acestor oameni care, provenind din sate diferite, se ajutau reciproc la construirea unor locuințe mai solide din chirpici, rezistente la iernile aspre, precum și munca în orezării, la săpatul sau culesul bumbacului.

Mărturia pr. László Túry († 21 martie 2019)
Msgr. László Túry, canonic, prepozit mare și paroh emerit de Timișoara VI Fratelia s-a născut în localitatea Dejan, județul Timiș, la 7 mai 1928. A fost elevul și absolventul prestigiosului Liceu Piarist din Timișoara, în anul 1948. După obținerea diplomei de bacalaureat s-a înscris mai întâi la Seminarul Teologic din Timișoara, iar după desființarea abuzivă a acestuia a trecut la Seminarul din Alba Iulia. Dar încă înainte să se înscrie la Alba Iulia, a fost deportat împreună cu părinții și bunicii în Bărăgan. Într-un interviu mai vechi acordat Biroului de Presă al Episcopiei de Timișoara, a povestit astfel despre acele evenimente: „În luna iunie a anului 1951, bunicii și părinții mei au fost trecuți pe lista chiaburilor și deportați în Bărăgan. Nu eram noi oameni bogați, doar satul nostru se afla într-un loc nepotrivit – lângă granița cu Serbia – și, pentru că așa dicta politica vremii, am devenit «elemente suspecte». Atunci au fost deportate patruzeci de mii de persoane din localitățile de lângă granița sârbească în Bărăgan. Trenul de marfă cu care am fost duși s-a oprit la Perieți, unde ne-au dat jos sub cerul liber, pe un câmp de rapiță… Prea mult timp nu ne-am putut gândi la casa lăsată în urmă și la bunurile noastre, deoarece în pustietatea Bărăganului trebuia să ne ocupăm de supraviețuire și de adăpostirea animalelor domestice pe care le luasem cu noi. În primele zile și nopți, până când ne-am ridicat o colibă, nu aveam acoperiș deasupra capului. Ceea ce ne preocupa era situația noastră de moment și viitorul nesigur. Totuși, nu ne-am lăsat cuprinși de disperare, mai ales pentru că împărtășeam suferința cu multe alte familii și am dat dovadă de o solidaritate remarcabilă, indiferent de naționalitate sau religie. Acolo nu conta dacă cineva era maghiar, român, german, sârb sau bulgar, nici ce religie avea. Cu toții eram deportați și ne ajutam unii pe alții la muncă, la construirea caselor. Eu, ca seminarist, celebram cu permisiune Sfânta Liturghie a Cuvântului sub cerul liber, la care ne rugam împreună catolici, reformați și frați de alte confesiuni. Mai târziu am organizat și prima Sf. Împărtășanie pentru tineri. Soarta comună și suferința ne-au unit. Trăiam ca frații în nemărginita pustietate a Bărăganului, alături de mii de oameni nevinovați care împărtășeau aceeași soartă.

O vreme am locuit într-o colibă săpată în pământ; din fericire, în primul an iarna a fost blândă. Însă în al treilea an, Crivățul a viscolit atât de multă zăpadă încât vecinii au trebuit să-i scoată pe cei blocați în locuințe din cauza nămeților. Pe măsură ce treceau anii, creștea tot mai mult speranța că, după sârbi, ne vor lăsa și pe noi să ne întoarcem acasă. Am locuit acolo timp de aproximativ cinci ani, până după moartea lui Stalin. Vara lucram cu ziua unde puteam, iar iarna învățam și mă pregăteam pentru a-mi continua studiile teologice. În al treilea an al șederii noastre în Bărăgan am fugit la Alba Iulia, pentru a-mi putea relua formarea începută. Neavând niciun fel de document asupra mea, deoarece autoritățile ne confiscaseră actele de identitate, profesorii de la Seminar m-au ascuns timp de o lună, până când am reușit să adun materialele necesare pentru anul de studiu, deoarece practic am fost un fugar. Învățam însă doar după ce mă întorceam la domiciliul nostru obligatoriu din Bărăgan. În cele din urmă am putut reveni acasă și am primit acte, astfel că în 1957 am absolvit Institutul Teologic din Alba Iulia. Am fost hirotonit preot de episcopul Márton Áron, împreună cu alți douăzeci și doi de colegi. Noi am avut norocul să ne putem întoarce în casa noastră din Dejan, însă multe familii nu au mai putut reveni în satele natale, fie pentru că locuințele le fuseseră ocupate, fie pentru că autoritățile nu le-au permis întoarcerea. Ei au fost nevoiți să-și continue viața în alte localități.“

Astăzi, la 75 de ani distanță, mărturiile celor deportați rămân o lecție de demnitate și credință. În mijlocul nedreptății, ei au păstrat vie speranța, iar în locul fricii au ales solidaritatea. Amintirea lor ne obligă să prețuim libertatea, să apărăm demnitatea umană și să nu uităm niciodată prețul pe care l-au plătit cei care au trăit acele vremuri.

Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara

Foto: Heinrich Freihoffer: Sklaven im Baragan, Das Banat und die Banater Schwaben (editat de: Landsmannschaft der Banater Schwaben aus Rumänien in Deutschland e.V., volumul II), colecția personală a Msgr. László Túry