Omului de astăzi, adesea nemulțumit de o existență goală și efemeră, și aflat în căutarea bucuriei și a iubirii autentice, Cristos îi propune propriul exemplu, invitându-l să îl urmeze. Celui care îl ascultă, El îi cere să își dea viața pentru frații săi. Dintr-o astfel de dăruire izvorăsc împlinirea deplină de sine și bucuria, așa cum o demonstrează exemplul elocvent al acelor bărbați și femei care, renunțând la orice siguranță, nu au ezitat să își pună în joc propria viață, ca misionari în diferitele părți ale lumii. O mărturisește decizia acelor tineri care, însuflețiți de credință, au îmbrățișat vocația la preoție sau la viața consacrată pentru a se pune în slujba „mântuirii divine”. O dovedește numărul tot mai mare de voluntari, care, cu o disponibilitate imediată, se dedică celor săraci, bătrâni, bolnavi și celor aflați în nevoi. (…)
Nu întotdeauna imperativul creștin al iubirii este cel care motivează intervenția în favoarea celorlalți, ci o compasiune naturală. Însă cine îl asistă pe cel aflat în nevoi se bucură mereu de bunăvoința lui Dumnezeu. În Faptele Apostolilor citim că ucenica Tabita este salvată, pentru că a făcut bine aproapelui (cfr. 9,36 ss). Centurionul Corneliu dobândește viața veșnică pentru generozitatea sa (cfr. 10,1-31).
Slujirea celor nevoiași poate fi pentru cei „îndepărtați” calea providențială pentru a-l întâlni pe Cristos, pentru că Domnul răsplătește fără măsură fiecare dar făcut aproapelui (cfr. Mt 25,40). (Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea cu ocazia Postului Mare 2003, www.magisteriu.ro)
