Anii care au urmat celui de‑al Doilea Război Mondial au adus comunităților șvăbești, săsești și altor minorități din Banat și din întreaga Românie traume care marchează memoria comună până astăzi. Povestea civililor deportați în Uniunea Sovietică a rămas mult timp nerostită: în deceniile de frică, tăcere și represiune politică, doar în cercul restrâns al familiilor s‑au păstrat acele detalii din care astăzi putem reconstrui trecutul comunitar.
Mărturia de mai jos prezintă realitatea dură a deportărilor în Uniunea Sovietică începând cu anul 1945 a șvabilor și a altor minorități prin destinul unei familii din Timișoara. Imaginile evocate din perspectiva unui copil — zilele petrecute la poarta centrului de adunare, teama pentru siguranța celor dragi, lupta pentru supraviețuire — exprimă o experiență împărtășită de mulți supraviețuitori ai acelor timpuri.
Această poveste nu este doar tragedia unei familii romano-catolice din Timișoara, ci parte a istoriei de suferință a unei întregi comunități – inclusiv a Diecezei de Timișoara, ai cărei credincioși au fost supuși acestor ordalii. Amintirea deportărilor ne avertizează și astăzi cât de fragilă este demnitatea umană și cât de important este ca rănile trecutului să nu se piardă în uitare. Mărturisirea — oricât de dureroasă — rămâne una dintre cele mai importante forme de păstrare a memoriei colective. Cel care evocă acele vremuri: domnul Andreas Hofgärtner, inginer pensionar stabilit în prezent la Nürnberg, al cărui tată, Alois Hofgärtner, a petrecut cinci ani ca și deportat în Uniunea Sovietică.
Alois Andreas Hofgärtner s-a născut în data de 11 aprilie 1904 la Timișoara, și a locuit pe strada Újlaki, actualmente strada Drubeta din cartierul Elisabetin (cf. matricolei păstrată în Arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara).

Pe lista deportaților de etnie germană accesibilă pe site-ul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) în dreptul numelui său sunt trecute următoarele:
ID: 90950
Persoana: HOFFGERTNER ALOIS (Numele de familie apare eronat, în mod corect: Hofgärtner)
Data nașterii: 11.05.1904 (luna este de fapt aprilie și nu mai)
Etnie: germană
Cota: D 013347
Volum: 2
File: 234.

Încercăm azi, și noi, la peste opt decenii, să evocăm cu respect și rugăciune, oamenii și suferințele lor din acele vremuri tulburi.

„Tatăl meu a fost deportat cu primul transport de la Timișoara la Zaporijjea, în Ucraina. A fost arestat la domiciliu și dus mai întâi într-un centru de adunare, unde a trebuit să aștepte până când se strângea numărul necesar de deportați. De acolo a fost luat, dus direct la gară și urcat în trenul care pleca spre Uniunea Sovietică. Aveam zece ani atunci. Îmi amintesc că am stat două zile la poarta centrului de adunare, așteptând să pot intra și să‑l văd pe tatăl meu. Mă întorceam acasă doar ca să mănânc. L‑am rugat în limba germană pe soldatul rus care stătea de gardă în poartă să mă lase să intru. În cele din urmă am reușit să intru. Tatăl meu m‑a sărutat de nenumărate ori, iar la despărțire m‑a încurajat spunându‑mi să nu ne îngrijorăm, că îl vor lăsa curând acasă. Din „curând“ au devenit cinci ani. A fost dus cu primul transport, iar după cinci ani l‑au eliberat printre ultimii. Am aflat de la vecini și cunoscuți unde fusese ținut până la plecare, deoarece unii și‑au însoțit rudele până la centrul de adunare după arestare.
După arestarea tatălui meu, pe mama și pe fratele meu mai mare i-am ascuns. Au găsit adăpost la o familie maghiară din casa vecină de pe strada Drubeta, unde locuiam, care nu era amenințată de pericolul deportării. Mama era o femeie foarte frumoasă și ne temeam să nu fie violată sau luată și ea de soldații ruși. De acest ultim lucru îl feream și pentru fratele meu, Roli, care avea atunci 14 ani. Așa că, atât timp cât au continuat arestările, eu le duceam în fiecare zi mâncare, prânzul, la vecini. Bunica a rămas acasă cu mine; ea gătea și avea grijă de noi. La arestarea tatălui meu ni s‑a spus că va fi dus la muncă silnică, așa că știam la ce să ne așteptăm. Totuși, pe el – și pe mulți alții – i‑au ridicat doar în hainele pe care le aveau pe ei. Nu s‑a pus problema să ia cu el haine groase sau lenjerie de pat.
După ce s‑a întors acasă, tata ne‑a povestit că în primul an, ba chiar încă din prima lună, au murit foarte mulți, printre ei și trei dintre vecinii noștri. Locuiau într‑un lagăr, în barăci din lemn construite în grabă, prin ale căror crăpături pătrundea vântul rece al iernii. Era aproape la fel de frig înăuntru ca afară, deși deportații încercau să astupe golurile dintre bârne și scânduri. Dormeau strâns înghesuiți unii în alții, ca să se încălzească. În lunile de iarnă nici nu se putea vorbi despre igienă corporală, pentru că abia aveau apă potabilă. Doar zăpadă și gheață. Mulți au băut apă contaminată și au murit din cauza diferitelor infecții pe care le‑au contractat. Conducta de apă funcționa doar din primăvară până în toamnă; atunci se putea bea apă și se puteau spăla.

Domnul Alois Hofgärtner împreună cu fiul Andreas

În lunile de iarnă nici pe cei decedați nu îi puteau îngropa, deoarece pământul era înghețat până la aproximativ un metru adâncime. Astfel, trupurile erau așezate în lăzi simple de lemn, stivuite una peste alta în afara lagărului, unde așteptau primăvara, când solul se dezgheța suficient pentru a putea săpa gropi. Morții erau adesea jefuiți de hainele groase de către cei rămași în viață. Deși primii deportați din Timișoara au fost duși în același lagăr, se puteau întâlni doar seara, deoarece în timpul zilei erau trimiși la muncă în locuri diferite. Cei mai mulți lucrau la reconstrucția barajului de la hidrocentrala de pe Nipru, lângă Zaporijjea, avariat în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, și au murit în iernile aspre din cauza lipsei hainelor călduroase.
Tata a supraviețuit pentru că știa să cânte la vioară. Ziua lucra și el împreună cu ceilalți la baraj, însă la sfârșit de săptămână, când paznicilor – nacialnicilor – li se făcea chef de petrecere, îl chemau să le cânte. Mai târziu, la astfel de ocazii primea și ceva de mâncare, ba chiar reușea să ducă o parte și celorlalți deportați. Nacialnicii ruși adorau să petreacă și să bea. Atunci erau cei mai buni prieteni ai deportaților. În timpul săptămânii însă țipau la ei și îi amenințau cu revolverul. Tatăl meu vorbea cu multă recunoștință despre localnicii ucraineni, care încercau să îi ajute, deși și ei aveau o viață foarte grea. Femeile bătrâne le strecurau câte o bucată de pâine sau alte alimente uscate în buzunar atunci când plecau dimineața la muncă, în ciuda faptului că și ele erau sărace.
Tatăl meu reușea din când în când să trimită câte o carte poștală, în care ne anunța că este în viață și ne ruga să nu ne îngrijorăm pentru el. Totuși, despre întoarcerea lui acasă nu el ne‑a înștiințat, ci funcționarii oficiali. Împreună cu mama l‑am așteptat la gara mare din Timișoara, adică la Gara de Nord. Și, cu siguranță, nu l‑am fi recunoscut dacă nu ar fi venit el însuși spre noi, pentru că în cei cinci ani se schimbase foarte mult. De pildă, din cauza hranei mizerabile își pierduse toți dinții. A trebuit să‑i facem proteză. În primele două‑trei luni mama nu l‑a lăsat să muncească. Doar s‑a odihnit și a încercat să‑și recapete puterile. După aceea a reușit relativ ușor și repede să‑și găsească un loc de muncă. În tinerețe urmase o școală comercială, iar înainte de deportare lucrase într‑un birou, muncă pe care a continuat-o și după aceea. La Timișoara îi rămăseseră mulți prieteni care l‑au sprijinit. Pentru că trebuia să‑și reconstruiască viața de la zero. Înainte de război aveam un depozit de lemne, pe care regimul comunist l‑a confiscat. După ce tatăl meu a fost deportat, mama a continuat o vreme afacerea. După naționalizarea depozitului de lemne, mama a început să lucreze la Fabrica „Ada Marinescu“ (Ţesătoria de Mătase Ada Marinescu – n.red.). A fost o perioadă grea.“

Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara

Foto prima pagină: Domnul Alois Hofgärtner împreună cu fiul lui mai mare, Roland